Iosif Sava, povestea omului cu o misiune: „Vor rămâne generaţii care-şi vor aminti că le-am format gustul“

Iosif Sava, in locul sau favorit: la masa de lucru FOTO: ARHIVA FAMILIEI SAVA

În 1958, pe patul de moarte, tatăl său îl obliga pe Iosif Sava să-i promită că nu va uita niciodată muzica. 40 de ani mai târziu, la momentul morţii sale, România îl pierdea pe cel mai cunoscut şi popular critic de muzică din istoria recentă. Aceasta este povestea vieţii sale, spusă, în exclusivitate, de fosta sa soţie şi de apropiaţii şi colaboratorii fostului mare muzicolog.

În primăvara lui 1998, într-o seară oarecare, Iosif Sava îşi ducea la capăt ultima „Serată muzicală“. Câteva luni mai târziu, era internat de urgenţă la Spitalul Municipal din Capitală. A urmat o lună de comă profundă şi dispariţia definitivă.

Persoanele care l-au cunoscut cel mai bine spun că, până să ajungă sub tăişul bisturiului, Iosif Sava avea milioane de planuri: cărţi, emisiuni, concerte, critici, emisiuni radio, discuţii, proiecte personale. Gândul dispariţiei dintre noi nu era unul viabil în mintea muzicologului. Lumea trebuia să continue atât timp cât muzica se făcea auzită. Iar muzica s-a auzit, şi nu oricum. Ci vreme de decenii întregi, la radio, apoi la televiziune, de la cea de stat, la cele comerciale. Iosif Sava este unul dintre puţinele exemple în care persoanele se identifică până la cel mai mic detaliu cu mesajul transmis.

Viaţa sa întreagă a fost studiu, cărţi lecturate, zeci de mii de ore de audiţii, interviuri şi emisiuni. Când o persoană pune atâta pasiune în tot ceea ce face, îşi asigură o posteritate de poveste, însă creează şi o masă de aşteptări ce trebuie umplută de succesori. Este cazul lui Sava, emulat şi imitat, dar niciodată detronat, până acum. Dovada o puteţi vedea şi astăzi, privind cu atenţie feţele celor care dau din întâmplare peste o fotografie de-a sa, sau cărora le este rezervată minunea de a mai prinde, la cine ştie ce oră târzie din noapte, redifuzarea unei emisiuni vechi, cu un pupitru de unde tronează figura lui Iosif Sava. 

În 10 iulie, anul 1998, după terminarea programului zilnic de studiu şi documentare, muzicologul şi criticul de muzică Iosif Sava s-a prezentat pentru un interviu. La celălalt capăt al reportofonului se afla ziarista Oltea Şerban-Pârâu, viitor director şi redactor şef al postului Radio România Cultural. Interviul avea să apară aproape imediat, în Revista „Vineri“, un supliment din acea vreme a actualei „Dilema Veche“.

Două zile mai târziu, Sava este internat de urgenţă la Spitalul Universitar din Bucureşti, fiind diagnosticat cu „ocluzie intestinală“. La ora 18.30, o echipă de medici de la Clinica de Chirurgie decide operarea de urgenţă a pacientului. Sava îşi dă consimţământul. Intervenţia este condusă de către profesor-doctor Radu Palade. La final, toată lumea e optimistă. Operaţia fusese un succes. Este anunţată şi soţia lui Iosif Sava, Marghit, aflată într-o vizită în America, la băiatul cuplului, Eduard Sava.

A doua zi, venea şi anunţul: Sava contactase, ulterior intervenţiei chirugicale, o infecţie nosocomială, luată în Clinica de Chirurgie. Intră în comă profundă. Soţia se întoarce de urgenţă în România, însă nu mai poate comunica sub nicio formă cu cel alături de care îşi petrecuse viaţa în ultimii 42 de ani. Pe 18 august 1998, Iosif Sava murea pe un pat de spital din Bucureşti.

Interlocutorul perfect

Iosif Sava tânăr, pregătindu-se pentru emisiunea de la radio

La momentul întâlnirii din care avea să rezulte ultimul interviu, Iosif Sava era un om trist. Fusese pensionat pe motiv de vârstă, exact în ziua în care împlinise 65 de ani, fără vreun cuvânt de adio, fără vreo discuţie, fără mulţumiri.

Acceptase oferta lui Adrian Sârbu, de a-şi muta celebrele „Serate muzicale“ la ProTv, apoi la postul Acasă TV. Avea tot ce-şi putea dori un realizator, încrederea, ba chiar prietenia patronului de post, bani, studiouri moderne, format propriu de emisiune, însă, sub masca aparentă a vechiului Iosif Sava, cel care vorbea ore-n şir, cu pasiune, despre muzică, se ascundea o persoană profund divizată.

„Interviul a fost foarte lung. Era foarte afectat de pensionare, dar, în acelaşi timp, plin de planuri. Îşi dedicase viaţa televiziunii şi faptul că fusese concediat ca o secretară, fără să fie anunţat, fără niciun cuvânt, îl afectase în mod evident. Pe de altă parte, părea vesel. Avea planuri pentru următorii 20 de ani: televiziune, radio, concerte, cărţi“, ne povesteşte autoarea acelui interviu, Oltea Şerban-Pârâu.

