Tot ceea ce mi-a povestit Ada-Michaela Ciobanu în 1995 despre  regretatul ei soţ, artistul de geniu Mihai Mircea Ciobanu, regăsesc în cartea ei recent apărută, Aurul alchimistului (Ed.Allfa, 2014).  Ea, femeia frumoasă şi inteligentă, cu experienţă de ziaristă şi talent de scriitoare, a fost, în calitate de soţie, martora competentă a vieţii unui om extraordinar, cu o existenţă meteorică.

Puţin cunoscut în România, dar faimos în Occident, Mihai Mircea Ciobanu a fost un copil teribil al celei de-a doua jumătăţi a secolului douăzeci. S-a născut la 15 aprilie 1950, la Bucureşti, într-o familie de intelectuali, care au insuflat, prin educaţie, celor doi fii ai lor dorinţa de performanţă intelectuală. A citit încă din primii ani ai adolescenţei capodoperele literaturii universale, a studiat istoria religiilor şi filosofia germană. Între 1979-1973 a urmat cursurile Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, avându-l ca îndrumător pe Corneliu Baba, a cărui influenţă l-a marcat. Nonconformist, vizionar, şi-a configurat însă repede propria individualitate artistică, reuşind încă din anii studenţiei să atragă atenţia colecţionarilor de artă, diplomaţilor străini acreditaţi la Bucureşti, organizatorilor de expoziţii, criticilor de specialitate. În scurtă vreme, personalitatea lui impetuoasă n-a mai „încăput” în spaţiul sufocant rezervat de regimul comunist manifestărilor artistice. Cu primul prilej, în 1981, tânărul artist s-a expatriat şi s-a stabilit în Elveţia, la Lausanne.

La treizeci de ani, Mihai Mircea Ciobanu, având-o alături, ca pe un camarad de arme, doar pe soţia sa, a început o adevărată cruciadă de cucerire a gloriei în Occident. Iar redutele care i-au stat împotrivă au căzut una după alta. În 1983, el a creat pentru biserica catolică din Saint-Sulpice, de lângă Lausanne, fresce şi vitralii cu care prelaţii acestui aşezământ se mândresc şi azi. În 1984 a expus tablouri în ambele galerii din Paris ale Katiei Granoff, eminenţă cenuşiei a bursei de valori din domeniu, cea care l-a lansat, printre alţii, pe Marc Chagall. În aceiaşi ani a fost găzduit cu creaţia sa şi de prestigiosul Muzeu de Artă Modernă din Sao Paolo – Brazilia. În 1986 şi-a etalat lucrările – numeroase, diverse – la Rockefeller Collectin din New York, instituţie aproape legendară.

Manifestările lui publice triumfale au provocat un val de admiraţie şi de invidie. Ada-Mchaela Ciobanu păstreazăşi azi, într-un album, zeci de tăieturi din ziare, expresie a stupefacţiei produse de apariţia noii vedete a artei plastice. Unele voci l-au considerat un profet al secolului douăzeci, un geniu sarcastic, un continuator al lui Rembrandt, Goya şi El Greco. Altele i-au contestat valoarea, găsind suspectă îndrăzneala unui român de a ataca marile teme ale picturii, într-un registru deopotrivă mistic şi satiric, cum i se mai îngăduise numai lui Dali. Dar Mihai Mircea Ciobanu şi-a jucat fără şovăire rolul de star al artei plastice mondiale, practicând în egală măsură şi grandoarea, şi cabotinismul, care, lui, îi stătea bine.

Se purta ca „marele Gatsby”, se îmbrăca elegant-excentric, folosea maşini luxoase, făcea paradă de o bogăţie pe care n-o avea (sau o avea sub formă de tablouri).

I s-au furat lucrări, i s-au furat şi expoziţii întregi, tocmai datorită valorii fabuloase a creaţiilor sale. În urma unor speculaţii făcute de creditori lipsiţi de scrupule, a rămas dator vândut, deşi în plan absolut noi toţi i-am rămas datori vânduţi. A cunoscut agonia, extazul, agonia. Iar la 9 ianuarie 1991 a murit.

Medicii au pus diagnosticul „pneumonie galopantă”, dar eu ştiu că a murit din cauza intensităţii paroxistice cu care a trăit. Cu câtva timp înainte de a înceta din viaţă (când nu avea niciun motiv să-şi presimtă sfârşitul) fusese întrebat de un ziarist, Patrick Ferla (care preluase  întrebarea din celebrul chestionar al lui Marcel Proust): „Cum anume ai vrea să mori?”. Mihai Mircea Ciobanu  i-a răspuns: „Nu mă amestec în afacerile lui Dumnezeu.”

Desen de Linu