INTERVIU Speranţa Rădulescu,  etnomuzicolog: „Nu vă plac manelele? Puneţi mâna şi schimbaţi societatea care le produce“

Speranţa Rădulescu FOTO: Marian Iliescu

Speranţa Rădulescu (65 de ani), doxă de muzici tradiţionale, vorbeşte despre armonia muzicantului autentic, despre muzicile mai mici, mai moderne şi despre drumurile anevoioase pe care le-a făcut pe uliţele satelor pentru a le descoperi.

Speranţa Rădulescu e mama lăutarilor. E un soi de gardian al muzicii tradiţionale româneşti. E vorba de muzica autentică, sadea, nu cea cosmetizată stângaci, să se-audă la televizor şi să bucure românul. Speranţa Rădulescu e cea care a adunat folclorul vechi de la artiştii satului, l-a făcut cunoscut în România şi în Europa, l-a imprimat pe discuri şi l-a nemurit. E cea care i-a descoperit pe lăutarii din Clejani, adevăraţii lăutari. E cea care ne-a arătat Fanfara „10 Prăjini“. E un intermediar de comori Speranţa Rădulescu, un arheolog al ritmului şi al armoniei româneşti. Speranţa Rădulescu e etnomuzicolog, e profesor doctor în muzicologie, cercetător principal la Muzeul Ţăranului Român şi profesor la Universitatea de Muzică. A bătut ţara în lung şi-n lat să-i caute pe oamenii ăştia, câţi mai sunt şi ei. Aceasta este Speranţa Rădulescu.

„Weekend Adevărul“: Cum de v-au pus părinţii numele Speranţa?
Speranţa Rădulescu: Săracii de ei, trăiseră vremuri foarte grele. Războiul, anii cumpliţi de foamete de după război. Erau învăţători amândoi, aveau lefuri proaste, totul era mizerabil. Probabil că sperau şi ei la mai bine.

Unde v-aţi născut?
În Buzău. Povestea mama, sărmana, că în ’46-’47, când vedeau o urzică, parcă-L vedeau pe Dumnezeu, pentru că puteau s-o pună la fiert. La şcoala lor, copiii erau aşa de nemâncaţi că nici nu se mai jucau. Stăteau lipiţi de garduri. Din când în când, avioane americane aruncau pacheţele cu praf de ouă. Învăţătorul le strângea şi le împărţea copiilor. „Aşa mă bucuram când lipsea câte-un copil de la şcoală, să-mi rămână şi mie!“, îmi spunea mama.

Aţi bătut ţara-n lung şi-n lat să căutaţi oameni care cântă muzică românească adevărată. Ce v-a dus pe teren?
A fost meseria mea. Sunt etnomuzicolog, e normal să merg la ţară şi să caut oameni care cântă. Pe mine m-au atras însă foarte mult lăutarii, mi-au plăcut. Avem muzicieni populari străluciţi. Mulţi, foarte mulţi ţigani, dar nu toţi.

Satul anilor ’70: „Era groaznic!“
Dar când aţi plecat prima oară pe teren?
În ’74, în Brăila, într-un sat. Era groaznic terenul atunci. Chiar în anii ’70, care erau consideraţi anii de aur ai epocii comuniste. În primul rând, trebuia să pleci cu un rucsac plin de conserve, că nu ştiai ce găseşti acolo. În general, nu prea găseai nimic, poate ceva unt stricat. Rate (n.r. – transport în comun) nu erau. Erai ţintuit într-un sat.

Cum reacţionau oamenii locului când venea un străin să-i iscodească?
Sigur, eram străini, dar cred că ei aveau nasul destul de fin ca să ştie când era cineva din Miliţie sau Securitate. Dar erau alte dificultăţi. În primul rând, până să găsim un loc de dormit. De obicei, era camera „cea bună“ a vreunui ţăran, în care nu se făcuse focul niciodată. Confortul, o igienă normală, astea sunt poveşti. Acum, mi se pare paradisiac faptul că pot sta la o pensiune. În plus, aparatele erau foarte grele. E adevărat că aveam deseori un tehnician care le căra, dar se  întâmpla să plec şi fără el.

