„La ce bun un Soloviov în vremuri de restrişte?“. „Îngerul exterminator“, varianta 2020 VIDEO

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Nu „iarna vrajbei noastre“, ci iarnă grea la Mălâncrav.
Cadru din „Malmkrog“, de Cristi Puiu: Agathe Bosch (Madeleine) şi Marina Palii
(Olga), pe terasa conacului Apafi
Nu „iarna vrajbei noastre“, ci iarnă grea la Mălâncrav. Cadru din „Malmkrog“, de Cristi Puiu: Agathe Bosch (Madeleine) şi Marina Palii (Olga), pe terasa conacului Apafi

În 2020, anul pandemiei CoViD şi al „ascuţirii luptei de clasă“ (recte ideologice) mai mult decât oricând, „Malmkrog“, noul film al lui Cristi Puiu, pare inactual, dar miza sa constă tocmai în (eventuala) profundă actualitate a textului soloviovian.

Controversa din jurul filmului lui Cristi Puiu, luat ca stindard, „fanion“ de adepţii unei aproprieri spiritualist-ideologizate a operelor de artă, dar şi drept „cal de bătaie“ imund de cei declaraţi „anti-religie“ (sau Biserică), riscă să copleşească şi să deturneze orice abordare a aspectelor estetice şi filozofice ale peliculei, care sunt totuşi miza oricărei opere majore.

Pentru a înţelege noul film al lui Cristi Puiu, „Malmkrog“ (prezentat în premieră românească vineri seară la TIFF Cluj-Napoca), trebuie nu atât citit textul inspirator al lui Vladimir Soloviov, „Povestire despre Antihrist“ (pe principiul „nu citi cartea înainte dacă vrei să vezi – şi să înţelegi – filmul“), ci văzut (sau revăzut) filmul său făcut în Franţa în 2011, „Trei exerciţii de interpretare“. Este primul contact al cineastului cu acest text, oarecum accidental, după cum povestea odată (îşi luase cartea la el pe avion, îndreptându-se spre un workshop susţinut cu actori francezi la Toulouse, unde nu ştia prea bine ce să facă).

„Profetism (ne)românesc“

Interesul (imens) al acelui film provenea din felul în care Puiu pusese replicile (vechi de peste 100 de ani) ale lui Soloviov în gura unor personaje contemporane, revelându-le astfel profunda actualitate (pe lângă alte sub-ploturi foarte interesante, tipice stilului regizorului). Cu alte cuvinte, ele (parţiale, e-adevărat) se integrau perfect într-un discurs contemporan, reuşind să pară fireşti şi actuale.

Scriam după vizionarea filmului în 2014: „Dacă lucrurile stau aşa şi astfel de scriitori sunt «profetici» – Dostoievski în primul rând, apoi, în secolul XX, Kafka, Orwell, Huxley, Sabato etc. – atunci vizionarismul lor nu trebuie să se exercite doar pe secolul recent încheiat, aşadar pe ceea ce ştim deja. Nu, preştiinţa lor ar trebui să fie în curs, să bată şi mai departe, pentru că, în niciun caz, nu am ieşit din actualul ciclu istoric, nu l-am depăşit“.

„La Mălâncrav, birjar!“

Şi: „Aşadar, cuvintele trebuie să fie la fel de valabile nu numai în gura personajelor iniţiale, de sfârşit de secol XIX, ci şi în cea a unora contemporane, fără a fi necesară o actualizare prea pronunţată. Este intuiţia – mai mult ca sigur, neformulată conştient – care stă la baza demersului lui Cristi Puiu şi îi dă mare parte din valoare“. Iar Cristi Puiu spusese, la Q&A-ul de după proiecţie de la UNATC: „Dacă există un interes al filmului, acesta nu constă atât în cuvintele lui Soloviov de la 1900, cât în felul în care acestea sunt gândite, simţite şi rostite de un individ contemporan, din 2011“.

De data aceasta, însă, în „Malmkrog“ (denumirea germană a localităţii sibiene Mălâncrav, unde-a fost turnat filmul, la conacul Apafi; „La conac“ era, de altfel, titlul iniţial al scenariului), Puiu preia integral textul cărţii lui Vladimir Soloviov („Trei dialoguri / conversaţii cu privire la război, progres şi sfârşitul istoriei“) şi-l transpune tale quale (evident, creând, însă, personaje şi logică dramaturgică, nu e o simplă dramatizare) într-un decor fin de siècle (XIX), momentul în care gânditorul rus şi-a scris şi publicat eventuala capodoperă. Este un demers mult mai delicat şi riscant decât cel de-acum aproape 10 ani, dovadă şi reacţiile amestecate cu care este întâmpinat acum filmul regizorului. Procedând astfel, drumul spre dezbaterea hölderliniană (la care mă refer în titlu) a fost deschis, să nu zic cutia Pandorei.

