Jurnalul necenzurat al balerinului Vaslav Nijinski, tradus pentru prima oară în limba română

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Vaslav Fomici Nijinski (1890–1950), unul dintre cei mai mari dansatori ai epocii sale
Vaslav Fomici Nijinski (1890–1950), unul dintre cei mai mari dansatori ai epocii sale

Vaslav Fomici Nijinski (1890–1950), unul dintre cei importanţi artişti din secolul XX, a fost vedetă a Baletelor ruse (1908–1913 şi 1916–1917) şi unul dintre cei mai mari dansatori ai epocii sale.  În traducerea Ralucăi Rădulescu, la Editura Nemira, în colecţia Yorick, a apărut, pentru prima dată în limba română, „Jurnalul necenzurat“ al marelui balerin.

Volumul publicat de Editura Nemira  este jurnalul integral al celui mai mare dansator din toate timpurile. Scrise în iarna 1918–1919, când Vaslav Nijinski se afla în Elveţia, împreună cu soţia şi fiica sa, caietele sale se constituie în mărturia bulversantă a unei vieţi dedicate creaţiei. În plină tinereţe şi glorie, artistul e pe punctul de a ceda în faţa nebuniei. Arta şi viaţa cotidiană palpită în pagini care vorbesc mai ales despre suferinţă şi căutare repetitiv, obsesiv, incoerent, violent.

„Eu sunt Nijinski. Eu sunt un om simplu. Eu am obiceiuri mizerabile, dar vreau să le îndrept. Eu vreau ca oamenii să îmi arate unde greşesc, căci vreau să-şi facă griji pentru mine. Eu îmi voi face griji pentru alţii, dar şi pentru mine îşi vor face griji toţi. Eu vreau o grijă din dragoste, nu din răutate. Eu nu vreau favoruri. Eu nu sunt iertare. Eu sunt iubire. Eu vreau să vorbesc despre iubire. Eu voi vorbi despre iubire“, spunea balerinul Vaslav Nijinski.

Vaslav Fomici Nijinski (1890–1950), a revoluţionat formele baletului clasic prin mijloace de expresie neconvenţionale. Creaţii remarcabile, prin tehnica săriturilor şi forţa expresivă (Silphide, Cleopatra, Şeherezada, După-amiaza unui faun etc.). Fiul a doi dansatori polonezi, a studiat dansul de mic, iar la optsprezece ani deja avea roluri principale în trupa de la Mariinsky Teatr. Întâlnirea de la Paris cu Serghei Diaghilev, mare promotor al artei ruse, a însemnat enorm pentru cariera sa. În capitala Franţei a avut succese uriaşe, în perioada în care Baletele ruse înfiinţate de Diaghilev, de-acum protectorul său, erau din ce în ce mai cunoscute. La Mariinsky, a început să semneze coregrafii de spectacol, propunând mişcări revoluţionare. Sub semnul angoasei, existenţa sa a stat tot timpul şi sub semnul lui Diaghilev, maestrul de care ucenicul a încercat de mai multe ori să fugă şi să-şi formeze propria trupă, ceea ce nu a reuşit însă. În Primul Război Mondial, Nijinski, cetăţean rus, a fost convocat în Ungaria, dar Diaghilev i-a aranjat un turneu în America şi aşa a putut scăpa. Atunci au apărut, spun martorii din epocă, primele semne de dementia praecox. În 1919 a avut o cădere nervoasă şi cariera sa a luat sfârşit. A fost diagnosticat cu schizofrenie şi dus la un sanatoriu din Elveţia. A murit pe 8 aprilie 1950 într-o clinică de la Londra, unde a fost înmormântat. După aceea rămăşiţele sale au fost strămutate la cimitirul din Montmartre, Paris. Jurnalul său a fost scris în cele şase săptămâni petrecute la sanatoriul din Elveţia, înainte ca diagnosticul să-l condamne pe veci la izolare.

Imagine indisponibilă

FRAGMENT

„Jurnal necenzurat“

"Că omul se trage din maimuţă n-a spus Nietzsche, ci Darwin. De dimineaţă am întrebat-o pe soţia mea, căci mi s-a făcut milă de Nietzsche. Eu îl iubesc pe Nietzsche. El nu mă înţelege pe mine, căci el gândeşte. Darwin e om de ştiinţă. Soţia mea mi-a spus că el a scris lucruri ştiinţifice în fraceză, se numeşte Istoria naturii. Natura lui Darwin a fost inventată. Natura e viaţă, iar viaţa e natură. Eu iubesc natura. Eu ştiu ce e natura. Eu înţeleg natura, căci o simt. Natura mă simte pe mine. Natura e Dumnezeu, eu sunt natura. Eu nu iubesc natura inventată. Natura mea e vie. Eu sunt viu. Eu cunosc oameni care nu înţeleg natura. Natura e un ceva extraordinar.

