Publicul a aşteptat în parc sub umbrele, pelerine sau copertine, până când organizatorii s-au decis să permită accesul în arenă, înmânându-ne la intrare prosoape de hârtie, ca să ne ştergem scaunele. Pe scenă, recuziterii au ridicat foliile de plastic de pe decoruri şi spectacolul a început, anunţându-se o singură pauză în locul celor două normale. Nu pentru multă vreme. Actul prim a mai fost întrerupt de două ori, cu câte 30 de minute, la dorinţa dirijorului, pentru protecţia instrumentelor şi, bineînţeles, a cântăreţilor. Noi rezistam. O sabie cu două tăişuri, în sensul că după fiecare oprire, artiştii au revenit în scenă cu oarecari deficienţe, care au ţinut de modificări ale poziţiei de sunet, cu greu dobândită prin vocalizele de dinaintea spectacolului. Opacizări, emisii „căprite” nesusţinute bine, dezimpostări. Dar totul s-a recuperat aproape perfect şi seara de operă s-a finalizat cu succes, târziu în noapte, sub stele.

Aşa se poate întâmpla şi la Verona, Macerata, Bregenz. Orange, Roma – Terme di Caracalla... Unele festivaluri chiar lasă liberă ziua următoare, special pentru mutarea unui spectacol amânat din cauza ploii.

Am fost bucuros că în distribuţie au evoluat Ştefan Pop (Pinkerton) şi Ştefan Ignat (Sharpless), parte din falanga de artişti români invitaţi la această a 65-a ediţie a prestigiosului Festival Puccini de la Torre del Lago. Să rememorez. Angela Gheorghiu a fost Mimì din „Boema”, în care a cântat alături de Ştefan Pop (Rodolfo), Ştefan Ignat a interpretat şi rolul Scarpia din „Tosca” în ultima seară a festivalului, în compania Lăcrimioarei Cristescu pentru rolul titular.

În „M-me Butterfly”, Ştefan Pop a început spectacolul cu aplombul ce-l caracterizează, întrucât tenorul are în sânge simţul frazei pucciniene avântate, cu elan, cu panaş. Mă gândesc acum doar la „Dovunque al mondo lo Yankee vagabondo” sau la „America for ever”..., ca exemplificări. Cealaltă componentă a scriiturii maestrului de la Torre del Lago, lirismul, a fost servită cu sensibilitate şi poezie în marele duet cu Cio-Cio-san din primul act, plin de „dolcezza” („Bimba dagli occhi pieni di malia”, deşi întrerupt de ploaie), cu implicare de spirit şi un Do natural acul de final, suveran peste cel al sopranei. Aria „Addio, fiorito asil” a primit expresie contemplativă şi un „slancio” emoţionant.

Ştefan Ignat, Sharpless de ţinută şi relaţionare elegantă, şi-a expus timbrul baritonal de culoare arămită, nobilă, cu ştiinţă a frazării.

Ştefan Pop şi Karine Babajanyan        

Personajului titular, soprana armeană Karine Babajanyan i-a conferit intensă trăire şi zbucium sufletesc mistuitor. O Cio-Cio-san cu adevărat îndrăgostită, cu adevărat plină de speranţă, ce şi-a evidenţiat patosul ardent. După intrarea în care a refuzat dificilul Re bemol supra-acut, a cântat cu vibrato accentuat, cu unele sunete prea larg configurate şi „deschise”, dar cu un bun Si bemol final al ariei „Un bel dì vedremo”.

Celelalte roluri au revenit soliştilor Annunziata Vestri (Suzuki cu timbru plăcut, treceri cursive, omogene între registrul central şi grav, dar balans în cel acut), Marco Voleri (Goro), Daniele Caputo (Principele Yamadori), Manrico Signorini (Unchiul Bonzo cu multe sunete „drepte”), Luca Bruno (Comisarul Imperial), Alberto Petricca (Ofiţerul Stării civile), Alessia Thais Berardi (Kate Pinkerton), Sandra Mellace (Mama), Beatrice Cresti (Mătuşa), Filippo Lunetta (Yakuside), Anna Russo (Verişoara).

Nici dirijorului israelian Nir Kabaretti nu i-a fost uşor cu întreruperile. Dar spectacolul şi-a păstrat atmosfera, tensiunea emoţională şi spiritul puccinian, prin eforturile Orchestrei şi Corului Festivalului Puccini, preparat de Roberto Ardigò.

Am remarcat într-o cronică anterioară că montările la Torre del Lago sunt clasice, tradiţionale. Am mai scris că unele nu sunt scutite de derapaje.

Şi acum, în noua coproducţie cu Opéra Royal de Wallonie din Liège, regizorul Stefano Mazzonis di Pralafera a procedat aidoma. Faptul că în actele al II-lea şi al III-lea, proaspăta doamnă B. F. Pinkerton şi-a înlocuit costumaţia tradiţională cu cea americană, la fel ca şi mobilierul, sunt găselniţe care s-au mai văzut şi pot funcţiona.

Numai că, la final, regizorul şi-a dat în petic. Pinkerton a revenit la Nagasaki cu... elicopterul care, în ghearele unei macarale uriaşe, a aterizat fix pe acoperişul casei lui Cio-Cio-san. N-o fi trezit toată suflarea cu uruitul motoarelor? În plus, era oare dimensionată structura de rezistenţă a firavei case japoneze pentru o asemenea sarcină? Exagerări naturaliste.

Şi încă. Am aflat cu stupoare în ultimele secvenţe, că în căruciorul cu copilul eroinei titulare erau doar... cârpe. Aşadar, un şantaj ordinar din partea micuţei Doamne Butterfly (cu complicitatea lui Suzuki, desigur) ca să-l facă pe Pinkerton să se întoarcă pe tărâm nipon. Un complot.

Fără alte comentarii, pentru bună regulă, notez şi numele colaboratorilor regizorului, Jean-Guy Lecat (decor), Fernando Ruiz (costume), Nino Napoletano (lumini).

                                                                                   (FOTO @lorenzo.montanelli per festival puccini)