O primă concluzie posibilă este forţa cineaştilor din Estul ex-URSS şi vlăguirea celor din Occident, inclusiv a marilor maeştri.

29 septembrie 2017:


Unbelievable / incroyable / de necrezut: „Cineaştii multi-premiaţi Bela Tarr şi Laurent Cantet sunt invitaţi de onoare la Les Films de Cannes à Bucarest“!

14 octombrie:

Bela Tarr şi-al său „Cal din Torino“, pentru a doua oară văzut la cinema. De data aceasta, urmat de lămuririle autorului.

PS: Şi precedat, pentru că mi-a oferit, tot astăzi, un substanţial interviu.

16 octombrie:

1: „Surpriza acestei săptămâni, la Les Films de Cannes à Bucarest, este proiecţia suplimentară a filmului “Loveless” (Premiul Juriului, Cannes 2017), care va avea loc miercuri 18 octombrie, ora 21:00, la Cinema Union, în prezenţa regizorului Andrey Zvyagintsev, care va susţine o sesiune de întrebări şi răspunsuri cu publicul, la final.“ Voi fi acolo!



2: „Astăzi, la Cinema PRO, cinefilii prezenţi la proiecţia “120 Battements par minute” vor putea discuta după film chiar cu regizorul francez, de origine marocană, Robin Campillo, recompensat cu Marele Premiu anul acesta la Cannes. Iar mâine, 17 octombrie, după premiera filmului “You Were Never Really Here” (Premiul pentru scenariu, Premiul pentru cel mai bun actor), tot la Cinema PRO, se vor putea întâlni cu regizoarea Lynne Ramsay.“ La Les Films de Cannes à Bucarest.



3: Apropo de Q&A-ul de după proiecţia din Les Films de Cannes a „Calului din Torino“ al lui Bela Tarr, care-a degenerat de câteva ori în diverse acte de „fides“ (din partea unora dintre spectatori) sau non-„fides“ (din partea autorului): filmele, operele de artă în genere, nu se împart în religioase (cum se încăpăţânează să creadă despre opera lui Tarkovski diverşi „neofiţi“) şi „atee“, ateiste, ci sunt pur şi simplu filme. Cu alte cuvinte, se împart în bune sau proaste. Personal, nu mă gândisem niciodată la „Calul din Torino“ în termenii aceştia, dar în mod evident opera maghiarului (una testamentară, pentru că a promis că nu va mai semna un alt film, deşi se ocupă de cinema în continuare) are o puternică tematică spirituală (însuşi Tarr recunoştea că „nu veţi găsi poveşti mai bine scrise decât cele din Vechiul Testament“). A o judeca, însă, în termeni confesionali este o tâmpenie.



PS: Fumător înrăit, Bela Tarr şi-a întrerupt de câteva ori sesiunea de interviuri pentru a ieşi la o ţigară...

4: Nu ştiu dacă s-a remarcat, dar cadrul acesta este un citat după La Tour (la fel ca şi altul cu Erika Bók dinspre final). Iar Ohlsdorfer (János Derzsi) este ipostaziat de două ori precum „Christ“-ul lui Mantegna, în contraplonjeu (aşezat pe pat). La nivel vizual, în cinema, în ce priveşte ştiinţa cadrului, aproape totul s-a făcut mai înainte în pictură.



19 octombrie:

1: După Bela Tarr, sâmbătă, aseară o altă întâlnire face-to-face cu un mare regizor (dar şi un autor pe gustul meu): Andrei Zviaghinţev (Andrey Zvyagintsev). Mi-aş fi dorit să cunosc mai bine, mai mult limba rusă (de fapt, s-o cunosc, pentru că nu ştiu decât „buchiile“ şi cuvintele şi expresiile uzuale), pentru că cineastul nu vorbeşte limba engleză. Oricum, a fost un privilegiu să stau în preajma sa şi să-l ascult povestind, nu despre cinema (făcuse asta cu brio, ca şi despre politică şi „mizerabilismul“ de care-i acuzat de conservatorii din Rusia, la Q&A-ul de după proiecţia cu „Loveless“ din Les Films de Cannes), ci lucruri de viaţă, obişnuite – banale poate, dar în acelaşi timp pline de profunzime.

