Ne-am imaginat, oare, lumea sonoră a muzicii lui Beethoven, aşa cum a gândit-o artistul, iar aceasta în cazul în care compozitorul însuşi, odată cu deprecierea auzului său, ar fi putut să perceapă lumea sonoră a propriilor sale lucrări, aşa cum le auzeau contemporanii artistului? Greu de răspuns.

Au încercat să o facă muzicienii formaţiei Camerata conduşi de dirijorul Iorgos Petrou; este directorul artistic al formaţiei, un muzician dinamic, puternic motivat în plan ideatic, profesional. La primul pupitru al ansamblului l-am reîntâlnit pe temerarul muzician originar din România, pe violonistul Sergiu Năstasă, concert-maestrul orchestrei Camerata, o importantă personalitate a vieţii muzicale a Athenei.

In cadrul a trei concerte, pe durata a trei zile succesive, melomanii greci au putut audia o integrală a lucrărilor concertante beethoveniene destinate pianului, destinate instrumentului de care dispunea la vremea respectivă compozitorul însuşi, aşa-numitul forte-piano.

Surprinzătoare arheologie sonoră

Un instrument de epocă construit în anul 1840 a fost achiziţionat şi restaurat la Londra, a fost transportat la Athena în vederea susţinerii acestui eveniment. Tocmai acest instrument a fost protagonistul celor trei concerte beethoveniene susţinute in celebrul Megaro Mousikis, Palatul Muzicii.

Gazda evenimentului – Palatul Muzicii.

Este o capodoperă arhitectonică ridicată în urmă cu peste două decenii, una dintre cele mai spectaculoase construcţii moderne închinate muzicii în zona sud-est europeană, un imens paralelipiped din marmură şi piatră albă; deţine trei săli de concerte dintre care una destinată spectacolelor de operă. Cea mai importantă dintre acestea, cu o capacittate de aproape 2000 de locuri, găzduieşte marile evenimente ale stagiunii atheniene de concerte. Aici s-a desfăşurat acest unic în felul său Festival beethovenian.

Integrala lucrărilor concertante

În afara celor cinci concerte au putut fi audiate Fantezia pentru pian, cor şi orchestră, Triplul concert pentru pian, vioară şi violoncel, un mic concert de tinereţe, atribuit compozitorului, de asemenea Concertul pentru vioară în re major, în versiune pentru pian, o versiune conjuncturală, deloc interesantă, realizată de compozitor însuşi. Toate cele trei seri de muzică au inclus în deschidere Uverturra precum şi momente ale suitei de dans Făpturile lui Prometeu, unul dintre primele balete ale secolului.

Sonoritîţi orchestrale de început de secol XIX.

Pentru a restabili climatul sonor al epocii, viorile, violele, contrabaşii, violoncelele au fost dotate cu corzi de maţ; instrumentele de suflat, flautele, oboaiele, clarinetele, fagoţii, dispuneau de orificii acţionate manual şi nu prin intermediul clapelor, instrumetele de alamă, cornii, nu dispuneau de pistoane ci de circuite metalice ale coloanei de aer care se adăugau în funcţie de necesităţile partiturii. Timpanii, fără pedale, erau acordaţi manual. Intregul acordaj a fost coborât conform uzanţelor epocii, la 430 Hz. Rezultatul? Pe cât de bizar pe atât de captivant. Sunetele erau cele notate în partitura originală. Dar muzica era alta! Apropiate de sensul original al muzicii s-au dovedit a fi primele două concerte de pian.

Imperialul beethovenian nu a fost pus în valoare.

 Imperialul, însă, cântat la acest instrument, nu restabilea pregnanţa, forţa, dinamica ideilor beethoveniene; coloritul timbral al instrumentului solist era complet anulat. Acesta este motivul pentru care cu greu aş putea evidenţia personalitatea solistică a unuia sau a altuia dintre cei nouă solişti ai integralei. In mod cert, dezvoltarea spectaculoasă a instrumentelor, a practicii instrumentale, pe întregul parcurs al ultimului secol şi jumătate, s-a petrecut în favoarea muzicii, în favoarea  adevărului artistic. Am avut parte de o experienţă cu totul captivantă. La care nu aş reveni prea curând.

 

Acest text a fost publicat prima data în România Literară.