INTERVIU Vlad Conta, dirijor: „Ca şi Don Giovanni, nici Mozart nu are mormânt“

INTERVIU Vlad Conta, dirijor: „Ca
şi Don Giovanni, nici Mozart nu are mormânt“

Vlad Conta este, din 2001, dirijor al Operei Naţionale Bucureşti. FOTO: Eduard Enea

Opera Naţională Bucureşti (ONB) prezintă duminică, 17 februarie, de la ora 18.30, la Sala Mare, premiera spectacolului „Don Giovanni“, de Wolfgang Amadeus Mozart. Noua producţie ONB este montată de regizoarea Anda Tăbăcaru Hogea. Orchestra este dirijată de Vlad Conta, iar în rolul lui Don Giovanni a fost distribuit baritonul Daniel Pop.

Ştiri pe aceeaşi temă

Adevărul: Pentru a vă forma profesional aţi ales calea lungă şi minuţioasă şi nu aţi ars etapele. A fost dureroasă această cale?

Vlad Conta: Nu ştiu dacă eu am ales calea sau ea m-a ales pe mine. Desigur, a fost şi este o cale lungă. A început pe când aveam 14 ani şi am debutat ca pianist solist cu Filarmonica din Craiova şi imediat apoi cu Orchestra Naţională Radio. Nu am perceput niciodată acest drum ca fiind anevoios, dimpotrivă, m-am bucurat întotdeauna de norocul pe care îl am, ca vocaţia să-mi coincidă cu profesia. Nu-mi aduc aminte de momente de blocaj şi nici de tentaţia de a renunţa vreodată. Poate că am avut dubii atunci când am ales să suspend activitatea de  pianist concertist pentru a mă concentra pe cea de dirijor, dar ele nu au durat prea mult şi oricum a trecut multă vreme de atunci.

Aţi dirijat în multe ţări din lume. Au fost momente în care v-aţi dorit să spuneţi: „Opreşte-te, clipă, că prea frumoasă eşti!“?

E adevărat că am dirijat în multe ţări şi că au fost multe clipe memorabile; ele sunt legate mai ales de nivelul excepţional al unor orchestre, al unor artişti de care sunt ataşat şi emoţional şi artistic. Sigur că aceste momente au fost unice, dar nu doresc niciodată să opresc clipa, ci sunt mereu în aşteptarea următoarei.

Cum a arătat anul 2012 pentru dumneavoastră?

A fost, ca de obicei, foarte plin. A început în primele zile ale lunii ianuarie, cu deschiderea stagiunii simfonice din Bari, Italia. A continuat într-un ritm intens, cu concerte şi înregistrări cu Orchestra Naţională Radio, cu Orchestra de  cameră Radio, cu Filarmonica „George Enescu“, Filarmonica din Iaşi şi cu alte orchestre din ţară. În afara celor peste 40 de spectacole cu repertoriul curent la Opera Naţională din Bucureşti, am făcut premierele „I quatro rusteghi“ şi „Don Quichotte“. Toate acestea lasă destul de puţin timp pentru alte activităţi: tenisul, înotul şi golful au de suferit. Rămân totuşi ca permanentă alimentare lectura, teatrele, cinema-ul.

Dacă aţi face o fotografie ca un puzzle, în care să se vadă activitatea dumneavoastră de acum, cum ar arăta?

De ce ca un puzzle ? Deşi e fragmentată în repetiţii, în pregătirea partiturilor foarte diverse-simfonice, lirice, camerale, în concerte şi spectacole, ea este omogenă, armonioasă şi stimulantă.

Ce aţi descoperit nou despre dumneavoastră şi despre Mozart, lucrând la „Don Giovanni“, la Operă?

Mozart e mereu nou, oricât ai reveni asupra muzicii lui. Ea surprinde de fiecare dată prin frumuseţe, dar dezvăluie şi un neobişnuit amestec de admiraţie şi de luciditate faţă de personajul central. Nu întâmplător Beethoven, Chopin şi Liszt  nu au rezistat farmecului acestei muzici; o arie ca „La ci darem la mano“, arie a seducţiei, a inspirat pagini de neuitat. Mă obsedează zilele acestea faptul că, aidoma lui Don Giovanni, nici Mozart nu are mormânt.

E nevoie de o pregătire muzicală foarte solidă pentru a-ţi da seama dacă o orchestră se apropie de idealul de perfecţiune în interpretare. Totuşi, la ce semne trebuie să fie atent un spectator oarecum neiniţiat, pentru a înţelege acelaşi lucru?

Cred că spectatorul merge în sala de spectacol dintr-o nevoie interioară şi nu neapărat pentru a evalua prestaţia. Cu cât aceasta se apropie mai mult de perfecţiune, cu atât mai elevat se va simţi spectatorul, fie el mai mult sau mai puţin iniţiat. Nu cred că e nevoie de o pregătire specială pentru a te bucura şi a percepe frumosul.

Cum faceţi să nu vă pierdeţi concentrarea atunci când dirijaţi? Cum faceţi să nu intraţi pe pilot automat şi să nu vă fugă mintea în altă parte?

Nu-mi pun această problemă. Concentrarea este o stare care condiţionează actul interpretativ; ea seamănă cu un flux, se desfăşoară, de altfel, ca şi muzica. Ele nu se disociază. În amândouă există respiraţii, pauze, timpi diferiţi, accelerări, intensificări, etc. Îmi amintesc că, la o întrebare similară: „Maestre, la ce va gândiţi în timp ce dirijaţi?“, Toscanini a răspuns: „Număr!“.

A dirija înseamnă un efort fizic susţinut. V-aţi găsit vreodată în imposibilitatea de a dirija, din cauza unei crampe?

Când am început să dirijez şi concertele erau rare, au existat momente de febră musculară, dar în general pe scenă simptomele fizice dispar. Atenţia e îndreptată în altă parte. Instrumentiştii  ştiu că pe scenă şi un guturai masiv trece temporar.

Ce ţinte mai are în carieră un dirijor de calibrul dumneavoastră?

Multe orchestre şi teatre de operă bune, artişti cu care să împart momente privilegiate.

 

CARTE DE VIZITĂ: O carieră impresionantă

Vlad Conta, dirijor al ONB din anul 2001, are, în afara succesului naţional, o carieră internaţională impresionantă: director muzical la Regina Symphony Orchestra (Canada), prim-dirijor invitat la Teatro Regio di Torino (Italia),  şef de orchestră la Teatrul Municipal din Biel-Bienne (Elveţia), maestru corepetitor la Opera din Monte Carlo şi la Grand Théâtre din Geneva etc.

citeste totul despre: