Este de observat, evenimentele camerale ale Filarmonicii se petrec pe paliere distincte; la propriu dar şi în ce priveşte specificul acestor momente. La nivelul Sălii celei Mari, concertele camerale se constituie într-o iniţiativă mai mult sau mai puţin întâmplătoare datorată muzicienilor performeri înşişi. Pe celalalt palier, la Sala Mică a Atheneului, lucrurile stau altfel. Există programări făcute cu o stagiune în avans prin grija şefului de secţie, muzicologul Cristina Sârbu Bohaciu. Priorităţile sunt aici  clare; seria concertelor săptămânale este dedicată tinerilor muzicieni aflaţi în promiţătoare afirmare naţională şi europeană. Câteva dintre evenimentele desfăşurate sub marea cupolă a Ateneului au fost în bună parte exemplare; în ce priveşte profilul, structura programului, realizarea acestuia. S-au dovedit a fi veritabile acte de cultură; de la nivelul ideatic, al proiectului, la acela al realizării propriu-zise.

Recitalul pianistului Viniciu Moroianu (dreapta) a fost un asemenea eveniment. Pianiştii compozitori ai secolului al XIX-lea, ai secolului XX, oferă traiecte componistice, de viaţă, absolut captivante; destine fascinante. Chopin pe de-o parte, Dinu Lipatti, pe de alta, sunt personalităţi, le-aş numi, iconice ale vremurilor în care au trăit. Pentru amândoi expresia muzicală-pianistică s-a constituit în suprem atribut al comunicării; au dezvoltat dramaturgii muzical poetice definite în condiţia nobilă a muzicianului gânditor. Fiecare în altă epocă, la un secol distanţă unul de celălalt. Cu o puternică implicare a sentimentului naţional, a sentimentului aparteneţei la valorile europene; de care se face atâta vorbire în zilele noastre. Şi Chopin şi Lipatti, la vremea lor, au vorbit mai puţin şi au spus mai mult. În acest sfârşit de februarie aniversăm 102 ani de la naşterea unuia dintre marii artişti ai secolului trecut. Nu exagerez apreciind că lucrările pianistice ale lui Lipatti fac parte din patrimoniul de aur al valorilor timpului, ale primei jumătăţi a secolului trecut, creaţii destinate acestui instrument.

Viniciu Moroianu o ştie. I-a dedicat o cercetare îndelungată făcută cu acribie profesională, un doctorat exemplar. I-a adus în actualitate mai multe creaţii; inclusiv Sonata în re minor reluată zilele trecute; o lucrare a cărei originalitate constă atât în natura virtuoză a scriiturii pianistice cât şi în ceea ce privesc valorile componistice, în măsura ingenioasă a compatibilităţilor stabilite dintre datele neoclasicismului, o dominantă a epocii, şi avântul de tip romantic al comunicării. In acest context au fost audiate marea Sonată în si bemol minor, Balada în fa major, Poloneza Fantezie şi Trei Mazurci op.50 ale lui Frederic Chopin. Un recital al unor adânci semnificaţii, un eveniment mult apreciat de marele public!

Recitalul în duo al violonistei Luminitza Petre (stânga), al pianistei Alina Bercu, a fost orientat tocmai pe direcţia portretizării spiritului unei epoci, o lume în tranziţie în care Clasicismul vienez de secol XVIII se îngemănează cu datele unei epoci noi, de la miracolul Mozart la sonatele celor doi contemporani atât de diferiţi, ai începutului de secol, Beethoven şi Schubert; un demers magistral condus.

