INTERVIU Poetul Robert Şerban: „Scrisul mi-a fost sprijin,m-am ţinut, uneori, de stilou ca să nu cad” VIDEO

INTERVIU Poetul Robert Şerban: „Scrisul mi-a fost sprijin,m-am ţinut, uneori, de stilou ca să nu cad” VIDEO

Robert Şerban, cu fiul său Tudor                    FOTOGRAFII: Ariana Vulpe

Robert Şerban, autorul multor cărţide poezie şi publicistică, spune că „scrisul i-a fost mereu sprijin şi a avut un rol terapeutic“.

Ştiri pe aceeaşi temă

Poet şi om de televiziune din Timişoara, Robert Şerban (45 de ani), realizatorul savuroasei emisiuni culturale „Piper pe limbă“, difuzată pe TVR 3, a fost recent recompensat de Radio România Cultural cu Premiul pentru Poezie, pentru volumul „Puţin sub linie“ (Cartea Românească, 2015). Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, poetul vorbeşte despre stări şi frici, despre viaţă şi moarte, temele principale ale acestui volum de poezie.

„Weekend Adevărul“: Ai primit recent Premiul Radio România Cultural pentru volumul „Puţin sub linie“. Mai contează, azi, premiile?

Robert Şerban: Un premiu e o sursă de bucurie pentru cel care îl câştigă. De câte bucurii are parte un scriitor? Să le numărăm.1. De cea a scrisului propriu-zis şi a reuşitei lui. Reuşita, adică atunci când îţi iese un text aşa cum consideri tu că trebuie. Dar când nu se leagă cuvintele, când ceea ce scrii nu are energie şi fluenţă, te enervezi, suferi, eşti trist, inclusiv fiindcă ai pierdut timpul în aşteptarea cuvintelor... potrivite. 2. Apariţia unei cărţi e o bucurie. 3. Lansarea ei, când auzi vorbe pline de căldură, elogii, când dai autografe şi faci poze cu prietenii şi rudele. 4. Cronicile pozitive şi reacţiile pozitive la acea carte. 5. Premiile. Iată, eu am găsit cinci surse. La care putem să aducem amendamente. La punctul trei... Am văzut lansări la care au luat parte şase-şapte oameni, deşi scriitorul aştepta 60-70. La punctul patru... Poţi să nu ai parte de cronici la cartea ta, sau cele care apar să fie negative. Aşa că, da, un premiu contează pentru un om care scrie. Iar când mai e şi unul important, cum e premiul pe care l-am primit – într-un context foarte onorant – de la Radio România Cultural –, bucuria e intensă. Ce efecte are el asupra cărţii premiate, asta mi-e imposibil să spun.

„Am câştigat prieteni cu scrisul meu“

Ce înseamnă să fii poet în 2016?

Înseamnă să ai parte de un har care te ajută să cercetezi lumea în care trăieşti, să o iubeşti, să pui întrebări, să găseşti, uneori, anumite răspunsuri, să ţii aproape de tine, să preţuieşti singurătatea, dar şi prietenia, să te obişnuieşti cu gândul morţii. Mai înseamnă o fragilitate pe care încerci să o maschezi aşa, prin fel de fel de... poze, unele, ridicole, altele, reuşite. Şi ar mai fi ceva: şansa ca scrisul tău să fie puntea către ceilalţi, cunoscuţi sau necunoscuţi. Unii chiar o folosesc şi vin spre tine. Eu am câştigat prieteni cu scrisul meu. Or, asta e minunat!

Eticheta de jurnalist

Cum se împacă poezia cu jurnalismul? Nu-şi atacă reciproc teritoriile?

Sunt „lucruri“ diferite, chiar dacă nu complet diferite. Ambele au nevoie de cuvinte ca să se exprime, să zic aşa, doar că în jurnalistică, imaginaţia, de cele mai multe ori, te încurcă. De fapt, trebuie să fii foarte pământean, dacă ţii la eticheta de jurnalist credibil şi onest. În presă nu merge cum intuieşti tu, cum îţi trece ţie prin cap, cum eşti tu de... vizionar, ci cum o spune realitatea. Realitate care, deseori, nu prea are nimic poetic în ea. Am făcut presă de cotidian, am scris despre administraţie, despre politică, am făcut relatări, ştiri. Mii şi mii de articole. Chiar dacă le-am scris, cred, limpede şi interesant, nu aveau niciun vers în ele, nicio umbră de poezie. Presa de cotidian e ca un cancer pentru un scriitor: nu simţi cât de rău îţi face, iar când simţi – e cam târziu. Aşa că trebuie să te rupi de ea, la un moment dat. Cât se poate de repede. Cum, totuşi, nu poţi trăi din literatură, jurnalistica e o soluţie. Pentru mine a fost, ani de zile. Dar, repet, nu are mai nimic în comun cu poezia. Sau are: cuvintele. Doar că ele sună altfel.