Atipic pentru modul în care un interviu cu Iosif Sava decurgea în mod normal, interlocutorul a vorbit mult despre bătrâneţe şi dispariţie, ba chiar şi-a permis şi câteva salturi în timp, către perioada copilăriei. Greu de crezut că presimţea ceea ce avea să urmeze, crede Pârâu, mai ales că, din câte îşi aminteşte, vestea îmbolnăvirii subite şi, mai ales, cea a dispariţiei a fost un şoc chiar şi pentru cei foarte apropiaţi de fostul muzicolog. 

„ Iosif Sava era interlocutorul perfect pentru un ziarist. Nu te bloca, vorbea mult, era foarte maleabil, te servea, cum spun jurnaliştii. Chiar dacă îl întrebai ceva provocator, muta discuţia în direcţia pe care o dorea“, spune jurnalista. Cei doi se întâlniseră de mai multe ori, iar tânăra ziaristă era flatată că o personalitate precum Sava, pe care o urmărea de câte ori avea ocazia la televizor, o considera „colega sa“.

Cei doi Iosif Sava

La acel interviu, Oltea Şerban-Pârâu avea să-i descopere, simultan, pe „vechiul“ şi pe „noul“ Iosif Sava. Primul „încerca să vadă jumătatea plină a paharului. Era un optimist, căuta partea bună din orice. Avea o energie debordantă. Tot timpul se ducea în sprijinul acestui crez: că muzica de calitate trebuie promovată“.

Iar afirmaţiile jurnalistei pot fi completate cu numeroase pasaje din interviul citat, în care Iosif Sava revine obsesiv la marile sale teme: educaţia tinerilor, stadioanele ce aşteaptă să fie umplute de melomani, invocarea „marilor valori universale“, a acelei esenţe a muzicii ce nu poate fi modificată sau înstrăinată în niciun mod.

Un al doilea Iosif Sava era cel profund afectat de ceea ce resimţea ca o pierdere esenţială. Putea fi o parte din menirea sa, munca de atâtia ani, nopţile nedormite, sacrificiile enorme, toate dispărute într-o singură zi. „Sunt un sentimental, toată viaţa am pierdut din cauza aceasta. Dar după patru săptămîni de când stau în studioul «Acasă», mi-am uitat rana adâncă creată în momentul în care, după 30 de ani de radio şi televiziune, în care nu am lipsit o săptămână, s-a renunţat la mine cu atîta uşurinţă. Aceasta este marea mândrie a vieţii mele: glasul meu nu a lipsit nici o săptămână de pe posturi, chiar atunci când patru luni am fost în spital; la ora 11 am fost operat şi seara trimiteam banda la radio. Despărţirea a fost bruscă şi inechitabilă. Asta m-a îndurerat într-un fel. Dar toate trec, ne obişnuim...“, declara, amărât, Iosif Sava, în interviul citat.

Un prezentator atipic

Povestea acelui interviu, din vara lui 1998, este un pretext şi un punct de pornire. Locul lăsat vacant de dispariţia lui Iosif Sava este gol şi astăzi. Cu excepţia Festivalului „George Enescu“, muzica simfonică există în România mai mult ca efect de nişă, cum se spune în limbajul zilei, creaţie pentru un grup relativ restrâns de ascultători.

„Nu s-a mai găsit un personaj histrionic ca el. Un personaj care demonstrează că nu contează dicţia, ci cultura şi ceea ce transmiţi. A cucerit persoane cu educaţie minimă, oameni cărora le plăcea cum vorbea şi descopereau domeniul pornind de la fascinaţia pentru el. Nu au mai existat oameni de forţa lui. Cel mult a existat un epigonism“, crede Oltea Şerban-Pârâu.

Cine îşi mai aduce aminte de Iosif Sava şi ale sale „Serate“? Şi cum s-a ajuns ca dispariţia unui om, atât de atipic pentru postura clasică a unui prezentator TV, să simbolizeze intrarea în adormire a unei întregi părţi a culturii româneşti? Ce poveşti ascunde destinul acestui om care şi-a dus întreaga viaţă sub impulsul aceluiaşi principiu, cel potrivit căruia „muzica mare e muzica care duce spre înţelegerea lumii“?

Din păcate, n-a mai existat nicio altă persoană care să fi urmat pe drumul deschis de el, şi nu mă refer aici numai la muzică, ci, să spunem, folosind un concept foarte larg, la cultură.

Oltea Şerban-Pârâu, redactor şef al postului Radio România Cultural

Reperele copilăriei: orele de muzică şi marea „orbire“

Iosif Sava s-a născut pe 15 februarie 1933, în Iaşi, urmaş al unei familii de muzicieni profesionişti, a căror activitate se întindea pe ultimii 400 de ani. Tătăl său avusese şapte fraţi, toţi cu rezultate notabile în muzică. Bunicul absolvise Conservatorul din Iaşi, fiind, o vreme, unul dintre colaboratorii lui Gavriil Musicescu. Străbunicul fusese unul dintre primii absolvenţi ai aceluiaşi Conservator, întemeiat de Alexandru Ioan Cuza.

„Am trăit în mediu muzical de copil, iar în anii războiului, cînd a fost foarte greu, am făcut muzică în şcoala primară şi chiar în primele clase de liceu. După război, am fost elev la clasa de pian a Conservatorului din Iaşi, până în 1950, cînd acesta s-a desfiinţat... În casă se cânta permanent. Eu am cântat la violă, am studiat pianul. În 1939 aveam 6 ani şi am cântat – cu mîndrie o spun – la orga bisericii catolice“, îşi amintea Iosif Sava într-unul dintre „Jurnalele“ sale.