Natura mea e extraordinară. Eu ştiu ce mi se va spune, ce învăţ şi eu, de asemenea. Dar eu învăţ natura după cum simt. Simţămintele mele sunt puternice şi de aceea eu ştiu şi fără să studiez ce e natura. Maimuţa e natură. Omul e natură. Maimuţa nu e natura omului. Şi nu este maimuţa în om. Maimuţa e Dumnezeu în natură, căci simte mişcarea. Eu simt mişcarea. Eu am mişcări simple. Maimuţa are mişcări complicate. Maimuţa e proastă. Eu sunt prost, dar eu am raţiune.

Eu sunt o fiinţă raţională, iar maimuţa nu este raţională. Eu cred că maimuţa s-a născut din copac, iar omul din Dumnezeu. Dumnezeu nu e maimuţă. Omul e Dumnezeu. Omul are mâini, ca şi maimuţa. Eu ştiu că omul seamănă cu maimuţa ca substanţă organică, dar sufleteşte nu seamănă. Ei cred că eu nu înţeleg faptul că ei vorbesc maghiară. Eu scriu şi în acelaşi timp le ascult discuţia. Scrisul meu nu mă împiedică să mă gândesc şi la altceva. Eu sunt un om care simte şi de aceea simt limba maghiară. În timpul războiului am locuit la mama soţiei mele.
Eu am înţeles războiul, căci am purtat un război cu mama soţiei mele. Eu voiam să merg la restaurant, dar o forţă interioară mă împiedica, iar eu numesc această forţă interioară sentiment, simţ, simţământ. Eu am încremenit în faţa unui mic restaurant unde merg muncitorii. M-am gândit să intru, dar m-am temut să nu-i deranjez, căci eu nu sunt muncitor. Muncitorii fac acelaşi lucru ca oamenii bogaţi. Voiam să scriu despre mama soţiei mele, am început să scriu despre restaurantul muncitoresc. Eu îi iubesc pe oamenii muncii. Ei simt mai bine decât oamenii bogaţi. Muncitorul e la fel ca bogatul, cu singura diferenţă că are bani puţini. Eu azi am văzut muncitori şi de aceea vreau să vorbesc despre ei. Muncitorii sunt la fel de depravaţi ca arisstiloraţii. Ei au mai puţini bani. Ei beau vin ieftin. Vinul ieftin e tot vin. Mie mi-au plăcut cocotele pariziene, când am fost acolo cu Diaghilev. El credea că eu mă plimb, iar el dădea fuga la cocote. Eu alergam prin Paris şi căutam cocote ieftine, căci mă temeam să nu-mi fie descoperite faptele. Ştiam că aceste cocote nu sunt bolnave, căci sunt urmărite de poliţie. Ştiam că tot ce fac e îngrozitor. Ştiam că, dacă mă descoperă, o să mă prăbuşesc. Eu ştiu că Tessa iubeşte tinerii, dar ea se teme să nu se observe. Ea e exact cum eram şi eu când eram tânăr. Acum eu am 29 de ani, îmi e ruşine să-mi spun vârsta, căci toţi cred că sunt mai tânăr. Am vrut să schimb creionul, căci creionul meu e mic şi îmi alunecă printre degete, dar am observat că altul e şi mai rău, căci se rupe.

coperta Jurnal necenzurat Nijinski
Dumnezeu mi-a spus clar că e mai bine să scriu cu cel mic, că nu pierd timpul. Acum schimb creionul, căci îmi e teamă să nu obosesc de la scris, fiindcă eu vreau să scriu mult. Am plecat să caut creion, dar n-am găsit, căci dulapul unde sunt creioanele era încuiat. Apoi am schimbat mai multe creioane de probă, crezând că e mai bine să scriu cu unul mare decât cu unul mic. Eu ştiu că se rup şi de aceea voi scrie cu un stilou. Stiloul cu care scriau Tolstoi şi mulţi oameni de afaceri din zilele noastre. O să-mi schimb obiceiul, căci ştiu că tot ce scriu trebuie corectat.

Mâine voi scrie cu cerneală, căci simt că aşa vrea Dumnezeu. Acum scriu cu un stilou cu cerneală. Vreau să-mi descriu intenţiile cu cocotele. Eram foarte tânăr şi de aceea făceam prostii. Toţi tinerii fac prostii. Eu mi-am pierdut echilibrul şi am plecat pe străzile Parisului să caut cocote.
Le-am căutat multă vreme, căci voiam ca fata să fie sănătoasă şi frumoasă. Uneori, căutam o zi întreagă fără să găsesc, căci căutările mele erau lipsite de experienţă. Eu am iubit câteva cocote pe zi. Eu ştiam că fac ceva îngrozitor. Nu-mi plăcea ce fac, dar obiceiurile mele s-au complicat şi am ajuns să alerg în fiecare zi. Ştiam un loc sinistru unde-şi fac veacul cocotele. Locul se numea „la bulevard“. Eu mă plimbam pe bulevard şi adesea întâlneam cocote care nu mă simţeau. Am apelat la toate trucurile ca să nu mă observe cocotele. Mă observau prea puţin, căci eram îmbrăcat simplu. Eu nu voiam să fiu îmbrăcat ca un om bogat, căci mă temeam să nu fiu recunoscut. O data m-am grăbit după o cocotă care s-a întors în direcţia Galeriilor La Fayette. Şi brusc am simţit privirea insistentă a unui tânăr, care era în trăsură cu soţia lui şi cei doi copii, dacă nu mă înşel, el m-a recunoscut. Am primit o lovitură morală, căci m-am întors, înroşindu-mă tot, dar mi-am continuat vânătoarea de cocote. Dacă soţia mea va citi toate astea, va înnebuni, căci ea are încredere în mine. Eu am ales-o pe ea pentru că e prima femeie pe care o iubesc. Până la soţia mea, am cunoscut multe altele. Ele erau simple şi frumoase. O dată am iubit o femeie care avea menstruaţie. Ea mi-a arătat tot şi atunci eu am fost şocat şi i-am spus că e păcat să faci aşa ceva când omul e bolnav. Ea mi-a spus că, dacă n-ar face-o, ar muri de foame. Eu i-am spus că eu nu vreau nimic şi i-am dat bani. Ea m-a implorat, dar eu nu am acceptat, căci aveam un sentiment de aversiune faţă de ea. Am lăsat-o singură şi am plecat.

