„Joseph Schmidt – tragedia unei voci care a înconjurat lumea“

Este imposibil să evaluăm câţi artişti mari au fost pe lista victimelor celui de-al doilea război mondial. Ceea ce ştim este că Joseph Schmidt,  care a murit la vârsta de 38 de ani, este unul dintre ei. Sfârşitul lui tragic dezvoltă o legendă care a fost încărcată cu ficţiune încă din timpul vieţii şi care s-a dezvoltat, mai ales după moarte.

Dedicată tatălui meu, Iosif, născut la Cernăuţi, un mare admirator al lui Joseph Schmidt

 Este imposibil să evaluăm câţi artişti mari au fost pe lista victimelor celui de-al doilea război mondial. Ceea ce ştim este că Joseph Schmidt, denumit şi ”privighetoarea din Cernăuţi”, ”Caruso al evreilor” sau ”Iosale” (mai ales în scrisorile intime), care a murit la vârsta de 38 de ani, este unul dintre ei. Sfârşitul lui tragic dezvoltă o legendă care a fost încărcată cu ficţiune încă din timpul vieţii şi care s-a dezvoltat, mai ales după moarte. Legenda este însă inutilă, din moment ce faptele istorice sunt suficiente pentru a releva o dramă aproape fără precedent pentru un artist. Alături de Enrico Caruso, Mario Del Monaco, Mario Lanza, Giuseppe Di Stefano, Jussi Bjoerling, Placido Domingo şi Luciano Pavarotti, Joseph Schmidt aparţine grupului celor despre care se pot scrie multe cărţi.

Tragedia din povestea lui derivă şi din locul şi timpul în care s-a născut, în Bucovina, în 1904, la 4 martie, în satul Davideni, care atunci aparţinea părţii ungare a Imperiului Austro-Ungar, al treilea copil într-o familie de fermieri evrei (părinţii Sara Engel şi Wolf Schmidt, evreu ortodox şi două surori, Regina şi Betty). După el s-au mai născut un frate (Schlomo) şi încă o soră (Mariem). Vicisitudinile primului război mondial, care i-au scurtat copilăria, au obligat familia Schmidt să se mute la Cernăuţi, unde, datorită calităţilor vocale, Joseph devine cantor[1] la sinagogă, după ce a fost invitat să facă parte din mai multe coruri din Cernăuţi, oraş cu 40 de sinagogi la vremea aceea şi din împrejurimi. La 15 ani cânta deja în Corul Sinagogii din Cernăuţi dar şi în cel al Sinagogii din Rădăuţi. Mai târziu, din cauza alianţei infame dintre cei doi monştri, Stalin şi Hitler, Bucovina de Nord devine parte a Uniunii Sovietice şi este incorporată în statul sovietic Ucraina. După război, Stalin a refuzat să renunţe la cuceriri, motiv pentru care zona respectivă aparţine şi azi aceleiaşi republici independente. Joseph şi-a petrecut copilăria la câţiva kilometri de imperiul rus, deci a auzit cu siguranţă despre pogroamele severe care au avut loc la începutul secolului XX la o distanţă mică faţă de locul în care s-a născut şi e posibil chiar să fi văzut refugiaţi care reuşeau să scape de antisemitismul care încolţea în statul vecin. Când România a declarat război Imperiului Austro-Ungar, care era în destrămare, sperând că prin coabitarea cu Aliaţii vor recupera în întregime Bucovina, familia Schmidt s-a mutat pe teritorul maghiar mai puţin disputat, unde a petrecut doi ani dificili într-o tabără de refugiaţi. După aceşti doi ani, Rusia a ieşit din război, impreriul austro-ungar s-a destrămat iar România, drept răsplată pentru gestul de trădare, a primit de la Aliaţi mult dorita bucată de Bucovina dar şi Basarabia şi o bună parte din defunctul imperiu. După unirea Bucovinei cu România, în 1918, Schmidt primeşte cetăţenia română, cu care rămâne până în ultimele luni de viaţă, când a fost declarat apatrid. Actele erau importante pentru un om care călătorea, chiar ofereau protecţie în vremea naziştilor. Joseph Schmidt nu s-a considerat niciodată român. Când admiratorii îi scriau, cerându-i detalii despre naţionalitatea sa, el răspunde simplu şi invariabil: ”Ich bin Jude”[2].

 În timp ce mama lui îl încuraja să pornească la drum ca muzician, tatăl, un om sever, se împotrivea. Mediul multicultural specific zonei i-a oferit ocazia de a învăţa şi alte limbi străine, pe lângă cea din familie, în cadrul orelor de la şcoala locală. Nu era un elev ”eminent”, lipsind des de la ore pentru că atenţia spre muzică era deja canalizată. Ca evreu, a asimilat rapid ebraica şi idiş-ul, deşi în familie se vorbea şi româneşte, iar la şcoală limba germană. Unele biografii sau martori dintr-un documentar TV susţin că limba mamei lui era germana, mulţi evrei aşkenazi[3] din regiune fiind germanizaţi. Scrisorile către familie erau scrise în idiş şi germană, cele două limbi având multe elemente în comun. Această asociere bilingvă era întâlnită la mulţi evrei din zonă, care puteau trece rapid de la germană la idiş sau invers. La fel, citirea notelor i-a devenit repede familiară. A studiat doi ani cu Felicity Lerchenfeld, soţia dirijorului Otokar Hrimaly, o tehnică diferită de cântat, mult mai aproape de cea a tenorului liric, pe care o va folosi şi în concerte şi în sinagogă. Însă studiul exclusiv al vocii nu i-ar fi ajutat într-o carieră serioasă de muzician. Joseph a devenit propriul său manager şi o mică vedetă locală, activînd ca actor, solist, scriitor şi chiar compozitor al câtorva mici piese muzicale. Cu şanse mici pentru scena mare, a fost sfătuit să se concentreze mai mult pe cariera de cantor.

Abia la 20 de ani a avut loc primul său concert în calitate de solist şi de altfel primele semnale serioase legate de viitorul său muzical. A cântat atunci cântece evreieşti şi arii scrise de Puccini, Verdi, Leoncavallo, Bizet sau Rossini. Talentul său era evident dar insuficient pentru un nivel mai elevat, astfel că a fost trimis la Berlin pentru a studia pian şi canto. La vârsta de 24 de ani, ajutat de unchiul său, Leo Engel, un cunoscut impresar care a simţit imediat potenţialul nepotului, a apărut într-un recital la Berlin. A rămas acolo pentru un timp, iar talentul i-a fost răsplătit cu poziţia de cantor la sinagoga Adas Yisroel. Muzical, Schmidt o ducea bine la Berlin. Curând avea să fie remarcat de maestrul canto-ului Hermann Weissborn, care l-a ajutat să intre la conservator. Odată cu evoluţiile sale din mediul religios, concertele lui ca solist încep treptat să prindă o formă. Ele conţineau de obicei un repertoriu bazat, în egală măsură, pe muzică sacră, cântece napolitane şi arii din opere. Fiind şi un foarte bun pianist, s-a folosit frecvent de propriul acompaniament. Singurul eveniment care i-a întrerupt pentru un timp evoluţia a fost înrolarea sa în armată, în 1926. Şi-a desfăşurat serviciul militar în Bucovina, din fericire ca membru al orchestrei militare.  Ca un contrast anecdotic, el a fost pus să bată toba. Din când în când mai era pus să cânte pentru ofiţeri.

" Tu nu eşti mic, eşti prea mic”

Era incredibil cum o voce cu o asemenea strălucire şi calitate emana dintr-un trup care măsura puţin peste un metru şi jumătate[4]. O asemenea voce ar fi asigurat o rezonantă carieră, dacă nu ar fi existat problema staturii. Cînd dirijorul Leo Blech l-a auzit cântând pentru prima oară, s-a arâtat profund impresionat, spunând: ”Ce păcat că nu eşti mic”. ”Dar sunt mic”, a replicat Schmidt. ”Nu, tu nu eşti mic, eşti prea mic”, a lămurit dirijorul. Pianistul flamand care-l acompania pe Schmidt, Leonce Gras, care măsura 1,58m, spunea că tenorul era chiar cu zece centimetri mai scund. În fotografii era cu aproape un cap mai mic decât toţi ceilalţi din grup. A compensat însă prin activităţi sportive, care i-au menţinut un trup în formă şi bine proporţionat. Totuşi, un solist cu o asemenea înălţime ar putea interpreta doar o mică parte din repertoriul liric, care nu cuprinde momentele dinamice, de forţă emoţională, pe care vocea  lui le putea acoperi. Ar fi delicate  momentele de duet în care soprana îl acoperă cu cap şi umeri. Chiar dacă statura l-a împiedicat să devină solist de operă, talentul său a fost răsplătit în alte feluri: A apărut în câteva filme (admiratoarele se îndrăgosteau de înregistrările lui, dar îl respingeau când îl vedeau în realitate), a înregistrat câteva discuri şi a avut numeroase apariţii radiofonice. În 1934 a ajuns şi în Palestina, unde a susţinut câteva recitaluri cantoriale.

            Când timpul a fost de partea sa, putem spune ca Joseph Schmidt a câştigat faimă ca solist de operă, ca tenor. Anii ’20 au cunoscut dezvoltarea radioului, iar publicul, mai ales la începutul acestei perioade, stătea lipit de difuzor, intr-o permanentă încântare şi dorinţă de a afla ceva nou. Se asculta ore în şir tot ce ”spunea” radioul, iar producătorii de radio au profitat din plin de asta. Unul dintre ei a fost baritonul olandez Cornelis Bronsgeest, care în acea perioadă, devenit director la Radio Berlin, a simţit potenţialul lui Joseph Schmidt, despre care spunea că este un tenor cu o voce unică, cu un timbru elegant şi farmec natural, care avea success la public şi prin radio, dar care nu va avea niciodată o carieră ca om de scenă, nu doar din cauza înălţimii ci şi din cauza volumului mai redus pe care vocea sa îl emitea. Bronsgeest avea dreptate: uniunea dintre vocea lui Schmidt şi microfonul radio va avea un success indiscutabil. Prima ”emisie” a avut loc pe 29 martie 1929, cu rolul lui Vasco da Gama din “L’Africaine” de Giacomo Meyerbeer, foarte populară la acea vreme şi a devenit un mare success. Următoarea transmisune a dus probabil la un success şi mai mare. Schmidt a apărut în opera ”Mireasa vândută” de Bedrich Smetana, în rolul lui Hans şi în ”Martha”, de Friedrich von Flotow, jucându-l pe Lionel. În timpul anilor ce au urmat, până în 1933, Joseph Schmit a cântat nu mai puţin de 37 de roluri de operă pentru radioul din Berlin, cuprinzând un repertoriu foarte vast: ”Le postillon de Lonjumeau” de Adolphe Adam, ”La muette de Portici” de Daniel-Francois-Esprit Auber, ”Benvenutto Cellini” de Hector Berlioz, ”Louise” de Gustav Charpentier, ”Dinorah” de Giacomo Meyerbeer, ”Idomeneo” şi ”Flautul fermecat” de W.A.Mozart, ”Les Contes d’Hoffmann” de Jacques Offenbach, ”Barbierul din Sevilia”, ”Willhelm Tell” şi ”Semiramide” de Gioachino Rossini sau operele lui Giuseppe Verdi, ”Rigoletto”, ”La Traviata”, ”Il Trovatore”, ”Un Ballo in Maschera”, ”Don Carlos” şi ”I Vespri Siciliani”. Pe de altă parte, Schmidt a evoluat o singură dată pe o scenă de operă, în 1939, când a avut prilejul de a interpreta rolul lui Rodolfo din ”La Boheme” de Giacomo Puccini, la teatrul ”Munt” din Bruxelles. Premiera din 19 ianuarie 1939 a marcat un succes, în pofida scenei imense care a accentuat statura mică a tenorului. Au urmat reprezentaţii şi în alte oraşe precum Antwerp, Gent, Liege, Courtray, Oostende, Bruges si Verviers. A urmat Olanda, cu Dordrecht, Utrecht şi Haga, la ”Princesse Theater”. După acest turneu reuşit, Joseph Schmidt a fost inclus în alt proiect al teatrului ”Munt”, pentru un alt rol de operă, acela al lui Eleazar din ”La Juive” de Jacques Halevy. Proiectul nu a putut fi desăvârşit, pentru că la 10 mai 1940, trupele germane au invadat Belgia.

Era evident că un tenor cu popularitatea lui Joseph Schmidt trebuia văzut de admiratori. În afară de evoluţiile teatrale ocazionale, în acea perioadă dinaintea apariţiei televiziunii, existau două locuri unde puteai ”expune” un artist: în sala de concerte şi la cinema. Schmidt a beneficiat de ambele variante, dar celebritatea lui s-a datorat în primul rând filmelor în care a apărut. În timp ce i s-au suspendat sesiunile de înregistrări la radioul berlinez, începea primele filmări care aveau să ni-l fixeze şi vizual în memorie. Filmul i-a adus mult mai multă popularitate decât i-ar fi adus teatrul liric. Primul rol, destul de minor, l-a avut în filmul lui Robert Wiene, ”Der Liebesexpress”[5], pentru ca după aceea să înceapă producţia filmelor făcute special pentru el. Primul dintre acestea a fost ”Ein Lied geht um die Welt”[6], în regia lui Richard Oswald, despre un tânăr şi talentat solist de operă care nu putea înainta în carieră din cauza staturii sale mici. Filmul este primit cu deosebit entuziasm, iar cântecul – temă a făcut înconjurul lumii prin radio. În pofida faptului că filmul a avut premiera în 1933, anul în care Hitler a luat puterea, a avut un succes considerabil în Germania, chiar dacă era regizat de un evreu şi avea în rol principal un actor-solist evreu. Iată şi textul original al piesei care a înregistrat un succes peste măsura în acele vremuri:

Ein Lied geht um die Welt

muzică: Hans May / text: Ernst Neubach

Ein Lied geht um die Welt!

Ein Lied, das Euch gefällt!

Die Melodie erreicht die Sterne,

Jeder von uns hört sie so gerne!

Von Liebe singt das Lied,

Von Treue singt das Lied,

Und es wird nie verklingen,

Man wer es ewig singen.

Flieht auch die Zeit.

Das Lied bleibt in Ewigkeit.

Au urmat şi alte ţări care au primit cu entuziasm acest film, iar Oswald şi Schmidt au decis să producă o variantă nouă a filmului, în limba engleză, cu titlul ”My song goes round the world” şi cu premiera în 1937. În acest răstimp, alte filme au apărut cu acelaşi actor-solist în rolul principal: ”Wenn du jung bist, gehort dir die Welt”[7] (1934), ”Ein Stern fallt vom Himmel”[8] (1934), care a avut deasemenea parte de o variantă în limba engleză (A Star fell from Heaven) şi ”Heute ist der schonste Tag in meinem Leben”[9] (1936), ultimul film al lui Schmidt, unde acesta a jucat un dublu rol. Toate aceste filme nu ne arată doar un tenor fenomenal, ci şi un foarte talentat actor. Când, după Germania şi Austria a căzut sub guvernarea nazistă, cariera lui a luat, practic, sfârşit şi din nefericire, planurile de a face un film american nu s-au concretizat niciodată. A rămas cu turneele prin lume, cu concerte în cele mai importante săli din Londra, Viena, Budapesta, Cuba, Mexic şi de multe ori în Statele Unite ale Americii. În ultimii ani de viaţă, Schmidt şi-a restrâns aria de concerte, cântând des în Franţa, Belgia şi Olanda. Piesa în limba olandeză ”Ik hou van Holland”[10] este o dovadă a ataşamentului artistului faţă de acele locuri.

