Este destul de străveziu ce a intenţionat să facă regizorul Andrei Şerban, în prima montare de pe scena Operei Naţionale Bucureşti (ONB) de când colaboratoarea sa apropiată, Beatrice Rancea, a preluat frâiele instituţiei: „Văduva veselă“, opereta clasică a mitteleuropeanului Franz Lehár (1870-1948). Şerban îşi doreşte să preia o formă artistică vetustă, recte cea a operetei clasice, s-o scuture de praf şi să-i găsească valenţe noi, s-o îmbrace cu un conţinut actual.

Cu alte cuvinte, să descopere în mecanismul uzat şi perimat elemente care-i pot asigura funcţionarea şi în ziua de astăzi, pentru spectatorul secolului 21. Regizorul a mai montat de două ori povestea „Văduvei...“, la Opera velşă din Cardiff (1984) şi la cea vieneză (1999), dar – concentrându-se prea mult pe detaliul de epocă şi pe reconstituirea fidelă a acesteia – nu a fost mulţumit de rezultat. Şi-a dat seama, în 2016, că lucrurile trebuie abordate altfel şi că libretul are potenţial pentru a descrie situaţia explozivă a lumii de astăzi. Nu întâmplător a ales Şerban acest text pentru a încerca să spună ceva important.

Opereta arhetipală

Premiera „Văduvei vesele“ a avut loc în anul 1905, cu un imens succes, şi în scurtă vreme creaţia lui Lehár devine opereta prin excelenţă, cea mai cunoscută din lume. Aşadar, „Văduva...“ este opereta arhetipală, iar opereta este unul dintre genurile artistice definitorii pentru belle epoque, epoca în care „toată lumea cântă, râde şi dansează“ şi care se încheie prin primul război mondial, poate cea mai mare catastrofă din istorie.

Subsecvent, lunga perioadă de pace şi stabilitate pe care-o trăim acum poate fi considerată o nouă belle epoque, iar o luare în considerare a legităţii istoriei ne-mpinge să credem că e necesar ca aceasta să se încheie printr-un nou dezastru. Despre astfel de lucruri doreşte să ne avertizeze Andrei Şerban în spectacolul său, numai că între (bune) intenţii şi concretizarea lor este cale lungă. Să vedem şi ce i-a ieşit reputatului regizor.

Un Danilo caricatural

Andrei Şerban a mai procedat, în ultima vreme, la astfel de experimente, în spectacolele cu „Omul cel bun din Seciuan“ şi „Carousel“: de a se apleca asupra unui text complet depăşit (ideologic şi literar) şi de a-l „umaniza“, a-l transforma într-un spectacol care emoţionează şi impresionează. Succesul celor două montări nu se mai repetă, însă, acum. În primul rând, mecanismul lehárian – care asigura efectul acestei poveşti, altfel simplistă şi puerilă – a fost complet abandonat şi aruncat la coş, nu-l mai interesează nici pe autorul Şerban, nici pe spectator, fiind înlocuit cu şarje satirice şi cascade ridicole.

Aşadar, nu ne mai putem ataşa nici de povestea mare, nici de povestea de dragoste din libret, care nu mai are niciun sens. Un prinţ Danilo (baritonul braşovean Adrian Mărcan) caricaturizat la maxim nu mai are nicio şansă în ochii noştri la mântuirea prin dragoste (a o accepta pe Văduvă fără banii ei), cum putea sugera textul iniţial. Există în spectacol momente frumoase – muzical, coregrafic, vizual-scenografic –, dar sunt ca şi cum ar fi în aer, nu servesc la nimic.

