Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Evenimentul operatic al anului

Biletele s-au epuizat cu luni de zile înainte, foarte rapid după punerea lor în vânzare. Înlocuirea lui Ludovic Tézier cu Marco Vratogna şi dezinteresul media faţă de distribuţia secundară (cu Gregory Kunde) au sporit frenezia. Premiera a fost pe 21 Iunie şi toată lumea voia să ştie cum a fost tenorul. Opiniile criticilor muzicali au fost divizate, astfel încât transmisiunea HD de pe 28 Iunie devenea un eveniment la fel de important. În Bucureşti, nici un cinematograf n-a preluat-o. Grand Cinema Băneasa, care transmite sezonul HD de la Metropolitan şi stagiunea de balet de la Bolşoi, a rămas indiferent. Surpriza a venit de la... Braşov, unde Cinema One anunţa cu mândrie preluarea spectacolului. Sigur, aici începe discuţia despre amplificarea avantajoasă a vocilor mai mici, şi, dacă DVD-urile cu spectacole din secolul trecut s-au bucurat de o restaurare a sunetului, sunt de părere că, cel puţin în ceea ce priveşte Royal Opera House, transmisiunea HD nu alterează sunetul. Am şi dovada: acum doi ani vedeam acelaşi spectacol (Andrea Chenier) în sală, apoi la cinematograf şi impresia sonoră era identică în ceea ce priveşte raportul de volum dintre voci şi orchestră, microfoanele adăugând doar un plus de claritate.

Producţia

Royal Opera House avea în stoc o producţie excelentă de Otello semnată de Elijah Moshinsky, pe care a folosit-o vreme de 30 de ani (premiera a avut loc pe 13 Ianuarie 1987, imortalizată pe DVD în 1992) şi pe care închiriat-o şi altor teatre, ba chiar şi Metropolitan Opera a folosit o versiune a acesteia. Noutatea ei s-a pierdut, dar frumuseţea niciodată, pentru că acolo, la Londra, ea îl  făcea pe Verdi să devină Shakespeare, iar pe Otello să fie versiunea muzicală şi la fel de bună a lui Othello.

Royal Opera House avea în stoc o producţie excelentă de Otello semnată de Elijah Moshinsky, pe care a folosit-o vreme de 30 de ani (premiera a avut loc pe 13 Ianuarie 1987, imortalizată pe DVD în 1992) şi pe care închiriat-o şi altor teatre, ba chiar şi Metropolitan Opera a folosit o versiune a acesteia. Noutatea ei s-a pierdut, dar frumuseţea niciodată, pentru că acolo, la Londra, ea îl  făcea pe Verdi să devină Shakespeare, iar pe Otello să fie versiunea muzicală şi la fel de bună a lui Othello.


Una dintre puţinele secvenţe teatrale ale producţiei de la ROH

Keith Warner n-a reuşit să impresioneze prea mult cu producţia sa, nici măcar având avantajul noutăţii. Tradiţia britanică, impregnată de teatru, pune accentul pe jocul actorilor de pe scenă. Dacă Otello are parte de tot felul de găselniţe regizorale (imaginea sa din oglindă poartă o mască, sinuciderea e veristă, o adevărată baie de sânge), în schimb Jago este caracterizat simplist, de modă veche, un ticălos absolut, un fel de Spoletta din Tosca, de parcă am uita că personajul este un brav ofiţer ambiţios şi frustrat că nu-şi fructifică potenţialul în ierarhia militară veneţiană. Parcă nici Tito Gobbi din anii '50 nu era atât de caricatural. S-a discutat destul de mult înainte de spectacol despre ideea de a avea un maur alb, ceea ce poate avea o semnificaţie în abstractul dezbaterilor despre corectitudinea politică, dar care nu a însemnat nimic pe parcursul desfăşurării operei. Un bun moment ca să-mi amintesc că în producţia Verei Nemirova de la ONB, Otello e tot alb şi, pe măsură ce se lasă cotropit de gelozie, înfăţişarea lui e tot mai decăzută, până când, în actul III, ajunge să-şi vopsească faţa în negru.

Costumele au fost de epocă şi arătau bine, dar fiind simplificate, păleau vizibil în comparaţie cu cele din montarea precedentă. Însă decorul minimalist, ce folosea doi pereţi mobili sugerând claustrofobie şi golul sufletesc al geloziei lui Otello, a fost insuficient. Textura verticală a acestor ziduri amintea atât de tare de pereţii de lemn ai unei săli de concert, încât Otello părea o operă în concert cu costume. Inventive şi impresionante au fost doar luminile, prea puţin pentru a echilibra impresia generală a unei producţii spartane, cu doar câteva momente interesante de regie.

Jonas Kaufmann

A fost bun? Are vocea suficient de puternică? E potrivit în rol? A greşit vreo notă? Pe scurt, va intra în istorie alături de cei mari?

Citiţi continuarea articolului pe blogul Despre Opera.