Amintirile cele mai durabile ce aveau să rămână în memoria muzicologului, din perioada copilăriei sale, se legau de tatăl său. Plimbări prin oraş, povestirile părintelului despre compozitori, modul în care arăta casa lui Mihail Sadoveanu, întâlnirile cu marii cărturari ai vremii.

„A sădit în mine un imens respect faţă de istoria locurilor. Avea un înnăscut talent de povestitor. Mi-amintesc despre Ştefan cel Mare mai mult din cele auzite de la tata decât din orice pagini am citit după aceea... Mi-a dăruit o credinţă de unică dimensiune în valoare, în tradiţie. M-a îndreptat spre Liceul Naţional, temelia construcţiei mele intelectuale. Tata, dascălul meu, mă întreba zilnic: «Câte cărţi ai citit azi? Câte game ai făcut?». E mai bine de jumătate de veac de când caut să răspund la aceste întrebări“, scria Iosif Sava.

Portretul unei mame

Mama lui Iosif Sava se născuse şi copilărise într-un sat de pe malul Ozanei, în apropierea locurilor descrise de Ion Creangă, în „Amintiri din copilărie“. Deşi „fără ştiinţă de carte“, cum avea să o descrie fiul, mama ar fi stat la baza inteligenţei native de care a dat dovadă muzicologul, potrivit propriei descrieri.

„Tata a fost un intelectual de rasă, dar el mă putea lăsa în voia valurilor, dintr-un sentiment fatalist. Mama a fost cea care s-a bătut să răzbat în viaţă, încă din copilărie. Mama a ştiut, instinctiv, că, înainte de toate, trebuie să învăţ, să stau aplecat asupra pianului, în anii războiului, când am avut cu greu acces la şcoală, ea a hotărât că trebuie să am profesori“, declara Iosif Sava.

În 1996, cel care devenise, între timp, cel mai cunoscut critic de muzică din România era întrebat, într-un interviu, cum le poate răspunde părinţilor. Răspunsul era sec şi la obiect, cumva în contradicţie cu stilul lin, alungit şi fluid în care Sava vorbea de obicei: „Le răspund cu cele 47 de cărţi de popularizare muzicală. După mine, vor rămâne generaţii care-şi vor aminti că le-am format gustul, le-am dat repere, elemente de axiologie artistică“.

Descoperirea Bucureştiului

Din 1948 şi până în 1951, Iosif Sava urmează cursurile Şcolii Medii de Muzică din Iaşi. Erau trei elevi, lucrau câte şase ore pe zi, cu profesori ca Achim Stoia, Constantin Constantinescu şi George Pascu, toţi muzicieni de mare calibru la acel moment. 1951 avea să fie anul marii transformări. „Orbire“ avea să-i spună Iosif Sava, descriindu-şi plecarea de la Iaşi spre Capitală.

„Am făcut Facultatea de Filosofie, apoi am lucrat la ziarul «Scânteia Tineretului», care era pe atunci o navă-şcoală, cu mari personalităţi ale timpului. Generaţiile se schimbau în jurul meu. Am rămas la ziar, am lucrat în secţia de ştiinţă şi cultură (nu la agricultură, cum au spus unii răuvoitori), am făcut primele pagini de ştiinţă. Am cunoscut multe personalităţi, pentru că am luat interviuri unor oameni de mare ţinută. Făceam în paralel Facultatea de Filosofie şi umblam în în amfiteatrele tuturor facultăţilor, de ştiinţe juridice, de matematică. Am avut parte să cunosc acea generaţie de cărturari teribili, de la George Călinescu la Tudor Vianu. Aveam o anumită nevoie de interdisciplinaritate. Simţeam gazetăria ca pe o voluptate“, povestea Sava, în 1998.

În 1958, tatăl său moare, răpus de cancer, la 61 de ani. Pe patul de moarte, fiul îi promite că nu va uita
niciodată muzica. În acelaşi an, începe să facă şi cronică muzicală, deschizându-şi drumul către celebritatea postumă. A doua mare întâlnire cu viaţa se întâmplase însă, cu doi ani înainte, în cel mai puţin romantic loc posibil. Atunci, Iosif Sava făcea cunoştinţă cu persoana ce avea să-l privească lucrând până în ultima clipă. 

„Marele meu regret e că nu i-am fost alături la final“

Marghit Sava (82 de ani) petrece o singură lună pe an în România FOTO: MARIAN ILIESCU

Marghit Sava are 82 de ani. Te-ai gândi că soarta ar putea fi mai blândă cu oamenii ajunşi la o astfel de vârstă, dar, iată, nu e aşa. S-a întors de o săptămână din America, unde locuieşte alături de fiul ei, Eduard, şi problemele au tăbărât peste ea. Chestii administrative, inundaţii de la vecinul de sus, pereţi de spart, multe lucruri de rezolvat, în genere. Stă în mijlocul camerei unde fusese spaţiul de lucru al fostului soţ, cu o agendă în mână. A fost de curând la Iaşi, unde a copilărit Iosif Sava, şi a descoperit, cu mare surprindere, o piatră comemorativă, inaugurată fără ştirea dânsei. Citeşte tot textul de pe placa respectivă, transcris pe foile din faţa ei. Plânge de emoţie. „Oamenii au griji mai importante decât Iosif Sava. L-au uitat“, spune femeia, aşezându-se în faţa biroului încărcat de cărţi. Ne arată nişte fotografii cu soţul ei, ţinând în braţe un labrador negru. E imaginea unui Iosif Sava despre care nu se ştia prea mult, muzicologul casnic, izolat în mijlocul familiei. Pare imaginea cuiva ce seamănă fizic cu el, dar este doar o clonă, atât de neobişnuită e ipostaza. Femeia râde de noi, când îi spunem asta. Spune că îi era dor să audă limba română, atât de tare simte că s-a înstrăinat printre blocurile corporatiste din Long Island şi căsuţele aranjate simetric. Nici la televizor nu se mai poate uita, caută numai posturile româneşti. „Să vă fac o cafea?“, ne întreabă. Se laudă cu o cafea negră, tare. Rezultatul final e dulce de tot. Iar doamna Marghit Sava pare să uite de tot, pentru o secundă. Şi râde iarăşi.

„Weekend Adevărul“: Când l-aţi cunoscut pe Iosif Sava?

Marghit Sava: În 1956, la cantina „Casei Scânteii“, când mâncam amândoi la aceeaşi masă, în nişte farfurii de tinichea, aproximativ curate. Un cadru foarte puţin îmbietor. Cantina era într-un fel de hangar, din ce îmi amintesc. Eu lucram la presa pentru tineret, iar el la „Scânteia Tineretului“. Nu mai ştiu cum am intrat în vorbă. Există categorii de amintiri: unele sunt sfinte şi le las în cutiuţa lor, acolo. Îmi aduc aminte de acele cutiţe şi furculiţe, mai ales furculiţele, care se îndoiau. O atmosferă foarte puţin poetică. Aveam amândoi 23 de ani.

Lumea şi-l aminteşte ca pe un personaj mai degrabă serios, foarte preocupat de obiectivele sale. Era şi un bărbat seducător?

Foarte seducător. Când îşi punea mintea să facă ceva, de obicei ducea până la capăt. Am înţeles mai târziu de ce s-a îndărătnicit aşa să-mi spună, peste o lună şi jumătate, „tu vei fi soţia mea“. Ne-am căsătorit în ianuarie 1957.

Aşa rapid?

Aşa a fost să fie. Pe vremea aceea, locuiam în casa părinţilor mei, pe lângă Bulevardul Mărăşeşti. Erau vremuri teribile. Funcţiona politica dublei feţe: anumite lucruri le puteai spune, altele nu. El, de la un capăt la altul al vieţii, a ocolit problemele politice. Cu îndârjire. Se refugia în muzică. Nu era vorba de nepăsare, însă mizeria umană o punea la locul ei. O ignora.

Foto dreapta: Marghit Sava, în tinereţe

Dimineţile de duminică

Sunt curios, cum îşi petreceau soţii Sava timpul liber?

Nu exista aşa ceva. Nu exista timp în afara studiului muzicii. Nu se întâmpla nimic altceva. Nu ştiam cuvântul „petrecere“. Duminicile dimineaţa veneau la noi doi oameni. Un domn mai în vârstă, medic, şi un domn ce fusese coleg de liceu cu el, actualmente profesor universitar de chimie. Şi stăteau aici, lângă el, la pian, unul la vioară şi unul la violoncel. Aşa se petreceau duminicile noastre. În fiecare duminică, mulţi ani. Astea erau „chefurile“ noastre. Restul, stătea la birou.

Era un studiu pentru un obiectiv conştient, asumat, sau doar un refugiu din lumea reală?

El trăia într-o continuă utopie. Credea că muzica trebuie să se desfăşoare pe marile stadioane. Mai credea că aşa nu va mai exista ură, va dispărea definitiv. Văzuse o transmisie de la München, chiar pe un stadion. Atunci găsise împlinirea credinţelor sale. Eu nu l-am văzut niciodată dezamăgit că lucrurile din jur refuzau să se conformeze ideilor din mintea sa. Credea că, odată cu timpul, lumea va asculta muzică. Credea că prin insistenţă se poate ajunge acolo.

Cum vă explicaţi popularitatea enormă de care se bucura, mai ales de la venirea la TVR? Chiar şi astăzi, când urmăresc emisiuni din acele vremuri, îmi pare cel mai atipic realizator TV cu putinţă.

Aşa cred şi eu. Şi el ştia asta. Dar asta cu popularitatea… Era ceva ieşit din comun. N-am înţeles-o niciodată. Îmi mai spunea: „Vrei să te distrezi? Hai cu mine în piaţă!“. Mergeam împreună în piaţa Matache. Se năpusteau oamenii asupra lui. „Vă rog, luaţi de la mine! Luaţi roşii de la mine!“. Îi sărutau mâna! El, care nu suporta gesturi de servilism! Se simţea prost, nu l-am văzut niciodată zâmbind la astfel de gesturi. Era foarte modest. Aveţi dreptate, era cel mai atipic personaj pentru o astfel de celebritate. Nici nu se îmbrăca cine ştie ce, l-am mai ajutat eu.

Îl mai însoţeaţi la emisiuni?

Sigur că da. Stăteam împreună cât de mult puteam. De exemplu, emisiunea de la radio. Era o muncă extraordinară. Trei ore, duminică de duminică. N-avea încredere în tehnicieni, stătea acolo când se făceau pregătirile. Duminică de duminică, între 11 şi 14, mă lua şi pe mine şi eram la radio. Adăugaţi şi zilele nesfârşite de predocumentare. Nimeni nu făcea aşa ceva. Nici astăzi nu ştiu pe cineva care să mai lucreze în acest fel.

„Am fost în India!“

Tot ce-mi povestiţi se leagă de portretul cunoscut de toată  lumea: Iosif Sava, omul care trăia prin şi pentru muzică. Exista vreun hobby, să-i spunem, o pasiune durabilă, în afara studiului muzical?

Călătoriile. Îi mai plăceau călătoriile. Mergeam în condiţii pe care nu le-ar fi acceptat nimeni. Aveam un cort. De exemplu, am stat pe un stadion din Praga. Îmi amintesc cum începea ritualul: bătea pinioanele cortului, aprindea spirtiera, turna apă şi o punea pe focul acela să fiarbă. Apoi, punea un plic de supă şi mâncam pe fugă, după o zi de alergat kilometri. Am fost, în astfel de condiţii, şi la Praga şi în Olanda şi în Spania. Am fost în toată Europa. Ba chiar şi în India!

Putea să iasă din ţară în perioada respectivă fără aprobare?

Nu ştiu să fi rugat pe cineva, să fi apelat la cineva pentru ieşirile din ţară.

Dar putem vorbi despre beneficii ale statutului pe care-l ocupa în viaţa publică?

E posibil, da. Dar să ştiţi că nu au fost numai admiratori. Foarte mulţi s-au luptat, cu toate mijloacele disponibile, pentru a-l nimici. Cunoaşteţi cuvântul „nimicnicie“? Despre asta vorbim! Şi, culmea, tot el le recomanda emisiunile şi le înlesnea nişte paşi. Şi ştia ce se întâmplă pe la spatele său. Enorm de mulţi îi datorează primii paşi. (Priveşte către un tablou aflat în imediata apropiere. Din dâre de culoare deschise, se întrezăreşte Iosif Sava, citind ceva, aşezat pe un scaun, îmbrăcat în slip) Uite, şi uitasem de tabloul acesta. A fost făcut la Costineşti, unde mergeam în concedii. Stăteam zile în şir în căsuţele acelea murdare. El ieşea, pe micul spaţiu verde din faţă, şi lucra. O fată, pictoriţă din Bucureşti, l-a văzut într-o zi şi l-a pictat.  

„S-au debarasat de el ca de–o mănuşă veche“

Nu v-aţi simţit niciodată frustrată de faptul că dânsul petrecea atât de mult timp la serviciu, sau la biroul pentru studiu?

Nici nu avea ore. El nu mergea la serviciu. Îl uita Dumnezeu pe acolo! În tinereţea noastră n-am ştiut ce înseamnă petrecere. Nu regret deloc, dar aş fi putut face mult mai mult. Aş fi putut să mă implic mai mult. Măcar să-l mai ajut la treburile administrative, tipografii, alte lucruri de acest fel. I le-am lăsat lui, şi aş putut să-l uşurez. Eram foarte ocupaţi. După ce am lucrat în presă, am intrat în învăţământ şi am fost director de şcoală, în Drumul Taberei. Cea mai mare şcoală, 2.220 de elevi. Aşa că ne vedeam doar seara. Mai mergeam la cinematograf, dar rar. La concerte mergeam cu regularitate.

Ce fel de parteneri de discuţii avea domnul Iosif Sava? Muzicieni sau şi oameni pasionaţi de muzică, specialişti în înregistrări sau lucrări publicate?

Partenerii de discuţie erau, în general, muzicienii. Dar şi oamenii împătimiţi de muzică. Doctorul Alexandru Oproiu, de exemplu. Mai mergeam la el, dar rar. Mai mult la aniversări. Nici eu nu mai ştiu... Mă mir cum s-a închis aşa un capac peste o perioadă de zeci de ani. Multe lucruri s-au topit în umbră.

„La ProTv lipsea ceva“

Haideţi să vorbim puţin şi despre un episod mai puţin plăcut din cariera dumnealui. Mă refer la concedierea de la TVR.

Lucrurile au stat aşa. În ziua în care a împlinit 65 de ani, domnul Stere Gulea, directorul TVR de atunci, s-a debarasat de el ca de–o mănuşă veche. Fără nimic, niciun cuvânt. S-a încercat organizarea unei festivităţi de către colegi. În biroul lor, care era cam de mărimea camerei acesteia, Cristian Ţopescu a adus un tort. Iosif Sava a intrat, a văzut totul, s-a întors, fără a spune vreun cuvânt, şi a plecat. Avea amărăciune în suflet. Nu se aştepta la aşa ceva.

Dar v-a vorbit despre asta, în privat?

Era foarte amărât. Eu nu am vrut să-l bat la cap. Mi-a povestit fără grosolănii şi înjurături, dar cu o amărăciune adâncă. Adâncă. Şi pe Gulea îl ştiam foarte bine. Ne întâlneam în toate concediile, la munte. Făceam plimbări împreună. Ce să facem? Dacă ai un om care lucrează acolo, zeci de ani, zi şi noapte, şi tu-l concediezi ca pe o servitoare bătrână?

Atunci a intrat în viaţa sa Adrian Sârbu?

Da, a fost un salvator. Să vă spun ceva. Soţul meu a fost operat, pentru prima dată, la începutul anilor 1990. Când era internat la spital, Sârbu trimitea maşini cu apă minerală. Era o căldură demenţială. Trimitea apă, alimente, prăjituri, pentru a-i face pe doctori „să se intereseze“. Când s-a întâmplat concedirea de la TVR, a dat telefon şi l-a întrebat dacă vrea să vină la ProTv. A făcut şi acolo nu ştiu câte serate, dar lipsea ceva. Simţea şi el, dar nu-mi spunea. Deşi avea la dispoziţie şi luna de pe cer.

Aş fi putut să mă implic mai mult. Măcar să-l mai ajut la treburile administrative, tipografii, alte lucruri de acest fel.

„Câteva zile mai târziu, m-au anunţat că a murit“

Cum a perceput trecerea de la comunism la capitalism? Nu mă refer la dimensiunea politică, ci la cea legată direct de viaţa de zi cu zi. Ritmul de viaţă se modificase, toată lumea alerga „să se descurce“ cumva…

El nu se raporta la alţi oameni şi la nivelul lor de viaţă. Noi eram altfel decât toţi oamenii care alergau continuu şi ne făcea plăcere să fim aşa. Aveam multe satisfacţii din afara zonei materiale. Nu-l interesa. Petreceam timpul la fel ca întotdeauna. Fiecare la serviciu, în rest împreună, acasă, ascultând muzică deseori.

Doamnă Sava, operaţia ce i-a adus sfârşitul a rămas până astăzi un mister. Sunt oameni care spun că a fost un caz clar de malpraxis, alţii care spun că problemele medicale de atunci au apărut de la complicaţii medicale având cauze mai vechi.

Operaţia a rămas şi pentru mine un mister. Nu eram în Bucureşti. Eram în America, în vizită la băiat. Este marele regret al vieţii mele, că nu i-am fost alături la final. Că nu i-am fost alături. Ţin minte că am primit vestea într-o vineri. El se ferea tot timpul să-mi spună dacă era ceva în neregulă, spunea că nu vrea să mă necăjească. Am aflat că a fost internat de urgenţă. Când am plecat din ţară, cu trei săptămâni înainte, nu avea absolut nimic. Nu vedeai nimic schimbat, dar absolut nimic, în ritmul lui de viaţă. Am aflat că operaţia a fost reuşită. Câteva zile mai târziu, m-au anunţat că a murit. Am fost consolată de medici, spunându-mi că se întâmplă şi la case mai mari, la spitale importante.

Cristian Tudor Popescu a scris la acel moment un editorial extrem de acid la adresa sistemului medical din România.

Da, CTP a fost una dintre figurile pe care eu le văd ca pe nişte icoane, în momentele cele mai grele. Vă spuneam că soţul meu mai fusese internat o dată. Atunci, a vrut să-l opereze Sorin Oprescu. Din fericire, toată lumea ştia că Opres­cu e chirurg cum sunt şi eu, aşa că a ajuns pe mâna altuia. Îi fuseseră prescrise nişte medicamente foarte scumpe. CTP, îl şi văd pe coridorul Spitalului Municipal, alături de foasta sa soţie, cu două cartoane pline cu acele medicamente. Cu o căldură umană... La un moment dat, soţia i-a atras atenţia, acolo, pe culoar, că medicamentele au costat prea mult. Iar el s-a repezit, ca un leu, şi a pus-o imediat la punct.

Îl cunoşteaţi anterior acelui moment?

Sigur că da. L-am cunoscut la o premieră la Teatrul Odeon. Iosif ne-a făcut cunoştinţă. Ţin minte că mi-a spus: „Îl vezi pe băiatul ăsta? E de mare nădejde. E inginer electronist“. Asta, apropo de modul în care simţea oamenii. Era atât de fericit când cunoştea o persoană pe care o considera de nădejde! Se lumina tot.

El n-a resimţit deloc trecerea de la comunism la capitalism. Avea ritmul lui, nu i l-a schimbat nimeni. Nu exista până aici  e muncă, de aici încolo e altceva...

„Sava era un iluminist întârziat două secole“

Cristian Tudor Popescu a fost foarte apropiat de Iosif Sava, mai ales în ultimii de viaţă ai acestuia din urmă FOTO: MARIAN ILIESCU

În august 1998, jurnalistul Cristian Tudor Popescu publica în „Adevărul“ un editorial intitulat „Cine l-a ucis pe Iosif Sava“. Textul respectiv se termina astfel: „Murind, Iosif Sava m-a mai învăţat ceva. România, deşi mai vedem străzi, case şi maşini, este acum echivalentul unei jungle centrafricane, bântuită la fiecare pas de lighioane ucigaşe, unde viaţa omului nu mai face doi bani. Iar jungla aceasta răsare dintr-o mlaştină de nemernicie pe care nici focul atomic n-ar mai putea-o asana. Ea l-a ucis pe Iosif Sava.“ Erau concluziile singurului martor neutru (alături de el se mai aflau doar soţia şi fiul muzicologului) la moartea lui Iosif Sava. Între timp, peste Cristian Tudor Popescu au mai trecut anii şi câteva sute de evenimente de „importanţă naţională“. Ultimul, dezbaterea din Parlament despre subiectul „Roşia Montană“, este vizibil pe ecranul televizorului instalat în biroul jurnalistului, dat la maxim. CTP îl dă încet de tot. „Gata cu prostiile. Hai să vorbim despre Sava.“

„Weekend Adevărul“: Aţi fost evocat foarte frumos de către fosta soţie a domnului Iosif Sava, Marghit. Spunea că aţi fost foarte apropiaţi, mai ales în ultimii ani de viaţă ai dumnealui. De când vă cunoşteaţi?

Cristian Tudor Popescu: Prima întâlnire consemnabilă s-a produs la „Adevărul Literar şi Artistic“, în Casa Scânteii. Am fost numit redactor-şef al acestei publicaţii, o publicaţie care, în momentul respectiv, avea peste 70% retur. Era nevandabilă, dar nu proastă, din punct de vedere cultural. Era doar ancorată în modul de a face presă de cultură de dinainte de 1989. Printre colaboratorii publicaţiei erau, la acel moment, Ecaterina Oproiu, Magda Mihăilescu, Dinu Săraru şi Iosif Sava. I-am strâns pe toţi şi le-am spus că nu dau pe nimeni afară, dar la un aşa retur, trebuie să fie de acord că trebuie schimbat. Cel mai cooperant a fost Dinu Săraru. Era dispus să facă orice. La polul opus, era Sava. A venit la mine în birou şi mi-a spus: „Domnule Popescu, ne vom vedea din nou, atunci când dumneavoastră vă veţi apropia de marea cultură. Deocamdată, ne despărţim“.

Dramatic.

Foarte. Sava era un personaj de secol XVIII, nici măcar XIX. Secolul XIX a fost unul pragmatic, pozitivist, ştiinţific. Îl şi vezi cu perucă printre iluminişti. Un iluminist întârziat două secole! N-am mai vorbit un an de la acel moment. N-a mai scris un rând în tot acest timp. Apoi, m-a sunat. Era în 1993. Mi-a spus: „Domnule Popescu, m-am înşelat. Îmi place foarte mult revista“.

S-a oferit să reia colaborarea?

Nu numai asta, dar, şi aici a venit surpriza încremenitoare, m-a invitat la „Seratele muzicale“. Am înlemnit. Era cea mai mare emisiune culturală pe care a avut-o televiziunea până astăzi. Depăşea cu mult spaţiul muzicii. Sava era capabil să acopere literatura, filosofia, religia, artele plastice, oricând. Avea o cultură paralizantă. Am rămas fără grai. Flatat era un diminutiv. Erau invitate doar personalităţi ultracunoscute ale culturii. Eu aveam 30 de ani şi eram cu mult mai puţin cunoscut decât urmam să fiu. Cel puţin în apariţiile TV. Emisiunea avea 3 ore jumate. Doi oameni, faţă în faţă. Era validarea culturală absolută. Vă daţi seama? Practic, eu l-am dat afară, dacă e să formulăm brutal. Domnul Sava nu era pragmatic, nu-l încăpeau viziunile comerciale. Dar telefonul acela era o dovadă de superioritate umană extraordinară.

„Dânsul m-a lansat la televiziune“

Ştiu că se documenta excesiv înainte de întâlnirea cu un invitat în emisiune.

S-a apucat să citească tot ce scrisesem eu. Tot. Documentaţia era sfântă. A citit cărţile, articolele, tot. Deci iată, el, marele Sava, se documenta despre un ziarist oarecare, cu 30 de ani mai tânăr decât el.

Dar emoţii aveaţi, gândindu-vă la emisiune?

Eram îngheţat. Mă şi vedeam făcându-mă de râs. Iar timpul emisiunii mă îngrozea: „Trei ore şi jumătate! Ce o să fac în tot timpul ăsta, cum o să acopăr?“. A fost un stres groaznic. Rezultatul acelei emisiuni a fost crucial pentru activitatea mea ulterioară în televiziune. De atunci, am mai fost invitat la „Serată“ de 10 ori, cele mai multe participări din istoria emisiunii. Sava m-a lansat.

Vă mai aduceţi aminte despre ce aţi vorbit la acea emisiune?

Câte-n lună şi-n stele. Discuţia era liberă, nu am stabilit înainte de emisiune niciun fel de reper. Tocmai asta făcea şi mai dificilă întâlnirea. Nu exista pregătire. Emisiunea se baza pe cultura ta generală de până la acel moment. Câtă aveai, cu asta mergeai.

Dar muzical măcar, eraţi pe aceeaşi undă?

O, nu. El era un clasicist, în toate sensurile. A fost unul din punctele de polemică aprinsă dintre noi doi. Dânsul concepea cultura numai cu papion, cu frac, cu busturi de bronz, cu respectabilitate. Avea o viziune aristocratică a culturii. Aş vrea să mă mai ciocnesc astăzi de un colos rigid precum Sava. Poziţia mea era alta. Arta se poate naşte oriunde. Şi într-o bodegă, stând de vorbă cu un beţiv. Şi beţivul ăla poate, după două ore de platitudini, să transmită un mesaj al zeilor. Dacă îl asculţi cu atenţie şi ai răbdare. Foarte frumoasă discuţia, îmi lipsesc altfel de întâlniri. Azi nu mai e nimeni alături de care să poţi avea astfel de conversaţii. D-asta şi spun că n-au trecut 15 ani de când a murit Sava, ci un secol. S-au schimbat atât de multe în viaţa culturală a României, încât pare un secol! Dânsul reuşea un lucru rarisim: să creeze o atmosferă culturală. Cultura era ştire la zi. O transforma în ceva viu.

„Cu Sava a dispărut mediul de cultură“

Când aţi aflat că a murit?

Eram în spital când a murit, lângă el. Am văzut tot ce s-a întâmplat. A intrat în spital pentru nişte probleme medicale vechi de zeci de ani, dar care erau sub control. După operaţie, care a fost considerată un succes, pe tuburile acelea, intubarea aia, a venit un ucigaş specific Spitalului Municipal din Bucureşti. Fiecare spital din România avea câte un ucigaş d-ăsta. S-a infectat în urma contactului cu aparatele contaminate. Doctorii mi-au spus că n-au ce să facă. Decât să dinamiteze spitalul şi să schimbe toată aparatura. Termenul de garanţie al echipamentelor din spital fusese depăşit cu nu ştiu câţi ani. Organismul lui Sava era foarte slăbit, după operaţie, avea o mare carenţă imunitară. Altfel, probabil că nu murea. Cu toate antibioticele de ultimă generaţie, unele, atenţie, chiar netestate, n-am mai putut face nimic. Am recurs la tot ce era posibil. 

Ce-i lipseşte televiziunii de azi ca să mai aibă o emisiune culturală de calitate?

Nu lipseşte nimic, pentru că lipsa înseamnă să fii conştient că-ţi lipseşte ceva. Televiziunile de astăzi nu au nevoie de nimic, sunt autoconţinute, se simt foarte bine în pielea lor, în organismul ăsta malformat, mutant.

Dar o persoană capabilă să modereze satisfăcător o emiune culturală mai vedeţi astăzi?

Nu, în clipa de faţă nu există. Cu Sava a dispărut mediul de cultură.

Dânsul a presimţit cumva decăderea acesta despre care vorbiţi?

Da, şi-l durea foarte. Încă de prin 1994 simţea cum lucrurile se degradează şi merg într-o direcţie greşită. Îmi spunea lucrurile astea. Se simţea încolţit, îi era greu să mai lupte pentru a-şi impune modelul de viaţă şi de cultură în faţa telespectatorilor. Interesul pentru cultură în televiziune a scăzut progresiv în România. Aşa am ajuns la situaţia de astăzi.

S-a apucat să citească tot ce scrisesem eu. Deci iată el, marele Sava, se documenta despre un ziarist oarecare, cu 30 de ani mai tânăr decât el. Cristian Tudor Popescu, jurnalist

Acel „om hâtru, cu mult umor“

Ioan Gyuri Pascu a lucrat alături de Iosif Sava la TVR 

Parte a statutului de adevărat „star“ pe care Iosif Sava îl avea la sfârşitul anilor 1980 şi începutul anilor 1990 s-a legat, direct, de extragerea sa de la pupitrul din spatele ecranului şi transformarea într-un personaj. Sava cucerise publicul prin ţinută, cultură generală, chiar şi prin felul atipic în care vorbea şi se comporta în calitate de prezentator TV, însă a fost nevoie de un fel de deconstrucţie a unui model de personaj, pentru ca figura sa să devină model pentru publicul din România.

Încă din primii ani de după Revoluţie, personajul Iosif Sava era o prezenţă constantă în spectacolele principalelor grupuri de umor din România. Mulţi au încercat să-i imite modul de a vorbi, mimica şi construcţia în sine a discursului, însă o singură persoană a ajuns la performanţa de a crea iluzia, odată ascultat pe vechile casete audio, că ar putea fi însuşi Iosif Sava. Acea persoană este Ioan Gyuri Pascu (foto), membru al grupului de umor „Divertis“.

„Eu am avut onoarea să fiu coleg de etaj cu dumnealui – prin anii ‘90–‘92. Am fost redactor în departamentul «Muzică şi varietăţi» la TVR. Era un om deosebit, cu un umor fantastic şi de o fineţe extraordinară, în afară de cultura muzicală bogată. Ţin minte că, la toate zilele de naştere ale colegilor de departament, el ţinea adevărate speech-uri, foarte frumoase, în care lega totul de muzică. Fiecărui coleg ajungea să-i spună, într-un final, că totul respiră muzică... Era extraordinar!“, ne povesteşte Ioan Gyuri Pascu.

„Unde încape atâta glorie?!“

Iar micile detalii povestite despre omul Iosif Sava, cel din afara transmisiilor televizate, dau ultima tuşă portretului unei persoane fermecătoare. Bunăoară, această mică amintire, din nou, în „interpretarea“ lui Ioan Gyuri Pascu: „Avea obiceiul ca, atunci când te întâlneai cu el şi te vedea mai de departe, până ajungeai să-l saluţi, să aibă deja ceva pregătit să-ţi spună. Mi-aduc aminte că ne-am intersectat o dată pe hol şi am dat să-l salut: «Bună ziua, maestre!». El s-a uitat la mine şi mi-a spus (imită vocea muzicologului): «Mă uit la dumneata şi mă întreb unde încape atâta glorie? Unde încape atâta glorie..?!». Dacă avea cu cine să glumească, chiar glumea, deşi mulţi îl credeau un om serios, fiind aşa înalt şi impunător. Dar era un om hâtru, cu mult umor. Iar el ştia că-l imitam şi se amuza teribil“.

O poveste în sine este şi modul în care Gyuri Pascu a început să-l imite pe Sava. Vă vine să credeţi sau nu, liantul dintre cei doi a fost nimeni altul decât celebrul cantautor Ştefan Bănică Jr.: „Totul a început când a scos Bănică prima lui casetă, «Te rog frumos». Am făcut prezentarea tutror pieselor imitân-du-l pe Iosif Sava. Aşa am început să-l imit, cu acea casetă“, îşi aminteşte Pascu.

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.