La noi, totul se ia mereu de la început

Există în lume concursuri de canto de tradiţie, care îşi păstrează seriozitatea şi anvergura după decenii de la înfiinţare, există (sau au existat) şi pe la noi diverse competiţii care au pornit foarte promiţător, dar în majoritate au sucombat din cauza unor orgolii nemăsurate, cei care le-au stopat rămânând astfel doar cu satisfacţia orgoliului de a fi distrus „ceva”.

Un exemplu tipic în acest sens este Concursul „Traian Grozăvescu” de la Lugoj (dar nu singular).

Şi mai există, probabil ca nicăieri în lume, „sistemul” prin care un nou director al unei instituţii se simte parcă obligat să schimbe sau să înlăture tot ce ţine de precedenta conducere, indiferent dacă este vorba despre lucruri bune sau rele. Pur şi simplu, ce a fost trebuie să dispară… Aşa s-au petrecut lucrurile şi la Opera Naţională bucureşteană, unde în 1997, în memoria sopranei Magda Ianculescu, fundaţia creată de soţul acesteia a lansat un concurs ce purta numele ilustrei artiste, manifestare de real succes, dar… pierdută pe drum în clipa în care generosul sponsor nu a mai avut capacitatea de a susţine financiar ceea ce în conştiinţa publicului era asociat cu Opera care, firesc, ar fi trebuit să preia şi să asigure continuitatea unui demers bine început. Dar nu s-a întâmplat aşa. Au trecut anii şi, cu o altă conducere, dar cu acelaşi preşedinte de juriu, s-a imaginat o struţo-cămilă – un concurs care, pentru a omagia marii solişti ai teatrului liric de altădată, se raporta, în fiecare an, la… altcineva, prima ediţie derulându-se totuşi sub numele Magdei Ianculescu; au urmat cele dedicate baritonului Petre Ştefănescu-Goang sau sopranei Arta Florescu sau tenorului Valentin Teodorian, apoi mezzosoprana Zenaida Pally nu a mai „apucat” să fie onorată, pentru că… s-a schimbat din nou direcţiunea…

În iarnă am aflat că acea structură a încetat să mai funcţioneze, dar că s-a imaginat ceva cu totul şi cu totul nemaivăzut – Concursul de canto „Le Grand Prix de l’Opera”! Ei bine, după ce proiectul a fost postat multe săptămâni pe un site al… Universităţii de Muzică, în fine a apărut şi pe cel al Operei care, de fapt, îl găzduieşte, asigură orchestra, dirijorul şi, evident, premiile, probabil cu ajutorul Ministerului Culturii. S-a dorit ca în juriu să fie manageri şi impresari de marcă din străinătate, pentru a promova apoi eventualele tinere talente premiate, dar s-a adăugat şi un tenor celebru; s-a anunţat că participanţii au obligaţia de a prezenta arii din opere italiene, franceze, germane sau ruseşti, aspect lăudabil, chiar dacă repertoriul fiecăruia se reducea astfel la vreo 4 arii, s-a precizat că preselecţia se va face prin vizionare DVD-urilor trimise de candidaţi din orice colţ al planetei, o comisie alcătuită din profesionişti (aşa s-a spus, dar nimeni nu i-a nominalizat) alegând doar 46 de tineri care să apară în faţa juriului; s-a precizat că s-au înscris cam 100 de doritori din aproape 30 de ţări, dar pe lista celor „calificaţi” apar prioritar nume ruseşti şi româneşti.

Culmea este că mass-media a preluat anunţurile ONB conform cărora în finală  au intrat „cele mai promiţătoare voci din peste 30 de ţări”, deşi erau doar 8 cei care au acces în acea etapă, doi străini şi restul români. Ascultându-i pe cei 8, am avut surpriza să constat că ariile alese de juriu erau, cu o singură excepţie, doar din opere italiene, celebre sau dificile (dar… de 3 ori Gilda?!), că nu erau nici mezzosoprane, nici baritoni sau başi (asta e situaţia…) şi mai ales că… toţi erau departe de ceea ce înseamnă un nivel internaţional – ba nu era nici măcar onorabil pentru o întrecere de provincie, poate eventual un examen de clasă, în primii ani de studiu.

