La Opera Naţională în luna cadourilor

De-a lungul vremii, comentând momente diverse din lumea muzicală de aici sau de peste hotare, mi-am propus să le privesc cumva „din afară”, astfel încât să pot analiza (pe cât posibil) cu obiectivitate fiecare aspect în parte, lăudând realizările sau reuşitele unor interpreţi aflaţi (şi) la început de drum în carieră, criticând eventuale neîmpliniri sau erori de abordare a unor partituri, dar cu argumente serioase şi detaliate.

M-am bucurat să constat că tineri al căror potenţial l-am remarcat poate încă de la debut s-au afirmat apoi pe scene importante din lume, m-am întristat când solişti de reală perspectivă, dar cu probleme de tehnică (şi nu numai), ridicaţi în slăvi ani la rând, fie nu au avut acea ascensiune aşteptată, fie au cunoscut succesul pentru scurtă vreme, tocmai acele deficienţe pe care le semnalam permanent determinând chiar imposibilitatea lor de a mai cânta sau intrarea în anonimat.

Pe de altă parte, aşa cum ştiam că, spre exemplu, Opera Română din Cluj s-a înfiinţat în 1920, iar cea de la Timişoara în 1946-1947, ambele inaugurate prin spectacole cu Aida verdiană, sau că Opera din Iaşi a luat fiinţă în 1956, deschizându-se cu Tosca de Puccini, la fel de bine cunoşteam - ca toată lumea de altfel - faptul că Opera din Bucureşti a marcat instituţionalizarea în 1921, printr-o primă reprezentaţie cu Lohengrin de Wagner, dirijată simbolic de George Enescu, ceea ce a conferit o încărcătură şi o semnificaţie aparte momentului, mai ales dacă ţinem seama că a fost singurul spectacol pe care l-a condus vreodată. Şi despre toate acestea am avut ocazia să scriu, desigur pe baza unor documente, (şi) în volumele dedicate istoriei Operei bucureştene, pornind din acel neuitat 8 decembrie 1921. Dacă primul volum a apărut chiar în preziua datei de 8 decembrie 2001, când teatrul a aniversat, prin diverse manifestări, 80 de ani de existenţă... instituţionalizată, au urmat, firesc, alte pagini în şirul celor peste 6.000, unele publicate în preajma sărbătoririi a 85 sau 90 de ani ai teatrului, din fericire date onorate de conducerea de atunci prin evenimente speciale.

Era normal deci ca şi împlinirea celor 95 de ani să fie tratată ca o sărbătoare, programându-se, chiar în 8 decembrie, o Gală aniversară, invitat special fiind soprana Anita Hartig, revenind astfel pe scena ONB după mulţi ani, aplaudată acum în arii din Faust sau Giuditta, într-o piesă de Delibes sau o arie din Boema, operă din care a abordat şi duetul din primul act alături de promiţătorul tenor Alin Stoica, precum şi un duet din Văduva veselă, în compania tenorului Tiberius Simu. Şi m-am bucurat să o reascult, după o perioadă (probabil) de „căutări”, într-o certă revenire de formă, glasul său recăpătându-şi în mare parte încărcătura vibrantă şi generozitatea armonicelor prin care (mă) cucerise încă din anii când era încă studentă. Cu Ciprian Teodoraşcu la pupitru, s-a dorit participarea unor solişti de cotă ai teatrului sau a unor tineri ce merită susţinuţi şi promovaţi, precum şi a unor colaboratori binecunoscuţi publicului; astfel, au evoluat başii Horia Sandu (Bărbierul din Sevilla) şi Marius Boloş (Faust), mezzosopranele Maria Jinga şi Mihaela Işpan (în arii din Carmen), sopranele Mihaela Stanciu (Romeo şi Julieta), Madeleine Pascu (Madama Butterfly), Crina Zancu (arie din opereta Valurile Dunării), Veronica Anuşca (în duetul final din Traviata, partener tenorul Andrei Lazăr), invitată asemeni Ramonei Păun (Liliacul), tenorul clujean Tiberius Simu (Văduva veselă), baritonii Vicenţiu Ţăranu (Nunta lui Figaro) şi recent angajatul Lucian Petrean (Paiaţe); iar corul (pregătit de Stelian Olariu şi Daniel Jinga) a fost aplaudat în celebre secvenţe din Carmina burana, Trubadurul, Faust şi, abia în final, în Marşul nupţial din Lohengrin, însoţind, desigur, şi soliştii în intervenţii bine conturate. Orchestra a sunat în general corect şi omogen (şi în Poloneza din Evgheni Oneghin), deşi dirijorul nu a reuşit să evite decalajele; dar era o seară specială, îndelung aplaudată de melomani, răsplătiţi şi cu un superb colind - O, ce veste minunată - cântat de cei de pe scenă şi chiar de către cei din public. Faţada ONB era luminată de lasere, la intrare ne întâmpina macheta teatrului, însoţită de cifra 95... din gheaţă, în foyer panouri ample, în sepia, prezentau exact „momentul Lohengrin” din 8 decembrie 1921, membrii fondatori ai Societăţii Opera, repere din prima stagiune şi artişti din acea perioadă; iar totul s-a încheiat cu generoase focuri de artificii şi o cupă de şampanie.

