"Lecţii aparte", jurnalul pianistei de Hélene Grimaud. "Evocându-mi lupii, a ieşit la suprafaţă amintirea primei mele răni mai serioase"

Pianista Helene Grimaud esfe inspirată de lupi în interpretarea sa

Melanj de ficţiune şi confesiune, "Lecţii aparte", jurnalul pianistei franceze Hélene Grimaud (45 de ani), respiră aceeaşi virtuozitate şi sensibilitate cu care artista, în vârstă de , interpretează o piesă muzicală, fiind o invitaţie să redescoperi farmecul lumii şi bucuria de a trăi. Adevarul.ro prezintă fragmente din noul volum al artistei, cunoscută pentru fascinaţia sa faţă de lupi.

Volumul "Lecţii aparte", de Hélène Grimaud, a apărut în colecţia Biblioteca Polirom, traducere din limba franceză şi note de Mădălina Vatcu.

Epuizată de turnee, de înregistrări şi de munca la adăpostul pentru lupi, Hélene Grimaud hotărăşte să se rupă de rutina zilnică şi să pornească într-o călătorie, cu speranţa că astfel va izbuti să-şi recapete pofta de viaţă.

"Lecţii aparte" este „o poveste adevărată şi o carte superbă, perlată la răstimpuri de tablouri însorite şi de fulguraţii de scriitură.” (Le Point) • Hélène Grimaud este autoarea romanului Întoarcere la Salem (Polirom, 2015)

Deopotrivă iniţiatic şi lăuntric, acest voiaj îi va purta paşii spre însorita Italie – de la riviera veneţiană, impregnată de muzica lui Mahler, la paşnicul Assisi, unde spiritul Sfântului Francisc dăinuie peste veacuri, şi la ispititorul Como – şi-i va prilejui întîlniri cu necunoscuţi enigmatici care o vor ajuta să-şi răspundă întrebărilor ce o frămîntă.

„Oare învăţăm să trăim altfel decît prin suferinţa experienţei? Viaţa este rodul unei ucenicii îndelungate. Pentru mine, ea a fost multă vreme ciocnire de plăci tectonice – nici nu vă puteţi închipui ce cutremure a stîrnit! Astăzi, sînt împăcată cu mine şi cu lumea. Am găsit un echilibru între muzică şi celelalte vieţi ale mele, consacrate naturii, scrisului, solitudinii.” (Hélène Grimaud)

„Un portret intim şi uimitor, conturat cu blîndeţea privirii sale pătrunzătoare şi rafinamentul viziunii asupra lumii.” (L’Express)

Hélène Grimaud (n. 1969, Aix-en-Provence) este o pianistă strălucită, specialistă în etologie. La 7 ani i-a fost descoperită pasiunea pentru muzică. A studiat la Conservatorul din Paris, iar la 14 ani a susţinut primul concert. De-a lungul vieţii, a evoluat pe scene din întreaga lume, alături de orchestre filarmonice din Europa şi din Statele Unite, sub bagheta a numeroşi dirijori. Discografia sa cuprinde compozitori precum Rahmaninov, Chopin, Schumann, Brahms, Gershwin, Ravel, Beethoven, Bartók, Mozart, Bach, Debussy sau Şostakovici. La 21 de ani s-a stabilit pentru o perioadă în Florida, unde întîmplător şi-a descoperit pasiunea pentru lupi, cărora le-a studiat comportamentul şi pentru a căror protejare a înfiinţat o asociaţie şi un parc. La Editura Polirom i-a apărut în 2015 volumul Întoarcere la Salem.

FRAGMENTE

Tocmai pentru că evocasem lupii, lupii mei, îndoiala mi a sărit în faţă, un ceas mai târziu.
Plecasem din New York spunându mi că o vacanţă, o călătorie mi ar fi adus odihna de care aveam nevoie. Numai că, departe de rutina fiecărei zile, în afara programului frenetic ce mi jalona de acum agenda, mă dedasem cu totul gândurilor ; fiindcă cine pleacă nu şi părăseşte gân¬durile într o casetă, la păstrare. Chiar şi la capătul lumii, la antipozi, la tropice, rămâi prizonierul propriilor griji. Iadul nu înseamnă niciodată ceilalţi ; iadul eşti tu însuţi : singurul de care nu poţi scăpa.
Evocându mi lupii, a ieşit la suprafaţă amintirea primei mele răni mai serioase. O păţisem chiar din pricina lor şi am avut nevoie de luni întregi să mă vindec de frica şi de îndoiala pe care accidentul le furişase în încrederea mi de nezdruncinat.
Totul a început în vara lui 1999. Eram plecată pentru un recital la Boulder, capitala festivalului de muzică din Colorado. Într o seară, când intram în hotel, recepţionera m a întins un mesaj „urgent“ adus de cineva cu desăvârşire necunoscut, dar în care era vorba de lupi. N am stat pe gânduri şi am telefonat. La celălalt capăt al firului, o voce de femeie. Mă prezint şi vocea, grăbită, mă pune imediat în legătură cu autorul mesajului. Era vorba de un producător de televiziune care se specializase în reportaj cu animale.
— Să vă explic principiul după care e construită emi¬siunea mea, mă anunţă : o oră, un animal, un invitat. Ca să vă faceţi o idee, la câţiva kilometri de Boulder, un veterinar deţine o proprietate uriaşă, pe care creşte animale sălbatice. E specializat în şoimi, dar are şi un parc zoologic de vis.
Producătorul îmi propune aşadar să fiu eu invitata urmă¬toarei filmări despre lup, „şi, într adevăr, totul vă desem¬nează să vorbiţi“. Îmi descrie apoi, cu lux de amănunte, cât de frumoasă era proprietatea unde trăiau animalele. Sute de hectare în care găseai belşug de canioane, de dealuri şi de văi sălbatice, presărate cu păduri dese şi pline de vânat. În inima proprietăţii, un lac celadon cu maluri pustii.
— Veterinarul se pricepe la animale de pradă, are un feeling extraordinar în ce priveşte fiarele ; de altfel, le a dresat, şi multe dintre ele au apărut în pelicule pentru Hollywood sau în spoturi publicitare.
Surprinsă, i am cerut o oră de gândire. Venisem acolo pentru festival şi mi rămânea doar puţin timp între repe¬tiţii şi concerte, însă curiozitatea nu mi dădea pace. Mă intriga mai mult locul, şi nu cei care l deţineau. Astăzi, spaţiul, funcţionarea şi amenajarea lui îmi ridică cele mai numeroase probleme la New York Wolf Center. Cum îşi gândise veterinarul acela împrejmuirile pentru lupi ? În ce fel le permitea intrarea ? Se bucurau acolo lupii de teritorii sălbatice ? Cum aranjase coridoarele de trecere ? Unde şi fixase barierele de protejare a proprietăţii ?
— Voi fi foarte bucuroasă să vă fiu invitată, îi spun producătorului, un sfert de oră mai târziu. Dar înainte de filmare aş vrea să arunc o privire asupra împrejurimilor.
Propunerea mea e întâmpinată de o tăcere adâncă. Atât de adâncă, încât îmi trece prin minte că legătura s a întrerupt.
— Alo ? Alo ?
— Cereţi ceva imposibil de acceptat, replică într un sfârşit producătorul. E vorba de o reşedinţă privată, înţelegeţi. Niciodată n a fost permisă o vizită.
Exact asta şi trebuia să spună dacă voia să mă convingă să mă încăpăţânez.
— Îmi pare rău, dar accept invitaţia numai cu condiţia aceasta.
A doua zi, plecăm să inspectăm ţinutul. Imediat ce o luăm pe ruta privată care deserveşte proprietatea, înţeleg vastitatea teritoriului şi elogiile făcute de producător. Trecem de un portal într un gard electrificat înalt şi 4 × 4 ul înaintează, înaintează la infinit pe un drum de pământ, din care pornesc, ca dintr un spic, nenumărate alte drumuri. În spatele maşinii se ridică un tunel de praf care trasează o altă rută pe cerul de un albastru dur, aşa cum avioanele lasă în urmă arabescuri albe. Mergem de a lungul poalelor munţilor stâncoşi şi roşietici, fără fir de verdeaţă, traver¬săm aglomerări ameţitoare de pietre luând o pe povârni¬şuri. Peisajul e grandios : nici o casă cât poţi vedea cu ochii, nici ţipenie, nici un semn de civilizaţie.
După un timp ce nu se mai sfârşea, apare şi casa – sau, mai curând, palatul. O clădire uriaşă pe o parte de deal, înconjurată de un parc. Două claxoane, şi proprietarul locurilor vine să mă întâmpine la intrare, alături de soţie. E amabil, direct, zâmbitor, şi intrăm cu toţii să bem un ceai în casa aceea de un lux nemaivăzut, însă pustie. După ceai, după câteva vorbe schimbate şi tot atâtea impresii despre frumuseţea Coloradoului, cer permisiunea să arunc o privire animalelor, în special lupilor. De fapt, fremătam de nerăbdare să ajung în inima subiectului şi n mijlocul ţinutului.
Cu toţii, veterinarul, proprietarul, soţia lui şi eu, urcăm panta din spatele casei. De partea cealaltă, pe o margine a unui povârniş arid, fusese amenajat un loc împrejmuit cu gard înalt şi în interiorul căruia un şir de ţarcuri ţineau animalele înăuntru. Doi lupi, doi tigri siberieni, câteva pume, câţiva cuguari, nişte urşi şi mai multe păsări de pradă. Dedesubtul ţarcurilor strâmte, ciment. Nici vorbă de sol natural, de ordonare înţeleaptă, gândită, în ceea ce priveşte dispunerea îngrăditurilor una faţă de
Colecţia „Biblioteca Polirom” numără pînă în prezent peste 1.000 de titluri şi este coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu. (Lecţii aparte, de Hélène Grimaud,  Editura Polirom, Colecţie Biblioteca Polirom, Seria Actual. Traducere din limba franceză şi note de Mădălina Vatcu)