Dar anunţul laconic „#MirceaNicolae (1980-2020)” găsit pe Facebook mi-a dat acel fior ce răspunde realităţii doar cu o singură ocazie. Dintr-un reflex de apărare, m-am gândit că dacă ar fi fost chiar autorul acelor articole al căror stil ieşea din rând, cu siguranţă numele ar fi fost cel real, Ionuţ Cioană. Imaginea alăturată, însă ignorată sub impactul şocului, înlătura orice dubiu.

L-am cunoscut doar prin articolele publicate în Scena9. O vreme am crezut că acestea, sofisticate, fără locurile comune ce dau măsura mediocrităţii şi mai ales fără să trădeze apartenenţa la vreun grup „de interese” sunt rezultatul unui cod de practici transmis de entitatea ce patronează revista amintită. Când e vorba de o mare bancă te poţi gândi la orice. 

Am remarcat scriitura lui simbiotică între stilul oral, colocvială în exprimare şi enclavele de informaţii savante, abundente, plantate în text atunci când te aşteptai mai puţin. Glazura acestui mix rezulta dintr-o mare doză de bun simţ, care, în cazul criticii de artă e imposibil de definit, însă n-am cum să-i spun altfel. Ca să nu creadă cineva care nu l-a citit că vorbesc de-un soi de conformism civil, simţul lui bun însemna o largă sesizare a unor aspecte, ca şi cum doar el avea acces la un spectru cromatic extins, spre exemplu. Apoi, senzaţia de adâncă cumpănire a ceea ce-ajungea enunţ. Un eşafodaj de factură etică părea că sprijină întreaga construcţie mentală şi verbală.

M-a uimit o remarcă a sa, pe care am notat-o pentru că era vorba de o expoziţie în muzeul pe care-l conduceam, „Artă pentru popor?”: „imparţialitatea curatorilor poate fi şi un dezavantaj, pentru că, în faţa unor lucrări de o atât de mare complexitate, neavând informaţia necesară, uneori chiar nu ştii ce să crezi”. A fost articolul care m-a făcut să le citesc şi pe cele ce-au urmat. Acestea te făceau să fii la faţa locului şi, la final, să te simţi şi mai deştept.

Din textele sale, însă, mai răzbătea o stranie senzaţie. Pe de o parte, de oboseală sau exasperare legată de starea de avarie a lumii artistice româneşti, nu doar funcţionale ci şi de situare sincronă cu lumea de azi. De aceea, anunţul său că va înceta să mai publice, lansat la un moment dat, nu m-a mirat prea mult. M-a mirat că a reluat scrisul dar mi-a părut bine. O făcea ca nimeni altul. Pe de altă parte, de propria inadecvare la un sistem din care trebuia, parcă silit, să facă parte.

Am citit în aceste zile evocările unor colegi sau parteneri de proiecte. Acestea seamănă foarte mult între ele prin lipsa unor informaţii particularizante. Constat că se ştiau foarte puţine lucruri despre el, că viaţa sa personală le era celor mai mulţi inaccesibilă. 

Am crezut mereu că cei ce au destin (în sensul anvergurii), cum părea că are şi Ionuţ Cioană, sunt feriţi de hazardul unui final ingrat, cum sunt accidentele stupide sau de ceea ce doar putem bănui că i s-a întâmplat şi lui. 

Aşa cum se întâmplă în cazul personalităţilor publice sau cu importantă miză socială circumstanţele dispariţiei sale ar trebui clarificate şi comunicate. Ar fi, poate, o consolare, chiar fadă, pentru cei care am rămas martori la imensul gol pe care plecarea sa l-a produs.