Probabil că mulţi se aşteptau ca în structura programului să se regăsească şi fragmente coregrafice, dar în acele zile se pregătea o premieră de balet ce alătura două creaţii semnate de Manuel De Falla - Amorul vrăjitor şi Tricornul - cu decenii în urmă prezente pe afişul Operei, beneficiind de interpretări excepţionale. De această dată, punctul de interes era coregrafia şi regia imaginată de Carlos Vilan, sosit din Spania, specializat în flamenco, aspect pe care mă aşteptam să-l „exploateze” în cele două partituri gândite de compozitor în spiritul dansului „de caracter”, cu pronunţat specific iberic. După un început promiţător în acest sens, cu mişcări autentice ca spirit, bătăi ritmice din tocurile pantofilor şi din palme, fără suport muzical, Amorul vrăjior a continuat, desigur în sonuri orchestrale, pe coordonate cel puţin surprinzătoare, combinând permanent acele elemente de flamenco şi evoluţiile în poante, tipice baletului (neo)clasic, chiar şi solista vocală - mezzosoprana Ramona Zaharia (de la Düsseldorf) fiind integrată în mişcarea de ansamblu, figurând gesturi şi paşi meniţi să creioneze personajul Vrăjitoarei, adesea şi în relaţie cu partenerii de scenă... balerini; o altă ciudăţenie a fost apelarea la microfon, deşi în trecutele decenii, solista era amplasată în fosă, cântând, desigur, fără amplificare; vocea plăcută, îngrijit condusă, s-a integrat în „curgerea” generală, dar inegalitatea în registrul grav, cu treceri către mediu destul de neunitare, a fost subliniată defavorabil tocmai de microfon. O poveste de dragoste pătimaşă, cu înfruntări, rivalităţi ce conduc la uciderea tânărului care apoi reapare ca Spectru (Ovidiu-Matei Iancu), dansând împreună cu Candelas (Mihaela Soare), Carmelo (Vlad Toader) şi Lucia (Cristina Dijmaru) într-o coregrafie destul de solicitantă dar nu cu foarte multă varietate de mişcări şi elemente expresive, rezolvată cu acurateţe şi eleganţă de către solişti, asemeni ansamblului care a răspuns cerinţelor lui Vilan cu promptitudine şi dorinţă de a aborda un teritoriu (în parte) cu totul nou ca limbaj. Decorul (semnat de Ricardo Sanchez Cuerda) se rezumă la încadrarea scenei cu „cortine”-panouri în jocuri geometrice bej-cafeniu, ridicându-se parţial pentru a lăsa fumul „de atmosferă” să inunde spaţiul sau pentru a sublinia intrarea sau ieşirea unor personaje, o idee intresantă fiind pânzele albe întinse la uscat, transformate apoi în văluri cu care s-au acoperit balerinele în scena Spectrului; iar costumele (schiţate de Carmen Granell) sunt destul de eclectice, parte sugerând „focul”, parte - desenate pentru săteni sau pentru eroii centrali -, având doar câteva trimiteri la veşmântul tradiţional spaniol, în special în cel al bărbaţilor. La pupitru, Tulio-Gagliardo Varas, desigur spaniol, dar prezentat ca venind de la Opera din Izmir - Turcia, a condus cu precizie şi supleţe, iar orchestra a cântat nuanţat şi expresiv, redând astfel coloritul şi paleta bogată a unei muzici pline de temperament şi strălucire - caracteristici care cred că s-au regăsit mai curând sub acest aspect decât în coregrafia care mă aşteptam să fie mult mai dramatică, tensionată sau pasională.

Cam pe aceeaşi linie s-a derulat şi Tricornul, al cărui subiect plin de farmec, vervă şi umor aduce în prim plan eroi simpatici sau, la polul opus, de un comic frizând grotescul, dar totul într-o „cheie” agreabilă, cuceritoare. Personajele şi-au păstrat datele esenţiale, Morăriţa (Andra Ionete) şi Morarul (Bogdan Cănilă) dansând cu aplomb şi expresia adecvată, ca într-o hârjoană tinerească, amuzându-se şi în relaţia cu Guvernatorul (Sergiu Dan) - pe care mi-l imaginam mai aproape de comicul savuros, un rol (în principiu) de compoziţie extrem de ofertant -, cu Guvernatoarea (Eliza Maxim) - având atitudinea şi reacţiile mai apropiate totuşi de ceea ce a gândit autorul -, precum şi cu Şeful gărzilor (Valentin Stoica) - purtând perucă de epocă, mereu agitat, încercând să o curteze pe Morăriţă, aranjând întâlnirile amoroase ale Guvernatorului, apelând la soldaţi pentru a-l înlătura pe Morar din calea dorinţelor „stăpânului”; totul se desfăşoară fluent, din nou cu apariţia Ramonei Zaharia pe scenă, dar ca... Povestitoare, păstrând însă amalgamul limbajului coregrafic, apelarea la mijloacele clasice diluând suculenţa „conflictului”. Cu toate aceste rezerve, s-a dansat bine, poate mai cu nerv decât în Amorul vrăjitor, dar cu destulă pantomimă, s-a cântat la fel de nuanţat, în ambianţa unui decor asemănător celui din prima lucrare, adăugând pe scenă sacii pregătiţi pentru moară, o Lună enormă, lumini mai variate (realizate de Felipe Ramos), costume mai personalizate, chiar dacă întreaga producţie are un aer „retro”, cu amprenta viziunilor din secolul trecut. Şi totuşi, montarea de la Opera bucureşteană, din anii '60, semnată de Vasile Marcu, parcă avea un plus de spectaculos şi anvergură, chiar dacă acum producţia este pusă în scenă de o echipă din Spania, iar coregraful-regizor este, după cum menţionam, considerat specialist în flamenco.

Întâmplarea a făcut ca, doar zece zile după Gala aniversară, la ONB să se deruleze, pentru prima oară, Gala Premiilor Operelor Naţionale, urmând celor trei ediţii organizate la Iaşi, preluând astfel şi structura şi statueta aurie multiplicată şi... mărită pe scenă, desigur şi criteriile de selecţie şi desemnare a câştigătorilor. Fără a comenta aspecte referitoare la cei care au primit trofeul, aş vrea să precizez, fie şi în treacăt, faptul că fiecare teatru propune nominalizările, pe baza cărora juriul alcătuieşte, prin vot, ierarhia valorică, apoi că s-au luat în discuţie doar spectacolele montate efectiv la teatrele respective, nicidecum cele preluate integral din străinătate, de asemenea că se cerea ca soliştii sau dirijorii care intrau în competiţie să fie angajaţii acelor Opere, ţinându-se totodată seama de faptul că adaptările unor balete clasice - după Petipa, spre exemplu - nu pot concura cu o coregrafie originală de astăzi. Sigur că opţiunile şi preferinţele diferă, pot să fie sau nu în concordanţă cu alegerea juriului, dar cerinţele regulamentului s-au aplicat la fel şi la precedentele ediţii, transmise, ca şi cea de la ONB, în direct, la TVR, deci urmărite şi atunci de către publicul larg. Şi acum au fost invitate personalităţi din lumea artelor sau a politicii să „deschidă plicurile” în care se afla numele câştigătorului, şi de această dată s-a acordat un Mare Premiu - revenind sopranei Nelly Miricioiu, care a primit şi titlul de Cetăţean de onoare al Iaşului -, invitându-se, ca de obicei, un solist celebru pentru a cânta - acum tenorul Roberto Alagna (foto dreapta), mult aşteptat de melomanii care astfel au avut posibilitatea să-l asculte „pe viu”, pentru prima oară pe o scenă românească; desigur, şi-a ales un anume repertoriu, aşa cum a crezut de cuviinţă, alăturând arii din Lombarzii sau Tosca şi două canzonete, evoluând, în final, în Brindisi din Traviata, alături de Nelly Miricioiu, care a abordat şi aria din Piratul. Relaxat, zâmbitor, tenorul oaspete a convins că glasul şi-a păstrat prospeţimea şi siguranţa, pus în valoare şi prin frazarea cerută de muzica italiană, prin dezinvoltură şi lejeritate în canzone, etalând acute generoase şi o manieră agreabilă de a se „adresa” publicului, care a reacţionat entuziast la... Core'ngrato.

Cu o explozie de ovaţii a fost răsplătită excepţionala dansatoare de (autentic) flamenco Esther Jurado, impresionantă, ca şi în gala din deschiderea stagiunii, în Asturias de Albeniz, cu o tensiune interioară şi o încărcătură emoţională incredibilă, susţinută şi de castagnetele care parcă vibrau odată cu corpul său „întins” ca o coardă, dar cu eleganţă desăvârşită în mişcare şi în atitudini. Programul serii a început cu Dansul focului din Amorul vrăjitor, ansamblul evoluând, ca şi la premieră, alături de Mihaela Soare şi Ovidiu-Matei Iancu, orchestra fiind dirijată de acelaşi Tulio-Gagliardo Varas; paginile din opere şi canzonetele l-au avut la pupitru pe Marcello Mottadelli, reuşind momente frumoase, în special în introducerile orchestrale, neavând cum să „rezolve” însă scăpările permanente şi cam jenante ale trompetei, dar nici dezechilibrele determinate de tempii fluctuanţi impuşi de Alagna în special în canzone. Corul s-a implicat doar în cabaletta ariei propuse de Nelly Miricioiu şi în Brindisi, reluând, în încheiere, colindul cântat şi în 8 decembrie - o surpriză primită cu reală plăcere de spectatorii care au rămas în sală până după miezul nopţii, pentru a descoperi câştigătorii trofeului, personalităţile răsplătite cu Premii de excelenţă sau pentru întreaga activitate - acordate, din nou, de fiecare teatru - şi, bineînţeles, pentru a aplauda secvenţele muzicale şi coregrafice (coincidenţă sau nu, decupate numai din creaţii inspirate de folclorul iberic).

Au fost, de-a lungul serii, şi câteva „bâlbe” sau stângăcii, ca de obicei parte dintre cei care au urcat pe scenă au vorbit mai mult, din păcate indisponibilitatea unor artişti onoraţi cu Premii de excelenţă a făcut ca aceştia să nu poată veni la gală, în pauzele anunţate de doar 10 minute, publicul a ieşit la o şampanie sau la o ţigară, reintrând în sală când prezentatorii - actriţa Rodica Lazăr şi realizatorul TVR Marius Constantinescu - reînnodau deja firul comentariilor, semn că erau „în direct”, vânzoleala din sală văzându-se, desigur, şi pe „micul ecran”. Dar trecând peste asemenea aspecte, privind, ca şi la ediţiile de la Iaşi, „partea plină a paharului”, cu siguranţă cei care au dorit să se bucure de calitatea oaspeţilor de seamă şi de programul artistic oferit de-a lungul celor trei ore de spectacol, dar şi să-i aplaude pe laureaţi, inundaţi la final de „tradiţionalele” confetti, au avut numeroase motive să plece apoi cu gândul că au asistat totuşi la un eveniment; mi-ar plăcea să cred că modul de a privi lucrurile nu depinde de „locaţie” - în capitala Moldovei şi acum la ONB -, deci că totul trebuie apreciat cu aceeaşi unitate de măsură, mai ales că au existat multe puncte comune (bune şi mai puţin bune...) - altfel ar fi păcat; cel puţin eu rămân consecventă convingerii că în analiza unei producţii, antipatiile sau simpatiile personale, raportarea la „altceva” sau „altcineva” doar pentru că ceva (cineva) „îmi place sau nu”, desfiinţarea cu orice preţ a... orice nu-şi au locul, evident dacă îmi propun să păstrez „prezumţia” obiectivităţii. Bănuiesc că şi cei care s-au aflat în sală, în faţa televizorului sau ascultând Radio România Cultural şi Muzical, au privit prin această prismă un demers care, în fond, era menit să aducă frumosul şi surpriza unor întâlniri cu mari artişti de ieri şi de azi, de aici sau din lume. Restul poate fi comentat în fel şi chip...