Vocea lui, destul de redusă ca volum, se întindea pe un spectru impresionant, cu un timbru cald şi foarte nuanţat. Există câteva înregistrări private, de o slabă calitate audio, dar care reflectă cel mai clar uimitoarea virtuozitate şi flexibilitate vocală a lui Schmidt. Spre exemplu, pe varianta cântată a rugăciunii ”Ano Avodh”, vocea se comportă cu forţa şi precizia unui instrument, trecând dezinvolt la cele mai înalte valori ale ambitusului de tenor. La fel ca Lauri Volpi şi alţi puţini tenori, Schmidt ajungea la Re ”de sus” natural, ceva remarcabil şi rar printre solişti. Repertoriul lui de operă era imens, oferindu-i un număr mare de arii, pe care le-a înregistrat ”din prima”, cu uşurinţă, dată fiind lipsa lui totală de ”frică de înălţimi”. Era un repertoriu popular, care i-a adus publicul pe măsură. Una dintre cele mai cunoscute piese ale lui, extrasă dintr-un film din 1934, ”Ein Stern falt vom Himmel”, subliniază o altă calitate a artistului: posibilitatea de a pronunţa corect fraza muzicală în mai multe limbi, ceea ce deasemeni se întâlnea destul de rar la soliştii ”bel canto”[11], mai ales când textul era în limba engleză, iar interpretul era de altă provenienţă. A existat şi aici excepţia Mario Lanza, care pronunţa orice frază limpede, chiar şi în cel mai ridicat registru. Numeroasele înregistrări ar putea însemna o consolare în raport cu pierderea lui, o discografie pe care noile generaţii să le primească şi să le admire. Schmidt a înregistrat mai întâi pentru casa de discuri Ultraphone, apoi pentru Odeon/Parlophone.

 1932 avea să fie ultimul an important din punct de vedere artistic pentru Joseph Schmidt. Avea doar 28 de ani. A cântat în douăsprezece opere radiofonice, a concertat la Viena şi a debutat radiofonic în Olanda, pentru VARA[12], care ţinea la acea vreme de social-democraţi şi era puternic influenţată de evreii olandezi. Astfel, Schmidt s-a simţit ca acasă şi şi-a arătat interesul, în particular, despre situaţia politică din Germania, unde i s-a promis un sprijin necondiţionat. A avut nevoie de sprijin, mai ales moral, în iulie 1932, când NSDAP[13] ocupa 230 de locuri (din 608), în parlamentul german, devenind cel mai puternic partid din ţară, aproape dublu ca amploare faţă de social-democraţi. Partidul a primit 37,4% din votul popular, prin alegeri libere. Berlinul devenise un loc prea periculos pentru un individ scund, uşor de recunoscut ca evreu. La 30 ianuarie 1933, Hitler devine ”Reichskanzler” iar Hermann Goering ministru al Internelor. La douăzeci de zile după instalarea noului guvern, Joseph Schmidt susţine un concert la Berlin. Nu avea de unde să ştie că era ultimul lui concert în oraşul pe care-l iubea atât de mult. În ziua următoare a înregistrat primul său rol din acel an, Nuredin, din ”Der barbier von Bagdad”[14]. Bucuria a durat o zi, pentru că la revenirea pentru un nou rol, lui Schmidt i s-a arătat uşa iar toate contractele au devenit nule.  Din nefericire, ascensiunea lui artistică a avut loc în timpul celor mai întunecate vremuri europene, cînd plaga nazistă a început să se extindă. Popularitatea nu i-a fost suficientă pentru a-şi desfăşura activitatea în mod normal în Germania. Chiar dacă alte ţări îi ofereau o compensaţie, se pare că a rămas în Europa mai mult decât trebuia. Când a izbucnit războiul, Schmidt s-a îndreptat către Franţa, unde s-a stabilit în zona neocupată. Când Franţa a fost învinsă, a călătorit spre Elveţia, unde a ajuns aproape fără niciun ban. A ajuns şi în America, unde dacă rămânea, după turneul din 1937, oroarea ultimelor sale zile nu ar mai fi avut loc. Chiar dacă o astfel de apreciere este nedreaptă, e clar că majoritatea evreilor din acea vreme nu aveau nici cea mai mică idee despre ce avea să li se întâmple. Mulţi au crezut că totul se va petrece pe o perioadă scurtă, asemănător pogromurilor care au erupt de-a lungul istoriei Europei. Şi nu toţi aveau ce le trebuie pentru a ieşi din asta. Doar o parte aveau banii sau oportunităţile de a scăpa. Remuneraţiile lui Schmidt erau administrate de Leo Engel, care împărţea suma în trei: o treime pentru cheltuielile lui Joseph, care nu refuza niciodată să-şi ajute prietenii cu diferite sume, o treime ajungea la familia din România, iar restul revenea unchiului Leo, care dincolo de aranjamentele financiare pe care le făcea fără ştirea lui Josl, era un mare amator de ”Wein, Weib und Gesang”[15]. Aria ”Ah tout est bien fini”, din ”Le Cid” de Jules Massenett a fost, ca un semn de sfârşit, ultima piesă muzicală pe care Joseph Schmidt a cântat-o în public.

