Oferise anterior, acum aproape şase ani, altele similare „Ioana d'Arc”, „Luisa Miller”, „Hoţii”, aparţinătoare creaţiilor verdiene de tinereţe. Le-am urmărit atunci în sală. Acum, neavând o asemenea oportunitate, am vizionat „Lombarzii” pe o înregistrare video a spectacolului de premieră, 26 septembrie, cu bucuria că teatrul liric de lângă Someşul Mic a adăugat pe afiş al patrulea titlu ce face parte dintre opusurile „anilor de galeră” ai compozitorului. Un eveniment.

Al doilea motiv a fost prezenţa în spectacol a sopranei Elena Moşuc ca Giselda, la debut absolut în rol, renumita artistă alăturând la vârf de carieră un nou titlu repertoriului său, şi aşa foarte extins. Elena Moşuc, proaspăta deţinătoare a prestigiosului Premiu „Opera Star – International Opera Awards” („Gli Oscar della Lirica”). Festivitatea de decernare a avut loc la Teatrul Malibran din Veneţia, imediat după cele două spectacole clujene. Elena Moşuc, care se află în preajma sărbătoririi a trei decenii de la debut, trei decenii de remarcabile succese mondiale. Aniversarea va fi în 2020.

Aşadar „Lombarzii” sau, conform partiturii Ricordi, „Lombarzii în prima cruciadă” („I Lombardi alla prima Crociata”), dramă lirică în patru acte, pe text de Temistocle Solera, cu reprezentare absolută la Scala din Milano în 11 februarie 1843.

Scenă introductivă. Moartea lui Verdi

Regizorul Csaba Némedi...

... a transpus acţiunea din anii cruciadelor 1096–1097, fix în 1901, anul trecerii în nefiinţă al compozitorului. Un băieţandru, vânzător ambulant al ziarului „Il Mattino” din Milano, anunţă înainte de primele acorduri decesul lui Verdi, intervenit cu o zi înainte. Deci eram în 28 ianuarie. Strigătele au agitat populaţia din scenă, călugăriţele din faţa bisericii Sant'Ambrogio, poporul din piaţă, care au smuls ziarele din mâna vânzătorului. A fost o durere generală, mai ales că, se ştie istoric, municipalitatea acoperise cu paie caldarâmul străzii unde se afla Grand Hotel din Milano, pentru ca zgomotul caleştilor să nu tulbure ultimele clipe ale Marelui Bătrân. Nu a mai contat că prima scenă a operei avea să fie festivă, de bucurie, conform libretului.

În fine, după această controversă, actul I a părut că amestecă cele două tablouri componente, întrucât în piaţă se afla un pat de interior. Ei bine, patul a stat obsedant pe platou vreme de două acte, indiferent de locurile acţiunii, având să revină în ultima scenă a operei. Găselniţe şi găselniţe.

Un fundal alcătuit din panouri rotitoare, precum filele unei cărţi, manevrate mai mult sau mai puţin justificat de eroi, au înfăţişat imagini fixe sau proiecţii video, ca explicitări ale locurilor acţiunii. Decoruri, Gilles Gubelmann. Evident, costumele îi poartă şi ele semnătura, inspirate fiind de anul începutului de secol XX.

În genere, pentru o „operă a corurilor” cum este „Lombarzii”, mişcarea scenică nefiind pretenţioasă, regizorul s-a descurcat bine în manevrarea marilor mase, a atitudinilor soliştilor şi a relaţionării între ei. Să  nu uit. Vânzătorul ambulant a rămas în miezul acţiunii întregului spectacol, în toate locurile, în Antiochia, în deşert, în harem, în valea Giosafat, în grota de lângă Iordan?!? Fără să mai...  vândă ziare... Cum spuneam, găselniţe şi găselniţe.

Elena Moşuc, vedeta

A debutat în rolul Giselda de la înălţimea acumulărilor valorice, care i-au adus faima de mare soprană belcantistă, tălmăcitoare în expresivitate a celui mai pretenţios stil, a posedării solide a celei mai pretenţioase şi durabile tehnici vocale, baze ale abordărilor romantice, veriste, într-un cuvânt, ale întregului cânt. După aproape trei decenii de carieră, glasul cristalin şi argintat al Elenei Moşuc a căpătat consistenţe care, asociate esenţelor de coloratură lirică, i-au permis abordarea unor partituri aparţinătoare vocalităţii „d'agilità” în care accentuările dramatice s-au insinuat în frazele muzicale, întotdeauna lungi, fondate pe arce interminabile de respiraţie. A adăugat nuanţări neîncetate, rafinamente seducătoare. Aceasta este Elena Moşuc pe culmile carierei, care i-au permis lectura unui rol epuizant, ce face parte dintre extrem de dificilele partituri verdiene de tinereţe dedicate sopranelor.