Nu ştiu dacă am mai scris, am făcut doi ani de rusă şi am fost atunci cel mai bun din clasă, favoritul profesoarei, care altfel era dracu’ gol, cea mai nemiloasă şi dură profesoară pe care-am văzut-o (de fapt, am fost singurul bun, dar nu contează, tot cel mai bun eram). Nu mi-a rămas însă decât alfabetul şi, cum spuneam, cuvinte dintre cele mai comune, cunoscute (ca şi din germană). Cu muzicalitatea limbii ruse m-am obişnuit mai târziu din numeroasele filme clasice ruseşti (sovietice, mai exact) pe care le-am vizionat. Aş vrea să ştiu mai mult, dar nu mai am timp de aşa ceva. Unui tânăr înzestrat pentru limbi străine (pentru că, altfel, nu are sens) i-aş recomanda să înveţe cât mai repede rusa, mai întâi per se, apoi pentru motivele politice binecunoscute (nu, ruşii nu ştiu engleza, şi chiar dac-o ştiu nu vor s-o vorbească – ceea ce, din punctul meu de vedere, le face cinste: ambele mele interviuri, cu Evgheni Vodolazkin şi Svetlana Aleksievici, au fost luate în limba rusă).

Revenind la Zviaghinţev, acesta nu este un stilist (cum îmi plac mie), mă gândeam în timpul proiecţiei – mai bine zis, nu este unul cu ostentaţie, care să facă paradă de aşa ceva, de multe ori în mod găunos; desigur, filmele sale au stilul lor propriu; stilul este opera şi viceversa, prin urmare aceste filme, aceste poveşti îşi găsesc – dacă sunt reuşite, şi sunt foarte reuşite – exact maniera în care trebuiau spuse. Este însă autorul unor poveşti extraordinar de puternice (pe nişte scenarii la fel, şi aici recunosc rolul unui scenariu bun), spuse exact cum trebuie spuse, care nu mai necesitau niciun fel de „înflorituri“ stilistice, prin urmare este unul dintre puţinii autori de film care mă mai interesează în mod real, căruia aş vrea să-i văd cât mai repede orice film nou (eu, ca şi numeroşii cinefili, majoritatea tineri, care-au umplut până la refuz mica sală de la Cinema Union).

Spre final, la scena examinării cadavrului (de o tensiune greu de suportat), o fată tânără care stătea lângă mine pe scăunel a izbucnit în plâns, din acela nestăvilit, imposibil de oprit, or aceste lacrimi sincere sunt cel mai frumos, mai autentic omagiu pe care-l poate primi un creator, un artist. Mergeţi să vedeţi „Loveless“, atunci când va intra pe ecrane distribuit de Independenţa Film, şi nu veţi regreta: pe lângă contactul cu marea artă, vă veţi simţi „la cea mai înaltă tensiune“, conectaţi la şi conştienţi de problemele fundamentale (pentru ce trăim?) ale oricăruia dintre noi, fie el din Rusia, de aici sau de aiurea.

PS: În această seară: Laurent Cantet, pe care, chiar dacă mi-a plăcut mult „Entre les murs“, nu-l consider chiar un mare cineast. Dar mai întâi, peste o oră, „Rodin“, de Jacques Doillon, unul dintre favoriţii mei.

2: Neaşteptat de bun „L’atelier“ al lui Laurent Cantet, în această seară in persona la Les Films de Cannes à Bucarest. Mie mi-a amintit de „(M)uchenik“ al lui Serebrennikov, chiar dacă nu ajunge atât de departe. Este, totuşi, foarte ok.

20 octombrie:

Ieri am văzut „Rodin“, de Jacques Doillon, în Les Films de Cannes. Sunt două ore aproape fără sens, o înşiruire fără cap şi coadă, prilej de-a aduce pe ecran o serie de figuri faimoase: Claudel însăşi, Hugo, Cezanne, Monet, Mirbeau, Rilke, iar spre final nenumărate corpuri goale, modele&amante, într-un demers semi-pornografic; cu toată performanţa lui Vincent Lindon – m-am bucurat s-o revăd pe ecran şi pe Séverine Caneele, deşi timpul a trecut şi peste ea –, filmul acesta nu ne spune nimic despre sculptorul, artistul Rodin, „ce-l mâna pe el în luptă“.