Camere găseam în micile hotelaşe pariziene. Parisul e plin de asemenea hotelaşe. Oamenii din aceste hotelaşe sunt simpli. Eu ştiu multe asemenea hotelaşe, care trăiesc din închirierea camerelor pe termen scurt pentru iubirea liberă. Eu numesc iubire liberă acea iubire când oamenii excită penisul bărbatului şi vaginul femeii. Mie nu-mi place excitaţia şi de aceea nu vreau să mănânc carne. Azi am mâncat carne şi am dorit o femeie de pe stradă. N-o iubeam, dar dorinţa m-a împins după ea. Voiam să o iubesc, dar Dumnezeu m-a apărat. Mie îmi e frică de dorinţă, căci îi ştiu semnificaţia

. Dorinţa e moartea vieţii. Omul plin de dorinţă e asemenea unui animal. Eu nu sunt animal şi de aceea m-am întors acasă. Pe drum, Dumnezeu m-a oprit, căci el nu a vrut ca eu să continui să merg. Apoi am văzut aceeaşi fată cu un bărbat, pe care nu l-a lăsat să intre într-un restaurant. Atunci bărbatul a început să o convingă în italiană ca ea şi prietena ei să meargă la restaurant. Am rămas stană de piatră. Mă ţineau simţurile. Am rămas mult acolo.

După ce fata a intrat în restaurant cu bărbatul, un bărbat în vârstă a trântit uşa, spunându-mi „Bună ziua“. I-am răspuns şi eu la fel. Am căpătat obiceiul de a le spune tuturor „Bună ziua“ fără să-i cunosc neapărat. Eu am înţeles că toţi oamenii sunt la fel. Eu spun asta mereu, dar nu sunt înţeles, că toţi au nas şi ochi şi aşa mai departe şi de aceea suntem la fel. Cu asta eu vreau să spun că trebuie să-i iubim pe toţi. Eu îmi iubesc soţia mai mult decât pe oricine pe lume. Azi la cină i-am spus. Eu nu mănânc carne, dar azi Dumnezeu a vrut ca eu să mănânc carne. Eu nu ştiu de ce, dar el a avut nevoie de asta. Eu i-am îndeplinit porunca şi am mâncat carne. Mi-a fost ca o greutate pe suflet şi de aceea am mâncat repede, înghiţind bucăţi mari. Eu nu ştiam ce înseamnă voia lui, dar i-am îndeplinit cerinţa. Aşa a vrut el, căci eu am simţit. Oamenii vor spune probabil că Nijinski se dă nebun din pricina faptelor lui îngrozitoare. Trebuie să spun că faptele îngrozitoare sunt un lucru îngrozitor şi de aceea mie nu-mi place şi nu vreau să fac asta. Eu am făcut înainte astfel de lucruri, căci nu-l înţelegeam pe Dumnezeu. Îl simţeam, dar nu-l înţelegeam. Ceea ce fac azi toţi oamenii. Toţi oamenii simt, dar ei nu înţeleg ce simt. Eu vreau să scriu această carte, căci vreau să explic ce este sentimentul. Eu ştiu că mulţi vor spune că acesta este punctul meu de vedere despre sentiment, dar eu ştiu că nu e adevărat, căci acest punct de vedere reiese din poruncile lui Dumnezeu. Eu sunt om, ca şi Iisus Hristos, care îndeplineşte poruncile lui Dumnezeu. Eu mă tem de popor, căci cred că ei au dorinţe animalice şi pot să mă înţeleagă greşit şi atunci mă vor „linşa“. Eu ştiu ce este Linşarea. Linşarea este ceva groaznic. Linşarea este o faptă atroce. Linşarea este o Bestie. Linşarea nu e Dumnezeu. Eu sunt Dumnezeu. Dumnezeu e în mine. Eu am făcut greşeli, dar le-am îndreptat prin viaţa pe care am dus-o. Eu am suferit mai mult decât oricine altcineva pe lume". ("Jurnal necenzurat", de Vaslav Nijinski, Editura Nemira, Colecţia Yorick, 2018, Copyright Editura Nemira)

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite