În epoca în care Londra îi găzduia studioul, numeroşi clienţi americani traversau oceanul pentru a-i poza artistului ce recurgea exclusiv la tehnica alla prima şi a-şi asigura un loc într-o galerie portretistică acum partajată între cele mai importante muzee ale lumii.

Fibra cosmopolită a operei sale reflectă nomadismul unei biografii în faţa căreia ficţiunea şi-ar clama înfrângerea. Născut la Florenţa, într-o familie de expaţi americani cu economii modeste, Singer Sargent îşi petrece copilăria şi adolescenţa în Franţa, Elveţia, Austria şi Germania, vizitându-şi, pentru prima dată, ţara natală, la 20 de ani. Trei ani mai târziu, îşi pictează primul mentor, pictorul şi pedagogul francez Carolus Duran, într-o lucrare ce îi va lansa cariera şi îi va determina stilul portretistic.

De-a lungul deceniilor, personalităţi precum John D. Rockefeller, Theodore Roosevelt, Robert Louis Stevenson şi Isabella Stewart Gardner, alături de Monet şi Rodin, fac obiectul unor portrete în care realismul, dinamica emoţională, calibrarea perfectă a luminii şi eleganţa impecabilă îi consolidează lui Sargent reputaţia internaţională. Lady Randolph Churchill, născută Jennie Jerome, americana al cărei statut de mamă a lui Winston Churchill a aşezat-o în istorie, îi pozează, cu un aer regal.

În cercul de elită al compatrioţilor lui Sargent se înscrie şi Henry James, care îi devine prieten, după ce îi dedică un eseu. În acest text, James afirmă despre Sargent că lucrează „ca şi cum actul picturii ar fi pur tact al văzului, un simplu mod de a simţi“. În 1913, celebrul autor se supune, la rândul său, viziunii estetice a pictorului, întrupându-se într-un portret din care priveşte cu măreţie şi cu o posibil mimată sfidare. Atunci când, în anul următor, este vernisată la Academia Regală de Artă de la Londra, pânza devine victima unui atac cu satârul, comis de o sufragetă indignată de existenţa patriarhatului şi în lumea artistică.

Opera cea mai elogiată, mai criticată şi mai recognoscibilă a lui John Singer Sargent rămâne, fără îndoială, Portrait of Madame X (1883-1884). De la prima sa expunere, la Salonul oficial de pictură de la Paris din 1884, marcată de un răsunător scandal, la lungul său exil forţat în atelierul pictorului şi până la momentul în care, în 1916, el o vinde Muzeului Metropolitan de Artă de la New York, misterioasa imagine a mondenei Amélie Gautreau a fost admirată, boicotată, analizată şi parodiată. Minunata paloare a pielii, în contrast cu nuanţele stacojii ale părului şi negrul aproape brutal al rochiei, redau, alături de profilul ferm şi ascuţit, acea aisance a aristocraţilor, fie ei făcuţi şi nu născuţi –  epatanta Amélie este americană de origine, pariziană prin adopţie. Principalul responsabil pentru denigrarea ce urmează lansării portretului este decolteul deloc modest, dar reacţia societăţii pariziene nu poate să nu surprindă, la 21 de ani după asimilarea şocului reprezentat de Olympia lui Manet.

Din seria portretelor expaţilor americani la Paris face parte şi antologica lucrare Fiicele lui Edward Darley Boit (1882). Influenţat de tehnicile lui Velázquez ale cărui opere le studiază, copiind, printre altele Las Meninas, cu ocazia mai multor vizite la Muzeul Prado, în 1879, Sargent compune un portret de grup profund tulburător, în care alienarea se însoţeşte cu frumuseţea şi candoarea copilăriei într-o perversă simbioză. Cele patru fiice ale avocatului Darley Boit pozează în vastul hol de intrare al luxosului apartament situat pe bulevardul Friedland. În vârstă de 4, 8, 12, respectiv 14 ani, ele formează o dizarmonie îndulcită de prezenţa celor două enorme vaze din porţelan japonez, ce flanchează pragul dintre hol şi o posibilă sufragerie. Timida sursă de lumină, asigurată de o mică fereastră vag definită, din fundal, contribuie la  imprecizia fizionomiilor celor mai mari dintre surorile Boit. De altfel, tratamentul aplicat acestora încalcă regulile clasice ale portretului.  Prin contrast, trăsăturile fetiţelor aflate în prim plan sunt redate acurat, Sargent surprinzând, ca de obicei, metabolismul emoţional al personajelor. Dacă fetiţa de 8 ani, de o frumuseţe angelică, pare să îl privească, inocent, pe artist, cea mai mică dintre surori, centrul acestei picturi lipsite de centru, ia în stăpânire, aproape brutal, atmosfera scenei. Privirea sa francă, tăioasă, reflectând-o pe cea a infantei din Las Meninas, pare să îl interpeleze pe spectator. Păpuşa exagerat de inertă pe care o ţine în braţe prelungeşte o posibilă lipsă de vitalitate şi sugerează insinuarea unui sentiment de neputinţă, actual sau aşteptat. Dacă privirea răscolitoare a copilului aşezat pe covor trădează o angoasă timpurie sau o viitoare natură depresivă rămâne obiectul delicios al misterului voit de Sargent.

În 1919, surorile Boit donează tabloul Muzeului de arte plastice de la Boston. Astăzi, el este flancat de cele două vaze japoneze înfăţişate, nelumesc, în compania fetelor. În 2010, în cadrul programului Opere invitate, Muzeul Prado a oferit un regal admiratorilor marelui pictor american, expunând pânza alături de capodopera ce a inspirat-o, Las Meninas. Întâlnirea fecundă dintre două lumi îşi găsise, cu adevărat, confirmarea.

Note bibliografice:

Stanley Olson, John Singer Sargent – His Portrait, Barrie and Jenkins, London, 1986.
Henry James, Ultimate Collection, Barnes and Noble, 2018.
mfa.org

Notă: acest text a fost publicat, în premieră, în revista Marginaliaetc.