Glasuri în general banale, stridente sau cu un vibrato neplăcut (li se spune… „creţe” sau, mai cu pretenţii, „capretto”…), cu respiraţii sonore, plasate când nu trebuie, cu exces de coloraturi şi contra-acute „de efect” (distorsionând uneori ariile până peste limită), nesiguranţă, stângăcii şi greşeli flagrante fie în raport cu orchestra, fie cu text… improvizat, toate elemente suficiente pentru a dezamăgi profund. Dar cel mai supărător şi trist mi s-a părut faptul că, din nou cu mici excepţii, dorinţa de a conferi expresivitatea cerută de partitură şi de personajul respectiv, frazarea sau strălucirea nu s-au regăsit pe scenă în acea seară, sensibilitatea fiind înlocuită cu un fel de „miorlăială” fără vlagă, deşi la 25-30 de ani ar trebui să să simtă măcar tinereţea… biologică.

Obsedaţi de emiterea corectă a sunetelor, prea puţini s-au mai gândit şi la interpretare – cât despre rafinament, eleganţă, „clasă”, atitudine, nici nu se poate vorbi, deşi cu siguranţă toţi îşi imaginează că vor face carieră internaţională. După expresia membrilor juriului (imortalizată de unii sau alţii şi postată pe bloguri diverse), îmi imaginez cât au suferit, întrebându-se unde au nimerit, toţi având îndelungată experienţă în descoperirea unor reale valori, cu toate datele unei afirmări performante, puşi acum în penibila situaţie de a nu avea ce asculta şi din ce alege. Sigur că s-a selectat… din ce s-a primit spre audiere, dar este interesant că printre cei admişi s-au regăsit (doar) colaboratori ai ONB şi, oricum, studenţi sau proaspăt absolvenţi ai aceleiaşi Universităţi de Muzică.

La finalul… finalei, mi-am spus că Marele Premiu sau Premiul I nu ar trebui acordate. În treacăt fie spus, cum ar spune un laureat că a câştigat Marele Premiu la… Grand Prix?!... Ca la noi… ca la nimeni, asta ştim, dar chiar să se ajungă la situaţii hilare doar pentru a inventa ce nu s-a mai văzut (decât la… Formula 1)?…

După o noapte de… suspans, a venit şi Gala laureaţilor, care s-a remarcat în primul rând prin „punere în scenă”, cu elemente „deja vu” dar de efect, precum treptele largi, proiectarea, pe fundal, a unor micro-interviuri cu toţi participanţii la spectacol (dezvăluind charismă, inteligenţă, naivitate, sinceritate, oportunism sau o notă hilară chiar prin sonoritatea vocală), proiecţii multiple (steagul ţării din care venea fiecare dintre tineri, jocuri geometrice, valuri etc., imaginea celui care cânta sau din orchestră), prezentarea tinerilor prin repere cultural-arhitectonice specifice locurilor natale (poate prea didacticist, cu Eminescu, Ceaikovski, Cimitirul vesel, Ateneul…), două panouri imaginând diploma competiţiei deschizându-se pentru a intra cel ce urma să primească un premiu şi apoi să cânte, acordarea „trofeelor” fie în dreapta, fie în stânga, pe trepte, cei 4 trompetişti care „anunţau” momentele importante (cu chixuri sau nu…) – totul pus la punct şi de bun gust. De-a dreptul amuzant – ca să nu se supere nimeni – în finală au evoluat 8 solişti, iar în Gală… 11!

Pentru că Irina Baianţ a primit din partea Radiodifuziunii o sesiune de înregistrări (în care sper că va aborda mai bine aria din Capuletti şi Montechi de Bellini), dar şi, asemeni tenorului Sunnyboy Dladla (Africa de Sud) sau mezzosopranei Polina Garaeva (Rusia), un contract pentru apariţii în stagiunea Operei (oferindu-ne „mostre” de nivel variabil în arii din Elixirul dragostei de Donizetti, Adriana Lecouvreur de Cilea, respectiv Bărbierul din Sevilla de Rossini – slava Domnului cu mai puţine „licenţe” de această dată), apoi Premii speciale ale juriului au revenit baritonului Daniel Pop (cam „şcolar” în cavatina lui Figaro din aceeaşi operă), soprana Natalia Tanasiiuciuc (din Rep. Moldova, corectă în aria din Mefistofele de Boito), aceasta beneficiind şi de un contract cu Agenţia „Intermusic”; surpriza a fost apariţia renumitului tenor Marcello Giordani (membru în juriu) şi pentru a „ataca” el însuşi aria din Paiaţe de Leoncavallo (în fine auzim şi noi un tenor adevărat pe scena ONB!), dar şi pentru a acorda burse de studiu la master-classes pe care le va susţine în Italia, optând pentru soprana Iulia Surdu (neconvingătoare însă în Sonnambula de Bellini), tenorul Augustin Hotea – care a primit totodată, din partea Ambasadei Italiei, în „Anul Verdi”, un premiu pentru interpretarea unei pagini de Verdi, drept care a cântat aria din… Boema de Puccini (măcar nu s-a mai încurcat la text!) – şi soprana Alexandra Tărniceru, obţinând deopotrivă Premiul II (foarte bună în aria Contesei din Nunta lui Figaro de Mozart).

