„L-aţi ascultat şi acum zece ani pe Joshua?”, continuă doamna frumoasă, elegantă, şi-şi răspunde imediat: „Nu, nu cred, eraţi prea tânără...”

Zâmbesc în sinea mea – nu eram chiar la grădiniţă, aş fi putut să-l ascult în 2007 pe Joshua Bell, când a cântat pentru prima oară în Festival, ca înlocuitor al lui Maxim Vengerov – dar nu vreau să-i stric plăcerea doamnei; şi nu vreau să-mi stric nici mie plăcerea complimentului.

În schimb, mă-ntreb – şi vă întreb şi pe voi, cei care-aţi fost duminică la Ateneu: ce culoare are sunetul viorii lui Joshua Bell? Roşu, verde, galben, îmi închipui. Culori calde, solare, cu margini clar delimitate – sunetul pare şlefuit cu instrumente de bijutier.

Căci Concertul de Bruch a fost o bucurie – a părut nou, a părut proaspăt, parcă niciodată ascultat – şi o emoţie a fost să văd, se vedem toţi, cum se gestionează o situaţie de criză în condiţii de concert.

Schimbul

La o apropiere bruscă a arcuşului de coarde – entuziasmul interpretării a cuprins, fireşte, şi multe astfel de momente –, căluşul viorii Stradivarius se deplasează, cu zgomot, într-o parte. Şi-nţelegi că e ceva în neregulă, şi înţelege şi solistul-dirijor care, în câteva secunde, se-ntoarce la cel dintâi violonist, îi oferă vioara proprie şi o reclamă pe a lui. Şi nu există sincope evidente în interpretare.

Un Stradivarius de 300 de ani – vioara lui Bell e cunoscută sub denumirea de “Gibson ex Huberman” –, la schimb cu un Carlo Bergonzi, vioara cu care cântă Harvey de Souza, primul violonist al ansamblului Academy of St Martin in The Fields.

Grozavă prezenţă de spirit. În sală se zâmbeşte cu toată gura – mai ales în primele rânduri, unde incidentul buclucaş a fost mai uşor reperat.

Concertul continuă lin, în vreme ce primul violinist, cu Stradivariusul între genunchi, încearcă – şi reuşeşte – să-i refacă acordajul: căluşul revine, cu-acelaşi zgomot scurt şi sec, la loc. Iar Bell îşi preia instrumentul pentru ultima parte, care e un evantai de culori, un triumf. Şi-i va mulţumi public lui Harvey de Souza, strângându-i mâna şi ridicându-l în picioare la final.

Adevărul e că fac o echipă de milioane Joshua Bell şi ansamblul Academy of St Martin in the Fields. O echipă în care sunetul e rege, e festin. Iar programul de la Bucureşti – Bruch şi Beethoven (Uvertura la opera „Egmont” şi faimoasa Simfonie a V-a) – a fost o încântare pentru simţuri. Şi o dovadă cu totul palpabilă că spiritul lui Sir Neville Marriner învăluie încă orchestra cu petale protectoare.

Joshua Bell, în prim-plan, Harvey de Souza, în planul doi, în timpul concertului de Bruch

Fotografii de Cătălina Filip

Citiţi şi:

„Oedipe”: haine noi, praf de stele, debut triumfal de festival