Elena Moşuc şi Zsuzsa Barabas

Încă de la primele măsuri, cu glas vibrant, soprana a frazat elegant şi a mângâiat sunete în rugăciunea „Salve Maria!”, înzestrând-o cu frumos lanţ de pianissime. A dominat finalul coral, inclusiv cu Do-uri acute de forţă. Rondò-ul „Oh, madre, dal cielo... Se vano è il pregare” din actul al II-lea a fost plin de nuanţe, graţios în expunerea ţesăturilor de coloratură supra-acută şi cu final diafan, în vreme ce cabaletta cu cor a însemnat exprimări energice pline de bravură, impulsuri avântate şi încheiere eroică strălucitoare.

În actul al III-lea, duetul cu Oronte şi terţetul de sfârşit au venit cu modelări continui de fraze, executate cu flexibilitate şi pianissime înalte (Si bemol), respectiv cu impetuozitate după un Si natural suveran („Tu la madre mi togliesti...”) şi diminuendi de fineţe.

Pataki Adorjan şi Elena Moşuc

Visul eteric al Giseldei din actul al IV-lea a fost poate cea mai perfectă demonstraţie de artă a Elenei Moşuc, un desen liric în pianissimo impecabil, cu atacuri acute moi, Do natural, Si bemol, urmate de coborâri în lejerităţi de infinită delicateţe. Un „canto spianato di grazia” de sorginte belcantistă, chiar venit dintr-un vis înaripat.

A urmat marea arie „Non fu sogno!”, un fel de stretta, cântată cu brilianţă, imperativ, cu elan însufleţitor, agilităţi de forţă şi, din nou, cu Do-uri acute incisive.

Istvan Kovacs

Parteneri de valoare

         Voci bine alese au alcătuit distribuţia. Începând cu oarecare neatenţie intonaţională, Kovács István (Pagano), bas cu glas bine timbrat, a susţinut fluent cantilena ariei „Sciagurata! Hai tu creduto...” (primul act, în care a tot manipulat o... pernă de pe patul cu pricina!?!) şi a dăruit aplomb cabalettei subsecvente în formă de marş „O speranza di vendetta”. În ipostază de Pustnic, a cântat autoritar, accentuat, cu sunete grave sumbre, respectiv cu frumoasă linie  vocală în scena morţii.

Hary Judit şi Adorjan Pataki        

O plăcută timbralitate lirică a afişat tenorul Pataki Adorján (Oronte), care a restituit cunoscuta cavatină „La mia letizia infondere” urmărind fluid desenul melodic, cu bun legato şi acute sonore, chiar adăugate partiturii originale. A cântat „con passione” şi frumos cantabile marele duet cu Giselda, precum şi cu expuneri în mezzoforte de sensibilitate „piangendo” în scena morţii.

         Foarte buni au fost şi tenorul Sorin Lupu (Arvino), soprana Barabás Zsuzsa (Viclinda), basul Gergely Arnold (Pirro), tenorul Rétyl Zsombor (Stareţul), basul Mányoki László (Acciano), soprana Hary Judit (Sofia).

Sorin Lupu

Ansamblurile...

         ... au fost conduse de Kulcsár Szabolcs, în dublă ipostază dirijorală în faţa Orchestrei şi Corului Operei Maghiare din Cluj-Napoca. Este o baghetă bună cunoscătoare a discursului muzical verdian, a specificităţii vocalităţilor din partiturile de tineret ale compozitorului. Tempo-urile au fost coerente şi echilibrate, urmărirea cântăreţilor s-a făcut cu atenţie şi eficienţă. Instrumentiştii înşişi au cântat cu bune raporturi între partide, între fosă şi scenă, fără excese.

Excelent a cântat Sándor Barabás, executant al lungului solo de vioară din ultimul tablou al actului al III-lea şi însoţitor al vocilor pe tot parcursul lui. Un adevărat maestru concertist.

După un început timid, corul - îndeosebi cel al călugăriţelor - a cântat omogen în multele pagini ce-i revin, iar în aşteptatul „O Signore, dal tetto natìo” din actul al IV-lea s-a mobilizat exemplar pentru expresivitate.

După „Lombarzii”, aşteptăm la Opera Maghiară clujeană al cincilea titlu din „anii de galeră” sau, de ce nu, din primele creaţii verdiene .

Elena Moşuc în actul al III-lea

(Fotografiile de Biro István)