„Bătea vântul, lătrau câinii“
Cum îi convingeaţi pe oameni să cânte? De unde ştiaţi unde să vă duceţi? Pre-documentarea bănuiesc că era vagă.
Oamenii vorbesc unii despre alţii. Oricum, înainte să pleci, culegi nişte informaţii. Fie că vrei să descoperi o regiune necunoscută, fie, dimpotrivă, să adânceşti cercetarea dintr-o arie culturală deja cunoscută. Te duci la căminul cultural, la primar, la profesor, la directorul şcolii.

Nu se speriau că le intraţi în intimitate? Aveaţi o metodă anume?
Pur şi simplu, te comportai firesc. Trebuie să fii delicat, să-i tratezi civilizat. Am fost odată cu o colegă, doctorandă în vremea respectivă. Cineva ne spusese că în capul satului locuieşte o bătrână care ştie să cânte. „Hai!“ Vântul bătea, câinii lătrau, se apropia ploaia, abia veniserăm, stăteam într-o casă fără electricitate, vizitasem Cooperativa şi văzusem cum curge untul rânced din pachete, totul era feeric. Ajungem – o poartă mare, baba se uita prin gard: „Ce e, maică?“. Colega mea: „Suntem de la Institutul de Folclor, o instituţie mult mai importantă decât Radioul, eu sunt doctor – nu era doctor, dar nu conta –, dumneaei e profesor – nu eram profesor, dar nu conta“. Bătrâna nu zicea nimic, asculta. La un moment dat, crapă puţin poarta: „Vasăzică, eşti doftoroaie, maică? Vino, că am în ogradă un viţel bolnav!“. Până la urmă, nici nu ştia să cânte. În general, oamenii au fost întotdeauna cooperanţi. Cu lăutarii era o problemă câteodată, că ar fi vrut bani. Şi n-aveai niciodată bani – nici acum nu ai. Dar lăutarii au dreptate când cer bani, pentru că ei din cântări trăiesc. Deşi muzicienii cu adevărat foarte buni, conştienţi că deţin un repertoriu valoros care riscă să piară, au undeva în capul lor ideea că trebuie să lase ceva după ei.

Se gândesc la posteritate?
Da. Dar numai câţiva, cei foarte buni. Din leafa ta pârlită le cumpărai un cadou. Eu le mai duceam corzi de vioară de la soţul meu. Corzi vechi, dar ei erau fericiţi.

Folclor în ritm de disco
Prin toate plimbările făcute la sate, aţi reţinut vreo învăţătură de la cei bătrâni?
N-aş putea să spun, dar mi-a rămas în minte o vorbă rostită de curând de un muzician. Există o anumită muzică, una care a apărut după anii ’90, pe care oamenii au numit-o „etno“. Iar acest Moga din satul Dămuc-Neamţ mi-a furnizat o definiţie extraordinar de percutantă a acestei muzici. Zice: „E folclor în ritm de disco“. Pare simplu, dar omul a prins esenţa. Şi, atenţie, când vorbeşte despre folclor, el se referă la ororile astea pe care le auzim şi le vedem la televizor.

A făcut rău televiziunea folclorului?
Sigur că da! A creat modele false. Din fericire, azi s-au mai împuţinat transmisiunile de muzică populară care au pricinuit mari stricăciuni culturii tradiţionale.

