Invitaţi şi debuturi pe scena Operei. Spicuiri (I)

Frederic Chaslin

Pornind de la anunţatele surprize ale Stagiunii Centenare, de la programările de distribuţii făcute în premieră organizatorică pentru tot sezonul, mi-am propus să consemnez câteva evenimente sau ceea ce ar trebui să aibă acest atribut.

Frédéric Chaslin

O primă prezenţă remarcabilă a fost a dirijorului francez Frédéric Chaslin, artist de mare notorietate, invitat extraordinar în trei spectacole, aflat pentru prima oară în fosa bucureşteană. Mai întâi în „Nunta lui Figaro”. Se pare că repetiţiile produseseră un intens efect asupra instrumentiştilor, întrucât „aplauzele”, cit. bătăile cu arcuşele în pupitre la intrarea dirijorului au sunat ele însele ca o... orchestră. Chaslin are venele străbătute de muzica lui Mozart şi faptul se vede de la prima ridicare de baghetă. Uvertura a prefaţat scânteietor seara, ca pentru o adevărată „Folle journée”, sursa scrisă de Beaumarchais şi pusă în pagină de maestrul de la Salzburg prin intermediul libretistului Lorenzo Da Ponte. În fosă s-a petrecut o mare emulaţie, s-a cântat empatic, îngrijit şi adunat. Sigur că, ţinându-se seama exclusiv de calitatea instrumentelor, la Viena ar fi sunat altfel, dar spiritul mozartian a fost foarte prezent şi la Bucureşti, iar spectacolul s-a construit vioi. Ca atmosferă generală, meritul revenind orchestrei şi dirijorului. Câteva lentori s-au mai strecurat, amintind de concepţii à-la-Harnoncourt îndeosebi în relaţionări dintre personaje în actul secund, dar mai ales prin zicerea Andante  „Contessa perdono” (actul al IV-lea), descrisă larg şi culant de Conte, ce a exprimat simbolic iertarea universală. Şi bine a fost. A urmat imediat un Allegro assai dus de Chaslin spre Vivacissimo, ce a încheiat furtunos şi dezlănţuit partitura, în voioşia generală. Şi dacă tot am spicuit din criteriile dirijorului pentru tălmăcirea portativelor mozartiene, mă întreb de ce sclipitorul duettino Susanna-Cherubino „Aprite presto, aprite” (actul al II-lea) a fost cântat sotto voce ce a scos din context filigranul scriiturii şi cântului.

Adrian Mărcan şi Corul Operei Naţionale Bucureşti

Dacă soliştii au avut un start timid, Figaro (Vicenţiu Ţăranu), Susanna (Marta Sandu Ofrim), Bartolo (Marius Boloş), Marcellina (Sidonia Nica), Cherubino (Mihaela Işpan), odată cu intrarea Contelui, spectacolul a sporit în calitate prin ştiinţa rostirii recitativelor şi derularea cu intenţii potrivite a dialogurilor de către baritonul Adrian Mărcan, cu un vârf al serii în aria din actul al III-lea, „Hai già vinta la causa! ... Vedrò mentr'io sospiro”. Şi Contesa Irinei Iordăchescu a adus aşteptatele nuanţări în cele două arii. În alte roluri au cântat Lucian Corchiş (Don Basilio), Dan Indricău (Antonio) şi cristalina Cristina Eremia (Barbarina).

Irina Iordăchescu

Producţia Operei Naţionale Bucureşti cu „Nunta lui Figaro”, veche de peste 10 ani, este binecunoscută, valoroasă, aparţine regizorului Alexander Rădulescu şi întreţinerea îi asigură prospeţimea peste timp, probabil graţie asistentului de regie Ştefan Neagrău. Plăcută de văzut.

Debuturi în „Don Carlos”

         Mezzosoprana Antonela Barnat şi-a început cariera foarte tare, cu Venus din „Tannhäuser”, în concert pe scena Operei, acum opt ani. De atunci, validându-şi calităţile, a continuat în roluri cu o abordare mai protectivă Fach-ului său, Donna Elvira, Dorabella, personaje de mai mică anvergură în „Copilul şi vrăjile”, Meropa din „Oedipe”, partitura de mezzosoprană din „Recviem”-ul verdian dar şi Dalila, mai recent. A venit însă rândul unul personaj cu structură complexă de la liric la intens dramatic, Eboli din „Don Carlos”, lăsând rolul Adalgisa care o putea atrage în noua producţie cu „Norma” pentru mai târziu. Presupun.

Antonela Barnat şi Cristina Eremia        

După „Cântecul vălului”, interpretat cu linie vocală frumoasă, nuanţat şi elegant, inclusiv în pasajele vocalizelor înalte, a urmat terţetul cu Don Carlos şi Posa din actul secund în care mezzosoprana a expus acute ample, strălucitoare şi note grave „de piept” bine conturate, în pofida unor abuzuri sonore din partea orchestrei dirijate de Tiberiu Soare. Un subiect asupra căruia voi reveni. În fine, secvenţa dramatică din actul al III-lea, ce conţine şi marea arie „O don fatale”, a fost exemplară. A debutat vijelios prin impulsuri vehemente, urmate de un cantabile expresiv, „O mia Regina”, al cărui Si bemol acut „Ah, solo in un chiostro...” a sunat puţin liniar, dar a deschis porţile către finalul teribil, ce va deveni, foarte curând, glorios.

Debutul Antonelei Barnat a fost remarcabil şi simt nevoia să revin la o temă, deseori abordată în paginile mele de critică, aceea că imediat după prima apariţie într-un rol, unui artist trebuie să i se asigure şi prezenţa cât mai rapidă în următorul spectacol, pentru consolidări etc.. O veche cutumă. Oare când va mai cânta Antonela Barnat rolul Principesei Eboli? La Bucureşti, bineînţeles. Oricum, nu în Stagiunea Centenară, dacă privesc programul...

         Celălalt debutant al serii a fost basul Ion Dimieru, un Rege Filip fără autoritate şi personalitate, cu amplitudine redusă de glas cel puţin până după aria „Ella giammai m'amò” când, probabil, s-a descătuşat de emoţii şi a depăşit incertitudinile din finalul celebrei pagini.

În rolul Marchizului de Posa, Adrian Mărcan şi-a expus apetenţa pentru scriiturile verdiene, prin aplombul şi accentuarea dăruite desenelor melodice. Dacă arioso-ul „Carlo, ch'è sol il nostro amore” a avut o cantabilitate moale, calmă şi distinsă, omogenitatea liniei de glas s-a clătinat odată cu prima acută, ieşită din context. De fapt Mărcan, posesorul unui glas solid dar şi maleabil, preferă de multe ori expunerea de forţă unor rafinări apropiate de nobleţea şi generozitatea personajului. Ultima scenă, aria „Per me giunto” şi moartea lui Posa, a confirmat.

Bianca Mărgean şi Adrian Dumitru

Cu un început (recitativ şi aria „Io la vidi”) de mare sensibilitate şi lirism, tenorul Adrian Dumitru (Don Carlos), a frazat frumos în continuare, dar glasul a cunoscut oarecari voalări de sunet. O paranteză. Do-ul acut nescris de Verdi în finalul duetului cu Posa nu este obligatoriu. Neatent, a generat un neplăcut decalaj în finalul tabloului din Grădinile Reginei, însă a susţinut bine tirada dramatică din scena Autodafé-ului şi a încheiat spectacolul în acelaşi lirism cu care l-a început. Campion al debuturilor – numai eu am numărat nouă, Adrian Dumitru rămâne, la 37 de ani, o soluţie de acoperire în diversitate a personajelor tenorale din repertoriul teatrului bucureştean.

Celelalte roluri au revenit, prin tălmăciri cunoscute, sopranei Bianca Mărgean (Elisabetta cu bune atacuri acute în pianissimo la aria finală), başilor Marius Boloş şi Filip Panait (Marele Inchizitor şi Un călugăr), sopranelor Mihaela Stanciu şi Cristina Eremia (Vocea din Cer şi Tebaldo), tenorului Andrei Lazăr (Contele Lerma şi Heraldul Regal, deşi acest din urmă personaj ce apare în scena Autodafé-ului nu este menţionat în distribuţie!?!).

La pupitru, Tiberiu Soare a fost contrariant prin tempi prea relaxaţi în anumite secţiuni şi prin excese sonore în altele. Mă gândesc îndeosebi la tabloul ce se petrece în faţa mănăstirii San Giusto, în care şi corul doamnelor de la curte a sunat amorf, dar şi la explozii de forţă ce au depăşit soliştii pe alocuri, chiar până şi tutti coral în scena Autodafé-ului. În afara tempilor lenţi remarcaţi, redarea a avut rigurozitate agogică potrivită.

Dirijorul Tiberiu Soare