Dimpotrivă, Romulus Vulpescu devine alchimistul preocupat de cuvânt, de capacitatea combinatorie a acestuia, de jocul sunetelor şi rezonanţa lor într-un spaţiu liric strict controlat. Dar nu în sensul actual ci la modul poeţilor de demult, a truverilor rătăcitori sau ai Pleiadei franceze. Resursele semantice, considerate vetuste în anii noştri, sunt resuscitate la maximum, obţinându-se efecte rafinate şi arhitecturi magice.

Poetul are ca prioritate absolută înfăţişarea propriei creaţii, meditând grav la viitorul acesteia. Cuvântul şi mâna artistului constituie motive predilecte. Rolul mâinii cu care scrie este primordial şi trimite cu gândul, elocvent, la dexteritate şi măiestrie formală, la construcţie elaborată, unde cele cinci degete pot contribui, alături de fantezie, la iluzoria perfecţiune. Pentru că poetul este extrem de atent şi la felul în care sunt aşezate semnele grafice în pagină, aranjamentul pe hârtie făcând corp comun armonios cu întreaga fiinţă a poemului.

Un romantic riguros

De fapt toată poezia sa, obsedată de formă, devine o ars poetica în desfăşurare. O lecţie de poezie permanentă, în care accentul cade pe expresivitate, pe bogăţia veşmântului liric, pe meşteşugul procedural. Parcă am asista la interminabila instalare a unei statui elegante şi sclipitoare pe un piedestal el însuşi plin de ornamente şi aspirând la desăvârşire. În acest spectacol bine regizat, dar obţinut pe căi artificiale, ai zice că sentimentele şi emoţiile n-au unde să încapă. Şi totuşi acestea există şi se transmit cititorului, pentru că în fond Romulus Vulpescu este un romantic, însă unul riguros, pregătit mereu să tragă concluzii sentenţioase din fabuloasa experienţă personală. O experienţă totuşi preponderent culturală, chiar voit livrescă şi poate polemică la adresa statutului actual al poeziei şi artei.

Expresii alambicate

Cât este autenticitate şi cât pedanterie şi artificiu în lirica ultimei jumătăţi de veac? Vulpescu ne sugerează astfel un motiv de reflecţie morală. Numai că şi eticismul, cât există, dar şi referinţele sociale, uneori de ataşament pentru valorile româneşti, sunt subordonate obsesivei sale atenţii faţă de expresia alambicată. Având cultul vechilor meşteşuguri poetice, poetul estet împinge astfel sintaxa până la ultimele sale valenţe de virtuozitate lingvistică. El se transformă, treptat, într-un actor interesat de reacţia unui public invizibil, dar prezent dincolo de sonorităţile cuvântului.

De Villon, unul dintre modelele declarate, îl apropie stilul direct şi pitoresc, însă îl desparte erudiţia, obstinaţia sa culturală. Ca şi Villon, Vulpescu trăieşte cu fascinaţia păcatului. Pentru Villon, amintirea divinităţii e motiv de căinţă, pentru poetul român Dumnezeu este doar un alt reper cărturăresc.

L-a tradus pe Dante

Lecţia de poezie se desfăşoară la fel de nestingherită şi în sectorul erotic. Aici, deşi un suflu de mişcătoare emoţie animă textele, dominante rămân, în spiritul poeziei vulpesciene, tot poza culturală, gravitatea şi solemnitatea cu aer preţios. Nu întâmplător a tradus din Dante şi din poeţii Pleiadei. Fără să fie ermetic, precum Ion Barbu, Vulpescu face din rigoare un adevărat canon. Poezia sa, uneori în forme fixe şi plină de podoabe stilistice, orânduite după reguli poetice vechi, a pătruns incontestabil în zona aristocrată a spiritului. Şi cu siguranţă şi în perenitatea acestei zone, confirmându-i una din profeţiile crezului său poetic: Trăieşti cât durează şi cărţile tale!”.