Licitaţii & galerii în lume

Iata o serie de licitaţii care au avut loc în Christie’s, Paris.

Scenă de interior

Dintre trei picturi semnate de Fernand Leger, propuse la licitaţia Yves Saint Laurent, “Ceaşca de ceai” a obţinut cel mai bun preţ: 11.489.000 de euro.

Realizată în 1921 şi expusă în acelaşi an în expoziţia “Maeştrii Cubismului” de la Galerie de l’Effort Moderne, opera este considerată de critici reprezentativă pentru “tubularismul” artistului, care a rămas credincios cubismului şi după Primul Război Mondial. Nudul aşezat din lucrare aminteşte de nudurile clasice pictate de Picasso în aceeaşi perioadă.

Întemeietorul Neoplasticismului

“Compositions avec grille 2” a artistului olandez Piet Mondrian a fost achiziţionată în aceeaşi licitaţie cu 14.401.000 euro, mult peste estimarea iniţială: 7 – 10 milioane.

Pictată în 1918, compoziţia a fost curăţată şi întoarsă la 180 de grade de către artist în 1942, pe când se afla în colecţia newyorkezului Harry Holtzman. Piesa este prezentă în multe studii de specialitate, referitoare la artist sau la avangarda secolului XX. 

Art Deco, reevaluat

Adjudecat cu 21.902.000 euro, “Fotoliul cu dragoni”, realizat de Eileen Gray în 1917-1919, pentru Suzanne Talbot, a devenit cea mai scumpă piesă de artă decorativă a secolului XX.

Realizat pe o structură de lemn brun-auriu, încrustat cu frunze de argint patinat şi cu un decor uşor reliefat de nori în lac brun, capitonat cu piele, fotoliul figurează doi dragoni ale căror capete sunt sculptate pe braţele lui, corpurile continuându-se în spatele mobilei.

Prin caracterul său exotic şi simbolic, fotoliul se înrudeşte cu panourile decorative şi paravanele expuse de artistă la prima ei expoziţie din 1913.

Original sau fals?

Centrul Pompidou şi-a exercitat dreptul de preempţiune, la preţul de 11.041.000 euro pentru “Il Ritornante” de Giorgio de Chirico. Semnat şi datat 1918, în partea din dreapta jos, tabloul este considerat una dintre capodoperele picturii metafizice.

Lucrarea are însă şi o istorie controversată. Artistul a declarat-o, la un moment dat, un fals. A urmat un proces câştigat de posesoarea operei, tribunalul decizând autenticitatea operei.

Este cunoscut obiceiul lui De Chirico de a încerca, pe de o parte, să declare false unele dintre operele lui, pe de altă parte, să realizeze el însuşi copii după unele dintre ele. Şi totuşi…