Povestea sfârşitului lui Joseph Schmidt este o amintire dureroasă, uşor de analizat doar cu ajutorul unui stomac rezistent. Deşi avea viză americană şi destulă notorietate, a fost prins în Franţa de către invadatorii germani, în 1939, după mai multe încercări de trecere a graniţei franceze şi internat ca imigrant ilegal. Din nefericire, sănătatea i s-a deteriorat în campusul Gierenbad, lângă Hindwhill. În timp ce era tratat pentru o inflamaţie a gâtului la un spital din Zurich, Schmidt a reclamat dureri în zona pieptului. Personalul medical i-a ignorat plângerea şi  l-au externat, ca vindecat şi apt pentru reinstituţionalizare. După două zile, din cauza lipsei asistenţei medicale, a murit la 16 noiembrie 1942 în urma unui stop cardiac, cauzat de boală şi de epuizare. Un caz cutremurător, care ne aduce aminte de Mario Lanza sau Fritz Wunderlich dar şi de Bejamin Fundoianu. A fost înmormântat în cimitirul Friezenberg de lângă Zurich. Se spune că toţi cei 350 de prizonieri din campus au participat la înmormântarea lui, în ciuda interdicţiei autorităţilor.  

[1] Persoana care coordonează şi susţine muzical serviciul religios într-o sinagogă.

[2] Sunt evreu (trad. Ger.)

[3] Numele de aşkenazi (אַשְׁכְּנַזִּים – ebr.), a fost atribuit în evul mediu evreilor care trăiau de-a lungul râului Rin, în nordul Franţei şi în vestul Germaniei. 

[4] Unele surse menţionează 1,54m.

[5] Expresul dragostei (trad. Ger)

[6] Un cântec încojoară lumea (trad. Ger)

[7] Când eşti tânăr, lumea e a ta (trad. Ger)

[8] O stea a căzut din ceruri (trad. Ger)

[9] Astăzi este cea mai frumoasă zi din viaţa mea (trad. Ger)

[10] Eu sunt din Olanda ( trad. Olandeză)

[11] Belcanto este un stil de interpretare în muzica vocală specifică teatrului liric, caracterizat prin puritatea liniei melodice, originar din Italia secolului al şaptesprezecelea, luând amploare în decursul secolului al nouăsprezecelea, epocă muzicală denumită Epoca Bel Canto.

[12] Omroepvereniging VARA este un post de radio public din Olanda. Asociaţia a fost fondată în 1926 sub denumirea Vereeniging van Arbeiders Radio Amateurs. Din 1957, VARA nu mai este un acronym.

[13] NSDAP (acronim de la numele german de partid „Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei) a existat între 1919 şi1945; până în 1920 a fost numit Deutsche Arbeiterpartei, (Partidul Muncitoresc German). În perioada 1933 - 1945 NSDAP a fost unicul partid politic din Germania nazistă.

[14] Bărbierul din Bagdad, o opera de Peter Cornelius.

[15] ”Vin, femei şi cântec” este şi titlul unui vals (Op.333) compus de Johann Strauss II.