Este cu totul remarcabil felul în care, în marea Sonată beethoveniana în la major, supranumită Kreutzer, cele două muziciene au condiţionat spiritul cameral al genului de o alură concertant-virtuoză. Indiscutabil, forţa interioară care susţine demersul violonistic al Luminitzei Petre, determină structurarea marelui opus, frumuseţea comunicativă a tonului, relaţia eficientă cu partenerul. Admirabil s-au arătat a fi fost definite raporturile de funcţionalitate dintre planurile sonore; cu trimitere directă la tematismul melodic de supleţe vocală, în cazul sonatei schubertiene. Au apărut în public, în tandem, pentru prima oară; şi îmi permit să consider că este un cuplu muzical-cameral care poate avea o lungă viaţă profesională; maturitatea artistică a unuia dintre parteneri stimulând ambiţia tinerească, inteligenţa muzicală, determinarea în cânt a celuilalt.

 

În cazul publicului bucureştean, şi nu numai, concertul „de familie” este întotdeauna primit cu manifestă simpatie. Îmbucurător e faptul că soprana Bianca Manoleanu (stânga) şi pianistul Remus Manoleanu, de această dată în compania membrilor mai tineri ai familiei, soprana Stanca şi pianistul Roman Manoleanu, continuă a ne introduce în intimitatea lor profesională ataşată artei cântului cameral. Oferă în continuare revelaţii privind acest veritabil tezaur al valorilor muzical poetice, privind faţetele acestor relaţii condiţionate de epocă, de limbă, de complexul etnic; şi nu în ultimul rând de personalitatea autorilor versurilor, muzicii. Orientat pe zone stilistice distincte, de la romanţa rusă aşa cum o imaginează Serghei Rachmaninov, la melodiile lui Henri Duparc sau Ernest Chausson, de la versurile lui Alexandr Puşkin la cele ale lui Alexei Tolstoi, de la cele ale lui Charles Baudelaire la cele ale lui Thèophile Gautier, spre exemplu, ne-au fost etalate lumi distincte ale unui secol XIX care îşi depăşea numărul anilor. O parte importantă a programului a dat satisfacţie gustului unui public care savurează farmecul melodic al genului din Canzoni Italiane semnate de Donizetti, Verdi, de Leoncavallo.

O experienţă uriaşă în domeniul genului muzical-poetic cameral, a demonstrat-o o dată în plus soprana Bianca Manoleanu; este de salutat discernământul stilistic etalat inclusiv la nivelul culorilor timbrale ale instrumentului, în cazul pianistului Remus Manoleanu. În universul canzonei italiene, o potrivită vocalizare, un elan tineresc inspirator, am întâlnit în evoluţia fraţilor Stanca şi Roman Manoloeanu; pot constitui un cuplu muzical cameral de viitor. Este de amintit, atenţia acordară funcţionalităţii culorilor vocale, dicţia, constituie aspecte fundamentale în arta cântului. Întregul program a fost prefaţat de profesorul Grigore Constantinescu, într-o destinsă atmosferă colocvială de bun augur.

Trebuie să recunosc, recentul recital susţinut de pianista Ilinca Dumitrescu (dreapta) s-a constituit într-un act pe cât de temerar pe atât de salutar. A readus în atenţia publică pagini demult uitate de muzică românească din a doua jumătate de secol XIX, de primă jumătate de secol XX, de la miniaturile semnate de Ciprian Porumbescu sau Tiberiu Brediceanu, momente de o savoare, de un pitoresc fermecător, la creaţii importante aparţinând lui Filip Lazăr, Paul Constantinescu sau George Enescu. Era de aşteptat, momentul de vârf al serii de muzică l-a constituit prezentarea celebrei Sonatine de Mihail Jora, lucrare pe care, cu decenii în urmă, maestrul însuşi i-a dedicat-o; ...pe atunci tinerei pianiste.

În mod cert, este firsc să ne dorim ca politica instituţiei în domeniul muzical cameral să dispună de mijloace, de iniţiative care ţin de un anume concept, de un anume program imaginat şi pus în practică; altminterea, indiscutabil, ne bucurăm de evoluţia, de programarea mai mult sau mai puţin întâmplătoare a unor muzicieni performeri minunaţi, de salutară iniţiativă individuală; şi mai puţin de o stagiune coerentă, structurată în baza unui program de stagiune gândit, asumat.