„Ceci n’est pas un film d’époque“ / „This is not a period drama“

Am mai scris despre tentaţia, la un moment dat în carieră, a unor regizori reputaţi pentru surprinderea „actualităţii“ şi pentru autenticismul lor de a realiza un „film de epocă“, de a se scufunda în „trecute vremi“ (Veroiu cu „Adela“, Tatos cu „Întunecare“, Daneliuc cu „Glissando“, Caranfil cu „Restul e tăcere“, pe plan internaţional Scorsese cu „Vârsta inocenţei“, şi mulţi, mulţi alţii). Desigur, scopul este de a decela acolo lucruri relevante în contemporaneitate, dar şi de a identifica resorturile de funcţionare ale unui anumit moment istoric, ale unei anumite epoci din trecut, considerate importante.

Nu este însă cazul aici. Conform dictonului magritte-ian, „acesta nu este un film de epocă“. Nu, costumele şi decorul propriu-zis funcţionează doar ca „decor“, ca fundal pentru textul soloviovian, pentru schimbul de replici dintre cei cinci actanţi principali (spre deosebire de rus, aici avem şi trei femei, apropo de „misoginia“ regizorului). Nu interesează, de fapt, contextul istoric în care trăiesc personajele, ci doar eventualul „spectacol de idei“, vivacitatea replicilor şi a dialogului şi, mai ales, posibila lor actualitate, modul în care ne spun (dacă ne spun) ceva.

„Apocalips (mereu) amânat“

Vladimir Soloviov şi-a publicat cartea în 1900 – an în care a şi încetat din viaţă, în luna august, în braţele prinţului Serghei Trubeţkoi, discipol şi prieten al său, la doar 47 de ani (se presupune că intensitatea muncii sale mentale i-a zdruncinat şi ruinat sănătatea, lucru inimaginabil nowadays). Textul este considerat o reacţie la schimbarea gândirii despre creştinism a lui Lev Tolstoi (care devenise, astfel, un soi de proto-„anarhist“), un fel de „despărţire de Tolstoi“, de care autorul fusese apropiat. Pe de altă parte, Soloviov este văzut ca model, sursă atât pentru Alioşa, cât şi pentru Ivan Karamazov, personajele dostoievskiene, iar influenţa sa asupra multor lucruri de ordin intelectual – gândirea religioasă a lui Dostoievski, mlado-simboliştii ruşi, gânditorii ruşi „existenţialist-creştini“ din Rusia şi din emigraţie ai secolului XX – este uriaşă. Nu astfel de aspecte ne interesează, însă, acum.

Să nu uităm, deci, că Soloviov scrie şi publică în 1900, an (şi perioadă) în care milenarismul fin de siècle era în floare. În apendicele cărţii, „Povestire despre Antihrist“, proclamă sosirea iminentă a acestuia. Peste câţiva ani, în 1914, venirea Primului Război Mondial (WWI, dar şi corolarul său, care-i WWII) avea să dea, într-adevăr, lovitura de graţie acestei lumi (cu toată splendoarea şi abjecţia ei, simultane). Dar doar acestei lumi. „Sfârşitul lumii“, aşteptat (poate şi dorit, de „sufletul nostru iubitor de moarte“) încă de când există lumea (să ne-amintim că primii creştini îl identificau pe Antichristul din Apocalipsa lui Ioan – carte mereu, etern interpretabilă – cu... împăratul roman Nero), se lasă mereu aşteptat, mereu „amânat“ (postponed), ca o linie a orizontului din ce în ce mai îndepărtată, se străvede ca „un vis de tinereţe“ etc. Întotdeauna, doar „sfârşituri ale lumilor“, prin care-acestea (de)curg una-ntr-alta (şi una din alta), ca nişte „matrioşce“ ruseşti. Lumea (adică Lumea), însă, continuă să existe, să meargă mai departe şi să-şi vadă de treabă (oricare ar fi aceea, pentru că-i greu de spus care).

cristi puiu malmkrog



„Generala“, über alles

Furori milenariste au existat şi-n apropierea anului „de graţie“ 2000 (sindromul „virusului Y2K“, printre altele), apoi pentru sfârşitul anului 2012 (conform unui iluzoriu calendar mayaş), iar anul 2020, anul tutoror „apocalipselor“ posibile, a pus capac tendinţelor noastre apocaliptice sau „conspiraţioniste“. Şi-atunci, unde mai găsim „actualitatea“ textului lui Soloviov de-acum 120 de ani? Nu cumva Istoria a luat-o înaintea gânditorului rus (şi, desigur, şi a emulului său, Cristi Puiu), şi nu face altceva decât, ca întotdeauna, să-şi bată joc de noi?