FOTO: Soprana Alexandra Tărniceru, Premiul II

Iar dacă Premiul III a revenit sopranei Veronica Anuşca (corectă în Puritanii de Bellini), pe primul loc s-a clasat, surprinzător pentru mulţi, soprana Katerina Tretiakova din Lituania, primind şi un contract la Teatrul „Mihailovski” din St. Petersburg (sincer, nu m-a prea convins în Traviata de Verdi, care mi s-a părut a fi uşor amplificată… ambiental – poate e doar o părere…).

FOTO: Soprana Veronica Anuşca, Premul III

Porf.univ.dr. Viorica Rădoi a oferit Premiul pentru acompaniament pianistei Adina Cocargeanu, dirijorul Iurie Florea s-a aflat în fosă şi pentru inaugurala Poloneză din Evgheni Oneghin de Ceaikovski şi, după acompanierea soliştilor cu destulă rigoare (oricum, mult mai bine decât la finală), pentru nelipsitul Brindisi din Traviata, cântat de toţi fericiţii câştigători a „ceva”, deşi intervenţia sopranei…  multiplicată nu s-a dovedit deloc inspirată (parcă am mai auzit şi prin alte locuri asemenea „sisteme” nefericite…).

Gala a fost, în sine, un spectacol echilibrat, cursiv, dens şi atractiv ca „punere în pagină”, dar  calitatea celor premiaţi a rămas totuşi departe de ceea ce s-a dori a fi o competiţie de anvergură internaţională.

În deschidere, directorul Ioan Răzvan Dincă, şi în calitate de preşedinte al juriului, a menţionat că s-au prezentat candidaţi din… 21 de ţări, că în juriu s-au aflat şi manageri sau impresari din Rusia, Germania sau Elveţia, dar şi Mihai Cosma, cel căruia i-a mulţumit cu deosebire pentru organizare şi implicare (şi) ca manager de proiect (la Operă, la Centrul de excelenţă al Universităţii care a sprijinit concursul sau… la ambele?), asigurându-ne că s-a făcut tot posibilul ca prima ediţie să fie totuşi la un anume nivel, sperând că la ediţiile viitoare va fi mai bine.

FOTO: Soprana Katerina Tretiakova din Lituania, Premiul I

Şi noi sperăm, pentru că, dacă Gala a fost, în sine, un spectacol echilibrat, cursiv, dens şi atractiv ca „punere în pagină”, calitatea celor premiaţi a rămas totuşi departe de ceea ce s-a dori a fi o competiţie de anvergură internaţională. Cât despre faptul că în finală au fost, în afară de sud-african, doar solişti din spaţiul rusesc şi din România… Poate că la ediţia viitoare să descopere şi publicul candidaţi din 30 sau (măcar) 21 de ţări ale lumii, care, de această dată, bănuiesc că au fost atât de jalnici încât nu au intrat nici în prima etapă de jurizare. (De ce s-a anunţat totuşi, în media, că în acea seară vom asculta solişti din 30 de ţări, rămâne un mister sau poate o „manevră de PR”…) Spectatorii numeroşi de la Gală a aplaudat, s-au bucurat de culori şi imagini, de rochii uneori provocatoare, au comentat evoluţia tinerilor şi... au plecat mulţumiţi sau dezamăgiţi sau revoltaţi sau pur şi simplu „bifând” încă o iniţiativă a Operei Naţionale, îmbăcată, e drept, în haine de sărbătoare.