Localitatea Avremi, judeţul Botoşani, alături Florin Iordan (dreapta), la vioristul Perişan

Ansamblul focloric?
Un rău uriaş! Ce-a făcut ansamblul? A pornit de la muzica tradţională adevărată, a standardizat-o, a „înfrumuseţat-o“ şi a prezentat-o prin spectacole, radio şi televiziune ca exemplară. Or, dacă standardizezi muzica rurală, o distrugi! A fost barbarizat folclorul! Iar modelul ăsta s-a răspândit şi printre muzicanţii care, altfel, erau suficient de imaginativi ca să ştie să o păstreze vie. Eu îmi aduc aminte că, prin anii ’90, umblam printr-un sat, Dobroteşti, unde erau o grămadă de fluieraşi. Era un sat plin de ciobani de câmpie, ca în „Moromeţii“ lui Preda: unul pe marginea şanţului, unul la cârciumă, unul în ograda lui... Era plăcut. Ei aveau un fluier mai mare. În timp ce cântau, scoteau un gâjâit din gâtlej, care e important. Pe de-o parte gâjâitul ritmează puţin cântarea, pe de altă parte o fortifică. Pentru mine, era seducător! Dar la ei nu se mai auzea. Şi îi mai ziceam câte unuia: „Măi, bade, da’ mata de ce nu gâjâi când cânţi?“. Or, primul lucru pe care-l auzeau ei la căminul cultural era: „Nu mai gâjâiţi, tâmpiţilor!“. Şi-aşa s-a învăţat badea că nu-i frumos să gâjâie.

Cu ce scop încercau să standardizeze muzica?
Pentru că o ţineau sub control. Muzica trebuia să fie aşa cum voia activistul. Dirijorul Ceauşescu ţinea ţara sub control, dirijorul tarafului ţinea şi el ansamblul sub control. Toată lumea trebuia să cânte la fel şi doar la semnul dirijorului. Se reprima, în acest fel, orice iniţiativă individuală.

„Tata a încetat să cânte la vioară când m-am măritat cu un violonist“

Nu eraţi însă sedusă de muzicalitatea propagandei comuniste? „Macarale râd în soare...“
Cum să fiu? Da’ cine era? Or fi fost vreunii, dar nu i-am întâlnit. Să fie sănătoşi.

Muzica asta era la radio. Nu ascultaţi acasă?
Eu nu frecventam cercurile care se lăsau seduse de „Macarale, macarale“ şi nici nu ascultam radio acasă. Acolo era muzica-robinet, pe care trebuia să o suporţi, dar nu o aduceam în casă. Deşi de multe ori n-aveam încotro, din cauza vremurilor tâmpite. În prima copilărie locuiam în Târgovişte, unde pe străzi exista câte un difuzor. Mergea aproape tot timpul şi din el curgeau cântece patriotice, discursuri şi folclor, pentru că folclorul era un extraordinar  instrument de propagandă. Mai târziu, când am scris o carte, „Peisaje muzicale din România Secolului XX“, l-am numit „difuzorul de obşte“. Cel de care nu puteai să scapi. Chiar n-aveai cum, pentru că urla!

Dilemă în familie: sunt ruşii o pecingine?
Ce vârstă aveaţi atunci?
Eram la grădiniţă sau în şcoala generală. Sigur, atunci eşti fascinat de multe lucruri. În primul rând, eşti atent la tot ce ţi se spune la şcoală şi crezi cu tărie. Iar părinţii nu puteau să te contrazică, chiar dacă de fapt ar fi luat un par şi ar fi spart regimul comunist cu el. Le era mult prea frică, pentru că, într-adevăr, copiii duceau vorba. Mi-aduc aminte că atunci când s-a mai relaxat puţin situaţia, prin ’62-’63, aproape că m-am certat cu tatăl meu pentru că el vorbea despre ruşi ca despre o pecingine care s-a abătut asupra ţării, iar mie nu-mi venea să cred! Păi, 14 ani auzisem un discurs contrar.... Pe urmă, sigur, când creşti, te maturizezi şi înţelegi despre ce e vorba.

Aveaţi în familie pe cineva mai apropiat de muzică?
Tatăl meu era învăţător, la fel ca mama, dar el cânta la vioară. Pentru că, pe vremea aia, şcoala normală pe care o făcuse era foarte serioasă. Îi învăţau la şcoală vioară, şi el cânta. A încetat să cânte când m-am măritat eu cu un violonist, că i-a fost ruşine de el... (râde). Dar era talentat.

„Toată ziua ciocăneam melodii la xilofon“
De ce-aţi ales să studiaţi pian?
Părinţii m-au dus. Spre deosebire de vremurile de-acum, copiii nu erau lăsaţi să facă opţiuni fundamentale. Făceau ce le spuneau părinţii. Aveam 8 sau 9 ani, nu mai ştiu exact. Dar nu mi s-a părut o idee rea. Aveam un xilofon de lemn, părinţii au văzut că toată ziua ciocănesc melodii pe el şi s-au gândit că poate o fi ceva. Drept care am mers la şcoala de muzică, am continuat cu liceul de muzică de la Bucureşti, apoi cu facultatea, unde am studiat compoziţia. Eram o bună pianistă, aveam un repertoriu serios.

Mai cântaţi?
Ei, uite că sunt 15 ani de când n-am mai cântat. S-a întâmplat ceva, un declic, şi eu cred că ştiu exact de ce m-am oprit. De altfel, o prostioară fără seamă. Aveam o vecină lângă casa mea, care avea o fetiţă de vreo 7-8 ani. Într-o zi, a venit la mine cu fetiţa de mână, să o învăţ pian. Eu mai dădusem lecţii pentru admitere la facultate, mă intoxicasem şi nu mai voiam să aud că există lecţii pe lumea asta. I-am spus doamnei că nu mă pricep să predau, nu ştiu, şi de groază că o să mă audă cântând şi o să vină iar să-mi ceară lecţii, n-am mai cântat.

Nu vă plăcea să predaţi?
La pian, în niciun caz n-aş fi făcut-o. Făceam ceva pregătiri de teorie pentru intrarea la facultate şi o făceam pentru bani, că aveam leafa mică. Începusem chiar din anii ’70, din anul trei de facultate, şi am ţinut-o aşa până prin anii ’80. După, am vrut să-mi susţin doctoratul, şi pentru asta aveam nevoie de timp şi de concentrare. Aveam ambiţia să fac ceva în viaţă, voiam să public o carte, şi nu puteam cu meditaţiile acestea pe spate. Îmi mâncau timpul. Sigur că a fost o opţiune „costisitoare“, pentru că m-a proiectat într-o stare de pauperitate în care am băltit multă vreme.

„Cântări de mahala? Trăsnet!“
Dar dumneavoastră trebuia să vă cenzuraţi în vreun fel munca? Ştim, de pildă, că aţi fost nevoită într-un eseu de-al dumneavoastră să nu folosiţi cuvântul „ţigan“.
N-a fost chiar aşa. Fusesem la nişte ţigani bătrâni pe care-i auzisem în arhivă, ca să culeg de la ei cutare melodie care-mi plăcuse mie foarte mult şi pe care o găseam interesantă. Dar melodia asta avea nişte versuri din care rezulta că omul nu avea moralitatea perfectă a produsului perfect din socialismul perfect, vezi Doamne! „Nici cu sapa nu prăşesc / Nici cu coasa nu cosesc...“ Stătea omul pe la cârciumă. Am vrut să prezint melodia asta la radio, pentru că mi se părea remarcabilă, dar mi-au tăiat din ea partea care conţinea versurile în chestiune. Erau, vă daţi seama, mai multe „capete limpezi“ pe acolo, iar eu eram încă prea tânără ca să mă autocenzurez.

Dar astfel de versuri erau şi prin cărţile vremii. De Fănuş Neagu, de Eugen Barbu.
E foarte posibil. Cântări din astea de mahala. Muzica lăutărească a avut înflorirea maximă în anii ’60-’70, apoi a luat-o la vale. Ea există şi acum, însă s-a deteriorat într-un fel în care îmi displace. Atunci era pusă în fiecare an pe două-trei discuri Electrecord, nu mai multe. În primul rând, pentru că era considerată ţigănească – ceea ce era doar parţial adevărat, pentru că devenise deja muzica oraşului. Oraşul era considerat poluat, puritatea sălăşluia la sat, tovarăşi şi tovarăşe! Bolşevicii preluaseră clişeul interbelic: puritatea şi eternitatea s-au născut în sat.

„Romica Puceanu îmi spunea «sărut-mâna»“
Erau, totuşi, discuri cu Romica Puceanu, cu Gabi Luncă...
Daţi-mi voie. Eram consultant la Electrecord, aşa că ştiu ce se întâmpla. Erau trei-patru discuri care se produceau pe an de genul ăsta, care, prin tiraj, ţineau în spate tot Electrecordul!

Da?
Păi, cred şi eu. Şi nu i-am mai apucat pe Fărămiţă şi pe alţii care erau cu adevărat valoroşi. Fraţii Gore, Dona Siminică n-au trăit foarte mult.

Pe Romica Puceanu?
Ea a murit la începutul anilor ’90. Am şi cunoscut-o. Ţin minte că venea în spectacole cu o haină de nurcă imensă cu care-şi înfăşura burta ca un şifonier şi, spre consternarea mea, când trecea pe lângă mine, îmi spunea „sărut-mâna!“. Săraca, avea ea, aşa, un stil. Mie îmi plăcea. Dar muzica asta, în anii ’80, nu mai avea rafinamentul celei din anii ’60.

„Nu vă plac manelele? Puneţi mâna şi schimbaţi societatea care le produce!“

A fost aşa o revelaţie descoperirea muzicii de taraf, când aţi mers pe teren şi i-aţi cunoscut pe oameni?
Măi, mereu am avut o obsesie pentru lăutari, nu ştiu de ce. Adică, terminasem facultatea şi plecam de la Compoziţie, nu oricum. Trebuie să ştiţi că era secţia nec plus ultra (n.r. – cea mai bună) a facultăţii, pe atunci se studia în şase ani. Şi mă duceam la lăutari, în satul Şuţeşti din Brăila, vai de el cum arăta... Lăutarii aceştia au deseori o inteligenţă muzicală remarcabilă. Reuşesc să facă un balet social rafinat între o cerere muzicală şi situaţia concretă în care trebuie s-o împlinească.

Ei simt când şi cum trebuie să acţioneze.
Nu simt, chibzuiesc rapid. Uite, în Oaş, un ceteraş – că el face politica culturală – are, sub ciuperca satului, dansatori. Bun. El se uită cine joacă, cine e cel mai bun dansator, cine e cel mai de vază fecior în sat, cine s-a aşezat sub grumazul ceterii... Trebuie să-i cânte fiecăruia melodia, să-l bage în seamă pe primul, dar să ţină cont şi de al doilea, şi de al treilea... Apoi, să aibă grijă cât durează fiecare melodie. Că dacă se supără vreunul şi-i dă cu cetera-n cap? Sunt multe situaţiile în care înţelegi cât de inteligent, reflexiv şi abil social poate să fie un muzician popular. Când îi aud pe studenţii mei spunând că lăutarii „au muzica-n sânge“... O prostie! E munca, educaţia, e contextul în care s-au format, e impregnarea culturală.

Ce e acum? S-a deteriorat muzica tradiţională?
Da, pentru că s-au deteriorat contextele care erau apte să stimuleze muzica de calitate. Şi asta odată cu schimbările din viaţa socială, din agricultură, din noua lor viaţă la oraş. Dar s-a schimbat şi pentru că, în general, muzicile tradiţionale se prefac. S-a schimbat radical începând cu anii ’70, când lăutarii s-au apucat să cânte cu staţii de amplificare, modificând astfel peisajul sonor global. Şi, pe urmă, la începutul anilor ’90, s-a mai primenit încă o dată, pentru că orga a înlocuit tot felul de instrumente tradiţionale. În fine, muzica a fost expusă la tot felul de influenţe şi fuziuni, au apărut şi muzici noi...

Sunt regretabile fuziunile astea?
Uneori, fuziunile produc nişte lucruri de o calitate izbitoare. Muzica lăutărească, o fuziune greco-balcanico-românească-ţigănească, e una dintre ele. Muzicile de fuziune pot să-ţi placă sau să nu-ţi placă. Nu te obligă nimeni să le asculţi. Acum nu mai ai difuzorul de obşte. Dar să le împiedici să existe nu poţi. E ceva ucigaş să consideri că o muzică trebuie repudiată pentru că nu e distinsă, sau e prea balcanică, sau orientală, sau „impură“.

„Interlopii, şmecherii, escrocii“
Cazul manelelor.
Cred că ne dispace această muzică – şi mie îmi displace, de ce să mint? – pentru că ne displace categoria de oameni de care s-a acroşat: barosanii, şmecherii, infractorii. Sigur că datele astea circumstanţiale se răsfrâng asupra muzicii. Versurile sunt deseori elogii la adresa barosanilor. Dar ce?, credeţi că în Evul Mediu trubadurii şi truverii făceau altceva? Sau lăutarii care, la nuntă, cântau balade?! Nu făceau şi ei închinăciuni? Dar pe intelectuali cred că i-a deranjat şi coloratura orientală a manelelor şi au simţit nevoia să strâmbe din nas.

De ce? Ce-are Orientul?
Orientul, Balcanii înseamnă pentru unii sălbăticie, lipsă de civilizaţie, înapoiere, răzvrătire perpetuă, asta înseamnă! Şi atunci repudiem această muzică – manelele – care, în mod evident, are strânse conexiuni cu lumea balcanică. Ăsta e un motiv. Al doilea: şmecherii, escrocii. Şi apoi, cum se întâmplă de obicei, dacă a început un câine să latre, de ce să nu schelălăie toţi? Aşa-mi fac şi studenţii mei, fie că au ascultat, fie că n-au ascultat manele. Îi apucă, Doamne!, leşinul numai când aud de ele. Păi, la mine să nu veniţi cu leşin! Muzica asta există, înţelegeţi? Dacă nu vă place, n-o ascultaţi, că nu vă obligă nimeni. Dar nu poţi să le iei oamenilor dreptul de a o asculta. Nici măcar escrocilor!

„Miliţienii supravegheau nunţile“
Dar poţi să faci o judecată estetică.
Poţi face. Dar eu, ca etnomuzicolog, nu pot face evaluări estetice. Nu vreau ca, negând dreptul de a exista al unei muzici, să le neg oamenilor care o iubesc dreptul de a o asculta. Că nu vreau să păţim a doua oară cum am păţit cu Ceauşescu.

Le ce vă referiţi?
În anii ’80, a interzis muzica bănăţeană sârbească. Nu ştiţi?

Nu ştim.
Partidul îi punea pe miliţieni să supravegheze nunţile. Când lăutarii cântau folclor „poluat“, adică muzică bănăţeană sârbească, ei trebuia să-i amendeze şi să le ia permisul de liberă practică. Şi ştiţi care era rezolvarea?

Nici asta nu ştim.
Oamenii mituiau poliţistul, care oricum n-avea priceperea să ştie ce e poluat şi ce nu. E odios! Toţi cei care repudiază o anumită muzică adoptă o atitudine similară. „Nu-mi place mie, să nu mai existe, că prea ne arătăm mitocani.“ Dar mitocanii au şi ei dreptul să existe! Şi vreţi să ştiţi ceva? Nici mie nu-mi plac manelele. Dar e un fenomen atât de puternic al prezentului, încât nu pot să-l ignor. Şi, dacă manelele există, există şi nevoia de a le înţelege, de a le cerceta.

„Escrocii au creat şi un ideal social“
Dar mitocăniile astea nu se nasc din cauza mesajelor manelelor?
Nu! Nici vorbă! Societatea produce manele, nu manelele modelează societatea. Păi, aici e nebunia. Nu vă plac manelele? Schimbaţi societatea asta care le produce, care funcţionează cu hoţii la loc de cinste! Societatea este cea care se reflectă în manele. Boşii, magnaţii, sau cum se numesc, ei sunt cei care aruncă cu bani şi stimulează existenţa acestui fenomen. Nu întâmplător manelele sunt legate de escroci: ei sunt la putere. Nu există o similitudine?... că mie îmi crapă ochii! Dacă n-ar avea cine să le stimuleze, manelele ar dispărea. O să ziceţi că sunt o grămadă de tineri, puşti sărmani, care se omoară după manele. Da, pentru că aspiră şi ei să arunce cu bani. Să reuşească, să fie „realizaţi“. Escrocii au creat şi un ideal social.

Una din două

Wagner sau Nietzsche?
Sunt muzician, de ce mă-ntrebaţi?
Bach sau Debussy?
E greu. Bach, bineînţeles. Ba nu, fără „bineînţeles“.
Vioară sau pian?
Nu-mi mai puneţi întrebări din acestea!
Ţigan sau rom?
Ţigan. Eu am de-a face cu lăutarii care nu vor să fie numiţi romi. Se supără. „Sunteţi romi sau ţigani?“, am întrebat-o pe o femeie din Olt. „Vai, noi suntem ţigani, doamnă, nu suntem romi d-ăia care fură la televizor!“ Dar chiar aşa: aţi auzit de infractori ţigani lăutari? Nici n-o să auziţi vreodată.
„Gadjo dilo“ sau „Pisica albă, pisica neagră“?
Îl prefer pe nebunul ăsta de Kusturica.
Rock sau folk?
Rock.
Taraf sau ansamblu folcloric?
Am scris o carte despre taraf!
Ţambal sau acordeon?
Unul e mai legat de muzica de ţară, celălalt e mai legat de muzica lăutărească. Nu pot să optez.
Ţambalul mare sau ţambalul mic?
Mic.
„Miss Piranda“ sau „Iarna manelelor“?
Concertele astea de manele nu diferă prea mult între ele.  La „Miss Piranda“ nici n-am stat până la etalarea buricelor. Am simţit că-mi plesnesc urechile. Eram cu o profesoară de la Princeton University care, când vine în România, se duce la toate nunţile şi la toate concertele maneliştilor. Sonoritatea era insuportabil de puternică, dureroasă, dar toată lumea din jur stătea cuminte pe scaune. Doar un copil din faţa noastră şi-a pus mâinile la urechi: Regele e gol!

„Ei bine, mă ocup de o muzică mai «mititic㻓

Dar Beatles, Led Zeppelin, Pink Floyd ascultaţi?
O, cum să nu! În trecut, copiii-muzicieni deveniseră un pic duplicitari, în sensul că fuseseră învăţaţi la şcoală că muzica adevărată, serioasă şi de calitate este muzica academică, savantă. Dar eram copii şi ne plăcea şi Beatles, din fericire. Teoretic, acestea toate erau considerate o muzică lejeră, inferioară. Era o prejudecată în rândul muzicienilor „savanţi“, care vorbeau despre „muzică“ doar cu respectabile majuscule. Era un snobism. Ei bine, acum, eu nu mă mai ocup de muzica aia mare, ci de o muzică mai „mititică“ – rurală, urbană, orală.

Nu se pot compara? Care-i mai valoroasă?
E o prostie să le compari valoric, pentru că sunt situate pe două piste distincte, se adresează unor categorii de public distincte, unor oameni care trăiesc în culturi diferite. Nu spun că „savanţii“ ştiu mai multe pentru că au făcut mai multe clase. Dar nu despre numărul de clase e vorba atunci când vorbeşti despre o cultură.

Cum adică?
Oamenii din lumea rurală trăiesc într-o altă cultură. Ei au alte muzici, cu alte rosturi şi alte prilejuri de a le compune şi a le cânta. Uneori întâlneşti printre ei muzicieni excepţionali! Şi asta pentru că au trăit într-o cultură orală. Eu nu aş compara culturile, am învăţat să le respect pe amândouă. Am întâlnit mult prea mulţi oameni deştepţi la ţară, care gândesc şi ştiu o sumedenie de lucruri. Aşa cum, de cealaltă parte, în cultura savantă, văd adesea destule uscături.

Dar acum satul e influenţat de oraş.
După mine, la ţară, te confrunţi cu două limbi române. Una este cea a oamenilor simpli, mai vârstnici, stăpâni şi siguri pe ei, capabili să vorbească o limbă corectă, bogată, cu topică atentă şi exprimări metaforice frumoase. Alta este cea a oamenilor care maimuţăresc oraşul şi televizorul şi care au un limbaj de ţi se ridică părul-n cap de groază.

Clejanii, prima oară în avion: „Parcă e tractorul pe arătură!“

I-aţi descoperit pe lăutarii de la Clejani şi i-aţi dus în Europa.
Am avut cu ei un turneu în Paris şi în Geneva, în ’88. Erau minunaţi, seducători. La întoarcere, am făcut o cărticică, „Hopa-Tropa-Europa“. Am scris-o în patru zile, fără să mă opresc. Mă durea mâna! Erau încântători, dar şi foarte obositori: te sâcâiau, te trăgeau de mânecă şi de fustă.

Dar aveau un complex de provincial?
Când a decolat avionul şi s-a hurducat puţin, unul dintre ei a zis: „Parcă e tractorul pe arătură la CAP Clejani“.

Câţi au venit în turneu?
Cinci. Erau de departe mult, mult, mult mai buni decât ce a produs în ultima vreme Clejaniul, pentru că erau din generaţia veche, bine înşurubată în stilul tradiţional local. Cântau ţărăneşte de ţi se rupea inima. Tradiţia le oferea o muzică remarcabilă, în care se puteau confrunta, puteau să intre în competiţie vocală: cântecele de dragoste de pe Vlaşca, în care fiecare muzician se străduieşte „să se bage-n cântare“ cu propriile cuvinte, poate mai drăcoase decât ale celuilalt. Fiecare avea particularitatea lui vocală şi hazul lui. Era minunat.

Mai cântaseră în concerte? Sau mai mult la petreceri?
Mai fuseseră la Cântarea României, într-o echipă gigantică de 40-50 de muzicieni – asta fusese singura lor experienţă scenică. Dar acum ei trebuia să ţină, în cinci şi pe o scenă necunoscută, un spectacol care să taie respiraţia. Şi au tăiat respiraţia publicului, într-adevăr. Au fost două concerte la Geneva şi unul la Paris. Şi am avut şi probleme.

Ce probleme?
Cel mai bătrân dintre ei, Şaică, în vremea aia la 69 de ani, a făcut o răceală puternică. La Geneva, pe scenă, avea 40 de grade. L-am scos din concert, însă ceilalţi, pentru că erau geniali, au preluat firul şi au încheiat cu bine spectacolul.

Dar se remarcau pe stradă? Erau o pată de culoare?
Cum să nu fie? Păi pe atunci lumea noastră, asta, mai estică, mai barbară şi mai săracă, dar şi mai spontană, nu circula în Occident. În avion, stewardesele nu mai ştiau cum să ne răsfeţe. Şi nu vă spun că stewardesele şi comandantul de zbor au venit la primul lor concert de la Geneva.

Doar n-au făcut spectacol în avion?
Ba da, au cântat, cu fluierul, cu vocea, au jucat. Erau încântători şi obositori. „Doamnă! Doamnăăă! Mă, doamnă, mă!“