De exemplu: prima oră a filmului (din cele 200 de minute, adică 3 ore şi 20 de minute), de fapt primul „dialog“, prima parte a operei (intitulată acum „Ingrida“, după numele personajului Generalului, devenit aici... „ghenerăleasă“!), se ocupă tocmai de tema „războiului“, ale cărui valori încep prin a fi supra-licitate de către personajul Generalei. Aceasta deplânge, de altfel, tocmai „demonizarea“ din ce în ce mai accentuată în modernitate a acestuia, atacarea şi prăbuşirea „valorilor“ care stau la baza luptei dintre oameni (cum am spune în postmodernitate, a „valorilor tari“). Este tot ce poate fi mai neplăcut unui spectator contemporan, din 2020, la care cultul confortului şi scăparea propriei piei ca valoare supremă au devenit predominante. Nu mai e vorba doar de erodarea „cultului eroilor“ (Carlyle) de care vorbeşte Ingrida (Diana Sakalauskaité), ci de dispariţia completă a oricărei idei de „sacrificiu“ şi de sens superior al vieţii.

„Başbuzucii“, nişte SS-işti avant la lettre

Personajul Olgăi (Marina Palii) refuză însă orice acţiune de tip violent, ea este o adeptă şi practicantă a Evangheliei în cel mai stricto sensu („a întoarce şi obrazul celălalt“). Această Olga nu că seamănă cu Alioşa, ea chiar este Alioşa Karamazov. I se aduc însă contra-argumente de ordin practic, în cel mai pragmatic sens posibil. Cum să te împotriveşti altfel unui Rău evident, major, decât prin forţă, adică făcând la rândul tău rău? Cum să împiedici nerespectarea de către un ticălos (sau de către un trib de monştri, ni se dă un exemplu de pe front, din Caucaz, un fel de „orci“ ai lui Tolkien) a poruncii „să nu ucizi“ decât ucigând la rândul tău (Kieslowski şi scenaristul său, Piesiewicz, ar fi avut ceva de spus despre asta)? Dacă Generăleasa poate fi socotită un fel de Dimitri Karamazov, cel care lansează aceste întrebări şi dubitaţii, aceste puneri „în abis“ ale Evangheliilor, Edouard (Ugo Broussot), nu poate fi văzut decât ca Ivan K., „intelectualul“ prin care acţionează Demonul în istorie (chiar dacă fapta ucigaşă este executată propriu-zis de vreun Smerdeakov de duzină).

Revenind, totuşi, la „actualitatea“ lui Soloviov, nu mai târziu de 40 de ani après, omenirea (adică o parte a ei) a fost chemată, odată cu WWII, la lupta împotriva „bestiei/hidrei fasciste“, bla bla, încleştare care-a costat, de ambele părţi, cel puţin 50 de milioane de vieţi. Ce-ar fi trebuit să facem, să stăm cu braţele încrucişate („să întoarcem şi obrazul celălalt“), să-i lăsăm pe germani să-i extermine în totalitate pe evrei, romi şi homosexuali, „să ne violeze femeile“ şi să (con)ducă populaţii întregi în sclavie? Înlocuiţi, aşadar, „başbuzucii“ din textul lui Soloviov cu „naziştii“ şi veţi înţelege despre ce este vorba. Este actual, din moment ce avem şi în 2020 atâtea regimuri criminale (Coreea de Nord, Iran, Cuba, Venezuela, în general aşa-numita „axă a răului“, să nu spun chiar de Rusia sau China), care-ar trebui îndepărtate prin forţă.

cristi puiu malmkrog

„Toată lumea râde, cântă şi... discută“

Trebuie spus că punerea în scenă a personajelor şi a replicilor/ideilor acestora („mecanismul“ cinematografic) este şi aici impecabilă, „marca“ regizorului Puiu. Aşa cum în musical-urile din Golden Age personajele încep să cânte şi să danseze din senin (chestie care l-a intrigat suficient pe Lars von Trier încât să-şi realizeze propriul musical, „Dancer in the Dark“), şi aici cei cinci protagonişti încep aparent din senin să lanseze replici „deştepte“ şi adevărate dizertaţii filozofice, într-un discurs hiper-intelectual.

