În 2011, o idee vagă pe care mi-am construit-o văzând că unele reviste din lume fac festivaluri (The New Yorker, Internazionale şi altele) s-a întâlnit cam din întâmplare cu dorinţa autorităţilor locale din Alba Iulia (Primăria şi Consiliul Judeţean) de a da viaţă cetăţii a cărei renovare urma să se încheie. Recunosc  că, pe atunci, mă documentasem serios şi încercasem să găsesc un soi de concept al festivalului care să se potrivească pe cât posibil cu revista. Să fie, cu alte cuvinte, o “extensie” a spiritului dilematic în lumea reală. Ştiam precis două lucruri. Primul – că festivalul nu trebuie să aibă loc în Bucureşti (care e un oraş prea mare), ci într-un oraş de provincie cu o încărcătură culturală veche. Al doilea – că în jurul lui ar trebui să se formeze o comunitate ad-hoc: timp de câteva zile, artiştii şi publicul să-şi organizeze timpul, senzaţiile, gândurile în funcţie de ce văd şi aud la festival.

La sfârşitul săptămânii trecute, am avut senzaţia că am reuşit. Nu e treaba mea să spun dacă festivalul din 2015 a fost bun sau rău. Spun doar că, umblând de colo-colo prin Cetatea Alba Iulia între 21-23 august, am simţit că fac parte dintr-o comunitate construită acolo, din mers, în jurul scenei de concerte, al locurilor unde se desfăşurau dezbaterile, atelierele pentru copii, proiecţiile de filme documentare şi celelalte. Nu mai conta, în atmosfera de acolo, cine de unde e: localnic, turist, primar, cetăţean, muzician, scriitor. Din Alba Iulia, din Bucureşti ori din Focşani. Sau din Germania ori Spania. Lumea de acolo a alcătuit nu un public, nu o “masă de oameni”, ci un grup social aparte, cu legături subtile, dar puternice. M-am simţit foarte, foarte bine printre asemenea oameni veniţi laolaltă pentru a asculta muzică bună, pentru a asista la conferinţe, pentru a vedea filme. Sau, pur şi simplu, pentru a “lua în stăpânire” Cetatea Alba Carolina, într-un fel de plimbare culturală.

Există însă şi o a doua comunitate în mijlocul căreia m-am simţit bine şi căreia vreau să-i mulţumesc. Este vorba despre oamenii cu care am colaborat la organizarea festivalului – de la autorităţile locale până la cei care lucrează în hoteluri ori în firmele care ne-au sprijinit. Aş putea invoca formula “spirit de echipă", dar mi se pare uzată. E, de fapt, mai mult decât atât: o comunitate făcută pe repede-nainte, uneori simpatică, altori stresată, uneori veselă, alteori bombănitoare, mai totdeauna eficientă (că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti).

La ce e bun, aşadar, un festival? La multe, evident. Scrie în cărţi şi în studii şi se vede cu ochiul liber, fiecare îşi poate face propria părere. La ce e bun Festivalul Dilema veche? Răspund pentru mine: mie mi-a dat starea plăcută că se poate, că merită efortul, că viaţa nu trece degeaba pe lângă mine. Mai multe mi se pare că n-are rost să spun. Ce aştept în continuare? I-am spus cuiva din Alba Iulia care – priceput fiind la istorie – mi-a explicat că Cetatea Alba Carolina a fost asediată serios doar o dată. Aştept, aşadar, al doilea asediu al Cetăţii: asediul publicului care vine la Festivalul Dilema veche.