Bule şi „bule“

În lipsa unei viziuni unificatoare coerente, spectacolul se transformă în ceva dezlânat şi neconvingător, în care lumea cântă, dansează şi ţine discursuri din senin şi fără sens. Cea mai mare dezamăgire provine din aşa-zisa actualizare a dialogurilor, a replicilor cu substrat politic şi social (nu se înţelege de ce trebuiau folosite culegerile de „perle“ ale lui Radu Paraschivescu şi nu scrise rânduri noi). Şampania şi bulele ei sunt lichidul favorit al operetei, dar totodată Marsovia (numele iniţial al principatului balcanic al lui Lehár era Pontevedro, inspirat de Muntenegru) şi marsovienii riscă pericolul unei „bule“ financiare, dacă miliardele Văduvei părăsesc ţara prin căsătorie.

Toată lumea îşi dă seama că, în viziunea lui Şerban, Marsovia este România, dar lucrurile se opresc aici. În cel mai bun caz, avem de-a face cu o colecţie de clişee şi platitudini despre specificul naţional. Nivelul este cel de revistă, când spectatorul este satisfăcut că a auzit lucruri pe care le-a recunoscut („guvernul tehnocrat“, „Ministerul Culturii“), fără să se întrebe care-i rostul pomenirii lor. Este inacceptabil ca în 2016, când lumea se dă de-a dura, problemele noastre să mai fie silicoanele unor starlete sau vulgaritatea de la TV (citate din Paraschivescu sau Pleşu puse aiurea în gura grisette-lor). Poate cu Putin ne-am obişnuit, dar un Trump – care-i un pericol şi mai mare – era obligatoriu de a fi ironizat. Este de neînţeles miza minoră pe care Şerban şi-a autoimpus-o pentru această „actualizare“ (după cum nu este explorată deloc mai hard nici senzualitatea şi sexualitatea relaţiilor dintre personaje, titlul original sunând „Die lustige Witwe“).

„Acrobaţii“ eşuate

„Omul cel bun...“ avertiza, în mod zguduitor, tocmai asupra pericolelor născute din mersul în continuare, dincolo de limita bunului-simţ, al maşinăriei capitaliste, dar spectacolul acela, ca şi „Carousel“, era teatru în sensul cel mai pur al cuvântului. „Văduva veselă“ nu este nici teatru, nici operă, nici operetă, nici musical, nici revistă, şi până la urmă această incertitudine de gen şi stilistică grevează asupra hibridului rezultat. Ne putem întreba de ce opera barocă nu necesită nicio actualizare (muzical şi libretistic) – decât o eventuală modernizare vizuală à la William Christie –, pe când opereta belle epoque cere, pentru un spectacol modern, o astfel de echilibristică, al cărei rezultat, iată, poate fi uşor o „cădere de (foarte) sus“.

Intrând acum în „bucătăria“ spectacolului, prezentat ca o coproducţie între Operele bucureşteană şi ieşeană, acesta poate fi considerat mai degrabă ca un produs pur al lăcaşului cultural de pe Nicolina, din moment ce din echipa „revoluţionară“ a Operetei de la Bucureşti nu sunt preluate decât, în rolul titular, Amelia Antoniu (foarte potrivită, de altfel) şi Gabriela Daha, într-o partitură minoră. Restul interpreţilor principali sunt „culeşi“ de Şerban şi Rancea de pe tot cuprinsul ţării, adică teatrele (lirice) din Braşov, Craiova, Galaţi, Iaşi, până şi Naţionalul bucureştean. Chiar şi baletul (cu un rol important în acţiune), corul şi orchestra vin de pe Ciric, ceea ce ridică întrebări legate de transformarea ONB într-o sucursală a celei de la Iaşi, despre care se tot vorbeşte.

O să fie o bombă! Lovim din plin în politicieni!
Andrei Şerban, regizor, înainte de premieră

Citeşte şi:

„Andrei Şerban şi teatrul politic“ – primul meu text despre spectacolul „Omul cel bun din Seciuan“ al lui Andrei Şerban

„Şen Te răstignită a doua oară“ – al doilea text al meu despre spectacolul „Omul cel bun din Seciuan“ al lui Andrei Şerban

„Ei vor moşteni pământul“ – cronica mea la spectacolul „Carousel“ al lui Andrei Şerban