Nu este însă ceva nefiresc sau neapărat „straniu“ (strange), pentru că vorbim de dulcea „artă a conversaţiei“ ante-belice (iarăşi, Războiul ca reper despărţitor de „lumi“), de-aici şi folosirea francezei ca lingua franca (este posibil ca tocmai de-aceea să fi ales Puiu convenţia „de epocă“, pentru obţinerea acestui firesc). Este o lume în care „dialogul“, ca specie literară, era ceva extrem de întâlnit, încă din secolul al XVIII-lea; Soloviov nu a venit, ca tehnică, cu nimic nou, dimpotrivă (chiar şi Napoleon B., în prima tinereţe, scrisese un astfel de dialog politico-„filozofic“).

De la Buñuel citire... C-un „Abaddon“ toţi suntem datori

Ceea ce vreau să spun este că, dacă ţi-au plăcut (sau te-ai făcut că-ţi plac) celelalte filme ale lui Cristi Puiu, nu ai nici un motiv să strâmbi din nas la acesta. Mecanismul artistic funcţionează la fel de bine cum funcţiona în „Moartea domnului Lăzărescu“ – mecanismul rohmerian, transpus în „poveşti de la marginea Bucureştiului“ – sau în „Sieranevada“ – mecanismul cassavetes-ian, de data aceasta (una dintre „obsesiile“ regizorului). În „Malmkrog“, avem acum un mecanism de tip buñuelian, Buñuel cel din „Îngerul exterminator“.

S-a făcut deja apropierea dintre filmul lui Puiu şi cel realizat de Luis Buñuel în Mexic în 1964 (de către criticii din Occident, care, indiferent că se declară de stânga sau de dreapta, posedă totuşi o reală cultură cinematografică, şi nu numai). Este realizat de spaniol între „Viridiana“ şi reîntoarcerea definitivă în Europa cu „Jurnalul unei cameriste“ (dacă exceptăm scurtmetrajul mexican „Simon din deşert“, din 1965). Un grup de comeseni, de convivi se simt incapabili să părăsească încăperea în care au petrecut, opriţi în pragul acesteia de o „teribilă forţă misterioasă“ (dar în sensul de Forţă, nu de forţă fizică).

Ce este această forţă atotputernică, acest „înger exterminator“? Scenariul lui Buñuel a suscitat, de-a lungul vremii, o pleiadă de interpretări, de la cele spiritualiste (gen Marian Sorin Rădulescu, în România), cele filozofice („timpul“, atotdistrugătorul), până la cele (neo-)marxiste, or tocmai acesta este semnul unei opere mari, această infinitate de posibile interpretări. (Spun, de data aceasta, „scenariu“, pentru că în asta constă aici originalitatea lui Buñuel, altfel filmul e o descriere corectă a burgheziei, departe de experimentele/inovaţiile stilistice şi narative din „Viridiana“, „Calea lactee“, „Farmecul discret...“ sau „Fantoma libertăţii“.)



Un cineast care nu se repetă

Ce este această „forţă“ care-i împiedică pe eroii lui Puiu/Soloviov să părăsească conacul şi-i face să rămână prizonieri ai propriilor discursuri şi obsesii, ale unor discuţii/conversaţii fatalmente fără sens? Un anti-clasist „de modă nouă“ va spune că ele sunt victimele propriei „apartenenţe de clasă“, a ruperii lor de realitatea (socială) exterioară conacului, a extincţiei valorilor perimate ale aşa-zisei „aristocraţii“ din care fac parte. Ar fi însă simplist, lucrurile sunt mult mai complicate de-atât, iar un mare artist ca Cristi Puiu a simţit, spre zenitul carierei, că trebuie, dacă nu să răspundă la, să-(şi) pună măcar câteva întrebări esenţiale. (Oricum, e de admirat la Puiu felul în care a schimbat abordarea, tematica şi chiar viziunea cu fiecare film pe care l-a făcut, cum n-a dorit să se cantoneze într-un etern succes de tip „Moartea domnului L.“, dincolo de permanenta impecabilitate cinematografică de care vorbeam.)

Este sugestiv, în acest sens, felul în care filmul lui Cristi Puiu a fost primit şi contestat masiv (fără a fi fost văzut, bineînţeles, ba chiar lăudându-se cu asta, că nu îl vor vedea niciodată) de către unii care doar auziseră că este vorba despre „religie“ (pentru că atâta înţelege ignarul). Nu mai vorbesc despre stupida acuză că durata peste 3 ore a filmului este prea mare (ceea ce arată că respectivii nu au nici o idee despre contextul cinematografului contemporan). (Această „furie“ de a acuza un film spunând „eu nu o să-l văd niciodată” seamănă cu cea similară, de la începutul lui 2018, îndreptată împotriva filmului Adinei Pintilie „Touch Me Not“, pentru că prostia nu are, totuşi, culoare ideologică, vine în egală măsură şi de la stânga, şi de la dreapta.)

„«Boborul» versus Cristi Puiu“. Sau „artistul faţă cu gloata“

Revenind, „cine are nevoie de-un Soloviov (de-un astfel de film) în vremuri de restrişte“ (ale unei „pandemii“ ideologice)? Lumea lui 2020, de după cele două Războaie Mondiale (pentru că asta este, de fapt), este complet diferită de cea a lui Soloviov sau de cea pe care personajele sale o deplângeau că dispare. Este o lume, cum am mai scris, care dă pe-afară de propria îmbuibare şi îngâmfare („Occidentul“, în speţă, dar cu extensiile sale globale). Este o lume complet vidată de sens, o lume în care conceptul de Dumnezeu (nici nu mai zic de cel de Hristos), central personajelor solovioviene, în jurul căruia acestea gravitează, şi-a pierdut de mult orice raţiune de a fi („Sire, nu am avut nevoie de această ipoteză“, spunea şi fizicianul/matematicianul Laplace, dar măcar acela era mânat de un demers modern de tip demiurgic, de o frenezie faustică; nimic similar cu conformismul şi cu „spălarea de creiere“ actuale). Este o lume obsedată de confort şi de trăitul facil, în care individul se consideră „post-uman“ şi se crede nemuritor, pe el şi tipul de societate căreia-i aparţine (apanajul, de altfel, al tuturor civilizaţiilor în declin, această „infatuare“ şi credinţă că vor supravieţui cel puţin 1000 de ani, cum spunea Hitler), prin urmare nu are nevoie de nici o „lume de dincolo“. Este o lume în care toţi idioţii şi toţi imbecilii („idiotul satului“, cum spunea memorabil Umberto Eco într-un text scris înainte de a părăsi această lume) – adică „constituenţii“ principali ai oricărei societăţi, de oricând şi de oriunde – se pot „exprima“ cât mai inept pe Facebook, şi pe celelalte „reţele de socializare“, iar treaba asta este văzută ca un semn de mare „democraţie“ şi „libertate de expresie“. Nu am fost niciodată un „fan“ al lui Puiu (şi mai ales al discursurilor sale publice incoerente), dar uitaţi-vă numai cine sunt cei care-l contestă (acum) pe Cristi Puiu pe reţelele de socializare. Nişte nulităţi patente, care, spre deosebire de Puiu, artist care-a realizat ceva (relevant), nu vor fi în stare niciodată să lase ceva în urmă.

Cum spunea recent Cărtărescu (apropo de scandalul Tismăneanu & Denisa Comănescu, care n-a „dansat“ şi el decât câteva zile, ca toate scandalurile de pe net): „Am ajuns să trăim vremuri în care unii deţin adevărul absolut şi abia aşteaptă greşeala seamănului lor. În care nimeni nu-şi vede bârna din ochi, în care strigătul «crucificaţi-l!» e zgomotul dominant al vremii. (...) oameni care nu au avut nimic de spus pe lume, dar care cred că le sunt superiori pentru că ei şi numai ei cunosc adevărul.

cristi puiu malmkrog
Cine te-a pus pe tine, fariseule, să veghezi la puritatea moravurilor? Boborul?“.

„Fariseii“ – adică acei „constituenţi“ ai societăţilor, despre care vorbeam. PS: Cărtărescu greşeşte însă aici considerând că mobilul acestora ar fi credinţa că ei sunt deţinătorii „adevărului“ absolut – concept, oricum, irelevant în epoca tuturor post-, inclusiv a „post-adevărului“ –; nu, de fapt este vorba (exceptându-i, bineînţeles, pe „idioţii utili“, pe masa de „feisbucişti“) despre „ideologie“ şi despre lupta pentru burse şi posturi cât mai sus şi mai bine plătite; de eternul „daţi-vă voi, ca să venim noi“.

Citeşte şi:

Cristi Puiu faţă cu Antihristul sau Soloviov văzut prin Rohmer

„Sieranevada“ sau familia ca microcosm VIDEO Cel mai important film al lui Cristi Puiu de până acum intră de azi pe ecrane

Care sunt sursele de inspiraţie pentru „Malmkrog”, noul film al lui Cristi Puiu

„Occidentul“ s-a născut în Grecia şi a murit în Grecia. Mai precis, pe insula Kos

E război, proştilor

Venezuela, dragostea mea

Amintiri din post-uman sau Dincolo de bine şi de rău. Despre „Touch Me Not“ al Adinei Pintilie

cristi puiu malmkrog
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite