Interviu cu violonistul - pilot Cristian Mandu: „Cânt caritabil pentru copiii cu a căror situaţie mă identific“

Cristian Mandu

Câţi dintre copiii născuţi în comunism au avut şansa să prezinte emisiunea „Lumea copiilor“ la TVR? Cristian Mandu spunea poezii în fiecare duminică şi se bucura de admiraţia vecinilor din Colentina, locul în care a copilărit. A început să cânte la vioară la vârsta de 5 ani. În copilărie a urât vioara, dar a continuat să ducă mai departe o tradiţie de familie. Dacă ar fi avut de ales, ar fi studiat flaut. Dar n-a avut de ales!

Din clasa I a cărat în fiecare zi ghiozdanul pentru şcoală, cutia cu vioara şi sacoşa cu partituri. Lumea îl striga scripcarul. Schimba două tramvaie ca să ajungă la şcoală şi spune foarte hotărât că acea perioadă era una de coşmar.

     Trebuia să merg des la Palatul Pionierilor şi vedeam acolo cercul de aeromodelism, au fost primele scântei legate de aviaţie. Îmi doream să particip dar eu trebuia să mearg să cânt la vioară. Era un calvar, o obligaţie. Aveam lejeritate şi naturaleţe dar nu mi-a plăcut! Dar nici nu am spus că nu mai vreau, am fost un copil foarte cuminte şi foarte ocupat. Am înţeles ulterior că  insistenţa părinţilor mei era de fapt o încercare de a-mi crea o poartă către străinătate, pentru a pleca din ţară.

La 15 ani, a vrut să meargă în vacanţă la mare dar nu a avut bani, aşa că s-a angajat în en-gros la Otopeni, la descărcat de camioane. După o lună de muncă, s-a dus la mare şi şi-a cumpărat o pereche de adidaşi. A început să aprecieze munca şi de atunci a lucrat tot timpul, nu doar în vacanţe. La descărcat de moloz, în tâmplărie sau la un mic atelier foto pe care şi l-a amenajat. Liceul a fost pentru el o adevărată distracţie. Participa la olimpiade şi concursuri, venea cu multe premii. Învăţa doar la materiile care-i plăceau şi cânta la vioară. Spune că experienţa Otopeni l-a făcut să aprecieze foarte mult vioara şi a văzut posibilitatea de a avea o viaţă civilizată în costum şi papion. Cu toate astea, după liceu a decis să dea admiterea la şcoala de aviaţie.

Boala asta vine de undeva de pe la 3 ani, mătuşa mea lucra la aeroportul Kogălniceanu, atunci m-am urcat prima dată într-un avion, roata avionului era mai mare decât mine. Aviaţia a fost constant prezentă în mintea mea. Cînd am început să am bani din moloz şi din descărcat camioane, mergeam seara la Otopeni cu ultimul autobuz la un restaurant cu vedere la pistă. Stăteam şi mă uitam la avioane, aveam bani pentru un suc de care trăgeam până dimineaţa când venea primul autobuz spre casă.

Dar n-a ajuns la aviaţie. Bunica lui, speriată de riscurile meseriei de pilot, l-a minţit că are o afecţiune serioasă la inimă. Aşa că a ajuns student la Conservator la Bucureşti unde era foarte demotivat. Din punct de vedere violonistic se afla la un plafon, sub un tavan pe care nu reuşea să-l spargă. A considerat invitaţia lui Sergiu Schwartz de a studia în SUA drept o glumă, dar după 3 zile avea actele acasă, trimise de Schwartz prin poştă.

A fost un efort să plec, ai mei s-au împrumutat de 600 de dolari. După 6 luni în SUA mi-am plătit datoriile şi mi-am luat o maşină. Am ajuns să cânt la diverse evenimente în Florida şi după 4 ani eram contractor de orchestre acolo. Am primit apoi o bursă în New Jersey, unde am lucrat cu Lenuţa Ciulei, o somitate, o doamna modesta, modestia aceea specifica oamenilor care îşi cunosc valoarea. Aveam doar şcoala plătită, nu eram cunoscut pe piaţa locală, a trebuit să fac naveta săptămânal înapoi în Florida, de 35 de ori într-un an. Dormeam nopţile în aeroport, eram foarte obosit şi stresat. Lenuţa Ciulei, înţelegea foarte bine situaţia şi lucra cu mine când se putea: de la 12 noaptea la 4 dimineaţa, sau de la 4 dimineaţa la 7. Atunci am început să învăţ să cânt la vioară. Doamna Ciulei mi-a arătat că pentru orice piesă există un manual, o procedură. 

În vacanţa de vară, a venit în România şi a cunoscut-o pe Angelika, viitoarea lui soţie, care fiind elveţiancă, i-a propus să continue masteratul la Basel. Acolo a închiriat o cameră în casa unui medic cardiolog şi tocmai când aviaţia devenise o resemnare a aflat că este perfect sănătos. A venit urgent în România, a luat certificatul medical de pilot şi a renunţat la masteratul din Basel cu un semestru înainte de a-l termina. Familia şi prietenii au fost şocaţi dar, spune el, le-a dat timp să se obişnuiască. Dincolo de acest aspect, avea nevoie de bani pentru a plăti şcoala de aviaţie aşa că s-a angajat la Basel la aeroport ca dirijor de trafic la sol şi ca manipulant de... cărucioare.

M-am întors la muncă grea fizică fără nici o problemă, munca-i muncă... Dacă mâine n-aş mai putea zbura şi n-aş mai putea cânta la vioară n-ar fi nici o problemă pentru mine să muncesc altceva. Din primul salariu de la aeroport mi-am plătit cursul teoretic pentru licenţa de pilot profesionist la Oxford Aviation Academy, învăţământ la distanţă. A urmat un an de zile în care am muncit şi am învăţat enorm. Lucram de la 4 dimineaţa până la ora 14, dormeam o oră şi apoi învăţam până seara. Am avut privilegiul să lucrez cu o echipă de francezi alsacieni, oameni simpli, dar de o calitate umană extraordinară. În perioada examenelor, îmi dădeau mie din pauza lor, să pot să mai învăţ... Am trecut cele 15 examene cu media 9,7. Anul următor, cu bani împrumutaţi, am reuşit să-mi termin şcoala de aviaţie în America. Apoi ne-am întors în România şi de atunci pilotez avioane comerciale.

Bucureşti, 2007 – Cristian devine copilot la o companie aeriană românească. Întoarcerea în ţară a fost deprimantă. Atmosfera extrem de agresivă nu l-a ajutat să se integreze în capitală aşa că a decis să se mute la Cluj-Napoca, în cadrul unei companii străine. Ulterior, în 2009, a venit şi o invitaţie din partea unui prieten pentru un concert la Bacău. Deşi nu mai cântase la vioară de mult timp, cu foarte mari emoţii a urcat pe scenă. Şi pasiunea a revenit instantaneu. Mai mult, consideră că această pauză a fost benefică pentru că tehnica veche s-a estompat, lăsând loc noilor elemente învăţate cu Lenuţa Ciulei şi Adelina Oprean la masteratul din Elveţia. Practic, atunci a început să re-studieze serios vioara şi a simţit că face progrese. A decis că de atunci înainte, va cânta la vioară doar în scop caritabil.

Cânt acum de plăcere şi mi se pare normal să canalizez plăcerea mea spre binele altora. Am avut tangenţe cu copiii cu handicap şi cu ţiganii de la groapa de gunoi care... m-au dat pe spate. Am fost impresionat şi revoltat de atitudinea societăţii faţă de aceşti oameni. Concertele mele caritabile vin ca o reacţie. Vreau să folosesc exemplul personal, să arăt că putem face ceva pentru alţii. Rezonez foarte tare cu astfel de cauze. Şi eu am fost acolo într-o formă sau alta, de-a lungul timpului. Stiu că situaţia se poate schimba şi eu am dovedit acest lucru. Am cântat copiilor din Pata Rât, acolo, la groapa de gunoi şi am văzut pe chipul lor agilitate, isteţime, un interes pe care nu-l vezi adesea. Unii mi-au spus că vor să devină învăţători, la fel ca cei pe care îi respectă şi pe care ei îi văd ca mentori.

Cristian nu se consideră un artist social, ci un implicat social, cu sculele pe care le are la îndemână. Crede că gradul de civilizaţie al unui popor se reflectă în modul în care tratează persoanele cu nevoi speciale. Fie acestea persoane cu dizabilităţi, fie ţigani care trăiesc la groapa de gunoi.  Spune că educaţia este singura soluţie reală al unui progres pe termen lung.

Cine să ne educe să fim respectuoşi şi toleranţi? Şcoala şi Biserica, ar putea fi o soluţie. Dar şcoala e un sistem falimentar, în care profesorii sunt nevoiţi să supravieţuiască din meditaţii. Biserica Ortodoxă e o maşinărie de primit bani, o uriaşă organizaţie evazionistă şi ipocrită, care prin tradiţii absurde insuflă şi speculează frica oamenilor simpli. Biserica nu are vreun interes să educe enoriaşii plătitori pentru că un om educat, va cere chitanţă pentru orice ban lăsat organizaţiei şi atunci s-ar schimba datele modelului. Exista desigur şi excepţii, oameni de mare valoare spirituală şi etică profesională care schimbă lucrurile. Pe mine aceste sisteme mă dezamăgesc, în schimb îmi plac foarte mult oamenii. Mai ales aici în Ardeal!

Mandu se gândeşte să-i ajute şi pe artiştii tineri din lumea muzicii, cei care nu-şi găsesc uşor o meserie datorită impresarilor care guvernează piaţa. În prezent lucrează la o platformă online ce îşi propune să aducă la comun cererea şi oferta în muzica clasică, în jazz şi muzica tradiţională, o platformă care îi va pune în contact direct pe muzicieni şi pe cei care doresc să apeleze la muzicieni. Este o încercare de a combate ideea conform căreia nu poţi reuşi decât dacă eşti sustinut de la spate de către cineva.

Mă consider privilegiat şi liniştit. Am o familie extraordinară, cu un băieţel minunat, am câţiva prieteni deosebiţi şi cânt la vioară când vreau, ce vreau şi unde vreau. Locuiesc în Cluj, cel mai civilizat oraş din România şi încerc, prin exemplul personal, să sensibilizez mentalităţi şi să ajut acolo unde pot. Înainte să mă las de cântat la vioară sper să cânt Concertul de Brahms ca solist cu orchestră, concertul meu preferat.