Mă (re)gândeam în timpul proiecţiei la Camille, ca una dintre cei/cele care nu „au ales“, ci au fost înghiţiţi de „noapte“, uneori pentru o lungă perioadă de vreme, în care-au trăit decenii în recluziune, de cele mai multe ori într-un azil de boli mintale. Toate aceste cazuri m-au fascinat dintotdeauna. Nu au avut tăria să se sinucidă, să aleagă noaptea, dar au trăit mai departe cu minţile rătăcite, ca nişte „morţi vii“. I-aş mai adăuga Camillei Claudel pe: în primul rând Vaslav Nijinski, de ce nu Eminescu, Hölderlin (a avut norocul unei familii binevoitoare care i-a oferit adăpost câteva zeci de ani), chiar şi Nietzsche (deşi martiriul său a durat mai puţin; a fost îngrijit de surorile sale). Sigur mai sunt şi alţii, care nu-mi vin în minte acum. De-aceea ilustrez cu Camille (afişul unui film catalan – ! – din 2011, pe care mi-aş dori să-l vad), nu cu Auguste, care, cu toate că filmul lui Doillon e foarte empatic în ce-l priveşte, nu m-a convins nici de data aceasta.

21 octombrie:

1: (Încă) o revelaţie filmul lui Sergei Loznitsa „A Gentle Creature“, pe care l-am văzut ieri în Les Films de Cannes şi care, pentru mine, se află până acum în fruntea selecţiei de anul acesta. De când am stat mult de vorbă într-o noapte cu regizorul ucrainean, după proiecţia cu „My Joy“ de la prima ediţie, din 2010, a Les Films de Cannes (mi-a spus atunci lucruri esenţiale, care mi-au rămas în minte, despre diferenţa dintre ficţiune şi documentar), timpul a trecut şi Loznitsa a ajuns unul dintre cei mai importanţi (şi mai actuali) cineaşti contemporani. Dacă autori sovietici clasici, precum Kalatozov şi compania (nu mai vorbesc de avangardiştii din anii ’20), ne-au „vrăjit“ în ce priveşte homo sovieticus, este rostul unor cineaşti actuali, precum Zviaghinţev sau Loznitsa, să ne „dezvrăjească“, să ne aducă cu picioarele pe pământ.

„A Gentle Creature“ este un film foarte dur, cu o tensiune structurală, dată de cadrele lungi, precum şi de radiografierea Rusiei profunde contemporane, dar şi cu o poezie indicibilă, din exact aceleaşi motive. Aşa cum am mai spus despre puţine filme, cel mai nou film al lui Loznitsa (foto) ar trebui proiectat în piaţa publică, pentru ca să vadă tot poporu’ pe ce lume trăieşte. În film (care va fi distribuit la noi de societatea Voodoo) îl veţi putea vedea şi pe românul Valeriu Andriuţă, într-o scurtă, dar savuroasă apariţie (un rus tipic, arhetipal, ancestral, supranumit „Blue face“). Nu e singurul român implicat în producţie, pentru că imaginea este semnată, ca şi la alte filme ale regizorului, de reputatul Oleg Mutu (cei doi sunt născuţi în Republica Moldova, aşadar ex-URSS).

Încă o observaţie: filmul, inspirat de „Sfioasa“ lui Dostoievski, se numeşte „Кроткая“ / „Krotkaya“, precum nuvela clasicului rus, iar rapelul la filmul lui Bresson din 1969 (care-a descoperit-o şi-a debutat-o pe Dominique Sanda) este explicit, pentru că personajul central al Vasilinei Makovtseva – nenumit niciodată pe parcursul naraţiunii – este identificat pe genericul final (filmul este o producţie în primul rând franţuzească) doar ca „Une femme douce“. Acesta şi „A Gentle Creature“ sunt variantele de traducere în limbile respective a titlului dostoievskian, care la noi este şi nu a fost niciodată altul decât „Sfioasa“ (inclusiv pentru filmul bressonian). Prin urmare, faptul că la actuala variantă românească titlul filmului a ajuns să fie tradus „Gingaşa mea fiară“ o fi şi o suna foarte poetic, dar nu mai are nici o legătură cu realitatea. „Sfioasa“ lui Dostoievski a ajuns să se transforme în contrariul său, mai degrabă într-un titlu de horror asiatic, japonez ori sud-coreean.

Un cadru demn de Bosch, Bruegel sau de-un Goya trecut prin stepă; în centru, Valeriu Andriuţă

PS 1: Cu acest film şi cu „Loveless“ al lui Andrei Zviaghinţev în competiţie, e inexplicabil că juriul prezidat de Almodovar le-a preferat, pentru Palme d’Or, ineptul „The Square“ al suedezului Ruben Östlund...

PS 2: Aici se află un portret al lui Serghei Loznitsa, ocazionat de proiecţia din primăvară cu „Austerlitz“.

2: După Loznitsa, am văzut la Les Films de Cannes „Happy End“ al lui Michael Haneke, cel mai nou film al austriacului (mai important e că e primul de după capodopera „Amour“, din 2012), care-a fost parţial o dezamăgire. Gheara leului se simte încă peste tot, şi aproape fiecare secvenţă este plină de tensiunea specifică maestrului, dar lucrurile nu se leagă în nimic până la urmă, şi rămâi stupefiat de miza mică pe care şi-a autostabilit-o la acest film austriacul. Scenariul, scris tot de Haneke, este de un simplism dezarmant (Calais = „junglă“ = acolo trebuie să plasăm filmul şi să aducem la sfârşit câţiva refugiaţi africani, deşi nimic până atunci nu le cerea prezenţa), şi, cu toată prestaţia unor actori extraordinari precum Isabelle Huppert, Jean-Louis Trintignant şi, de ce nu, Mathieu Kassovitz (revenit, după multă vreme, într-un film important), e trist să vezi cum unul dintre maeştrii tăi dă primele semne de oboseală şi de secare a creativităţii.

3: Top filme văzute în Les Films de Cannes so far (sunt excluse aici „clasicele“: filmele lui Bela Tarr, filmele mai vechi ale lui Laurent Cantet, „Pelle...“ – Palme d’Or-ul lui August –, „The Assassin“, de-acum doi ani, ca şi „On Body and Soul“, Ursul de Aur la Berlin din acest an, văzut în alt context):

1. A Gentle Creature, regia Serghei Lozniţa

2. Loveless, r. Andrei Zviaghinţev

3. Happy End, r. Michael Haneke

4. L’atelier, r. Laurent Cantet

5. The Square, r. Ruben Östlund

6. You Were Never Really Here, r. Lynne Ramsay

7. The Beguiled, r. Sofia Coppola

8. Rodin, r. Jacques Doillon

1-2: filme excepţionale; 3-4: filme bune; 5-6: filme aşa şi-aşa, dar emfatice şi inutile; 7-8: filme proaste

Proiecţiile la care voi participa astăzi şi mâine nu cred că vor mai aduce mari schimbări acestui clasament, dar – dacă va fi cazul – îl voi edita.

PS: Se exclude şi „Pororoca“ lui Constantin Popescu jr., care-a avut acum prima proiecţie românească şi nu are nicio legătură cu Cannes-ul. Mai multe despre film, în apropierea premierei de pe marile ecrane româneşti, în ianuarie-februarie anul viitor.

4: Filmul lui Zviaghinţev, ca toate ale regizorului, îl simţi ca pe un pumn în stomac, simţi, după încheierea lui, că nu mai poţi să respiri, dar la filmul lui Loznitsa, cu toate că admiri măiestria cu care este realizat, te înfiori, îţi dai seama (ştii) că ai putea fi şi tu, oricând, în situaţiile acelea...

Citeşte şi:

Béla Tarr şi Laurent Cantet sunt aduşi la Bucureşti de Cristian Mungiu, cineastul român premiat cu Palme d’Or acum 10 ani VIDEO

„Tribul“, ofrandă către zei – despre Les Films de Cannes à Bucarest, ediţia din 2014