Există inspiraţie? Crezi în ea?

Bineînţeles că există! Sunt zile în care mi se întâmplă să am chef să scriu şi să reuşesc să o fac într-un ritm de patru, chiar cinci poezii. Nu toate de mare întindere, nu toate grozave, dar simţi că funcţionezi, ca ai... inspiraţie. Că ai puterea să aşterni cuvintele pe hârtie cu uşurinţă, cu o anumită cadenţă, cu un ritm pe care nu-l întâlneşti prea des. Uneori, vine de la sine, alteori – de cele mai multe ori! –, trebuie să provoci inspiraţia. Pe mine, cititul unui poet bun mă predispune la scris. Îmi dă un fel de şfung, o energie interioară care mă scoate din moleşeală. Pot scrie şi la comandă, oricând. Iar această abilitate vine din presă, unde eşti tot timpul cu ochii pe ceas şi sub presiunea timpului. Dar nu înseamnă că îmi iese un text inspirat. Adică un text bun. 

Drama despărţirilor

Poezia ta a avut mereu un soi de ludic grav. În acest volum, „Puţin sub linie“, e mai mult grav şi melancolic decât ludic. Ce s-a schimbat?

Mi s-au întâmplat lucruri nu tocmai fericite în ultimii ani, care m-au afectat, care m-au cam zgâlţâit. Noroc că am jucat baschet şi că am încheieturile moi, altfel, mi le scrânteam. Glumesc, şi nu prea. Scrisul mi-a fost sprijin, a avut un rol terapeutic, m-am ţinut, uneori, de stilou ca să nu cad. L-am înfipt în hârtie, ca să nu mă duc la vale. Şi am scris ca să nu uit, dar şi ca să văd mai pe îndelete grozăviile prin care am trecut. Scriind, ţesând, adică, un fel de pânză în jurul anumitor întâmplări personale, fie ca să le protejez, fie ca să le izolez, mi-am amintit şi de anii copilăriei, de bunici, de fundaţia vieţii mele. Iar copilul care am fost s-a întâlnit cu propriii mei copii. Şi-au spus poveşti, s-au ţinut de mâini, au râs, s-au jucat, au dat apă la şoricei. Dar au mai şi tras cu urechea la cei mari de lângă ei, s-au uitat pe fereastră ori pe gaura cheii, fiindcă nu le-au recunoscut vocile, nici gesturile, nici chipurile.

Şi ceea ce au văzut i-a întristat. Sau ar fi putut să-i întristeze, dacă ar fi înţeles ce înseamnă şi ce va înseamna pentru ei despărţirea părinţilor. Ei, copii mici, n-au înţeles, dar eu, copil mai mare, da. Şi m-am înfricoşat, m-am înspăimântat, m-am cutremurat. De aici, cred, gravitatea şi melancolia de care vorbeai.

Când suntem, de fapt, „puţin sub linie“? Poezia te duce acolo?

Unii suntem aşa tot timpul. Uneori, mai ieşim la suprafaţă, mai respirăm puţin, apoi, la loc, sub linie. Alţii o păţim doar uneori, neatenţi fiind la valuri. Şi, bănuiesc, există şi cei dintre care sunt mereu deasupra, învingătorii. Nu ştiu dacă poezia e cea care te duce sub linie, dar faptul că eşti poet, adică un ins cu sensibilităţi exacerbate, cu senzori fini, ce reacţionează, deseori, chiar la stimuli aparent banali, garantează, aproape sigur, succesul scufundării. Un poet e un om foarte vulnerabil, nu are armură, nu are capacitatea de a se replia imediat în faţa unui pericol, nu e în gardă, cum sunt cei mai mulţi. Dimpotrivă, el e în căutarea a tot ceea ce e nesănătos. De fapt, ce să ne mai ascundem: un poet e tot timpul în căutarea morţii. Dar nu ca un sinucigaş, ci ca unul care iubeşte atât de mult viaţa şi frumuseţea ei, încât pare că vrea să găsească un leac împotriva morţii. Iar poveştile – chiar şi când sunt în versuri, sau mai ales atunci! – sunt, crede poetul, acel leac.

Scriind, el nu face altceva decât să întărească forţa poveştilor şi, astfel, să se confrunte cu moartea. Când ia un poet, moartea crede că l-a învins, fără să ştie că scrisul acelui om l-a făcut, încă de când abia se usca pe hârtie, nemuritor. Un poet, chiar dacă nu a publicat niciun rând, chiar dacă a murit anonim, e deasupra liniei morţii. E peste ea!  ;

„Copiii mei sunt arme sofisticate împotriva morţii“


Ce ai zice că au adus nou poeziei tale Crina şi Tudor, copiii tăi (foto)?

De când am devenit tată, din 2007, Crina fiind primul meu copil, raporturile mele cu lumea, dar şi cu mine însumi s-au schimbat. Dintotdeauna mi-au plăcut copiii, mă împrietenesc rapid cu ei, am o predispoziţie de joc permanentă, le fac „magicuri“ – asta e chiar specialitatea mea: fac să apară şi să dispară diferite obiecte mici, monede, de pildă, fac să sune telefoanele din senin, rotesc, pe un deget, mingi, fac ghimbuşlucuri cu trei portocale/ mere sau ce e la îndemână. Ador să fac copiii să zâmbească şi să râdă, să-i surprind, să-i fac să caşte gura de umire, căci reacţiile lor mi se transmit şi mie, şi mă înseninează, mă luminează. Dincolo de asta, responsabilităţile mele au crescut enorm, de când am copii, priorităţile mele s-au schimbat, Tudor şi Crina fiind în fruntea lor. Le-am fost aproape, i-am văzut crescând din prima clipă, m-am bucurat de prezenţa lor miraculoasă, am fost şi sunt îndrăgostit de ei, de gesturile lor, de vorbele lor, de aiureala lor. Or, nu au cum să nu mă influenţeze şi în ceea ce scriu, mai ales că viaţa mi se pare acum şi mai preţioasă, iar ei sunt motivele tari ale acestei vieţi. Raporturile mele cu moartea sunt şi mai încordate, căci nu mai am de apărat doar persoana mea, ci şi fiinţele dragi mie. Nu mă mai pot expune, cum, poate, o făceam când eram pe cont propriu, căci de mine depind doi omuleţi, ei înşişi arme sofisticate – prin puritatea lor – împotriva morţii. Şi mai e ceva, tot împotriva ei: dragostea cu care femeia de lângă mine mă înconjoară, ca un scut de apărare. Plus dragostea părinţilor mei. Plus dragostea mea. Dacă radiem în jurul nostru dragoste, nimic rău nu ni se poate întâmpla!  

Robert Şerban, cu prietena sa Ariana Vulpe

Omul e mai singur în „era Facebook“? Vorbeşti despre asta şi în volum, de altfel. Ecranul „mic şi luminos“, devenit noua icoană a omului postmodern...

Oamenii au tot mai puţin timp liber, au tot mai puţină disponibilitate. Preferă mai degrabă comoditatea biroului, de unde intră instantaneu în contact cu lumea, decât lumea. Preferă să atingă tastele propriului computer decât mâinile amicilor. Facebook-ul te pune în legătură cu o mulţime de oameni, cu zeci, sute, mii, pe când o bere, să zicem, nu-ţi dă şansa asta. Şi uite aşa, ciocnim cu calculatorul, crezând că bem împreună cu prietenii. Facem o poză halbei, iar lumea ne dă noroc, adică like. Şi am strâns câteva sute de noroace. Toate astea ţin de opţiunile noastre, o ştii prea bine. Se poate şi aşa, dar se poate şi cum trebuie: adică părăsind computerul şi alegând oamenii. Sunt nenumăraţi cei care, precum noi, aşteaptă să privească pe cineva în ochi şi să-i vorbească. Nemijlocit, faţă către faţă, nu Facebook către Facebook.

„O carte bună mă inspiră“

Ce poet sau poezie i-ai citi unui adolescent certat iremediabil cu literatura?

Charles Bukowski e numele poetului care îmi vine în minte şi care, cred, ar putea seduce, cu versurile lui, un întreg liceu industrial.

Cum se scrie poezia? Disciplinat sau în transă, cu sau fără program?

Eu o scriu, din când în când, în salturi. Mai ales când citesc poezie şi când îmi place atât de mult ce citesc, încât simt cum mă ia pofta să aştern ceva pe hârtie. O carte bună mă inspiră. Un scris puternic mă scoate din blegeală, mă – cum se spune azi – capacitează, mă dă în clocot. Nu am program, nu sunt disciplinat, însă tânjesc, mai tot timpul, să scriu. E o stare atât de stranie tânjala asta, încât, uneori, e suficientă. Pot scrie oricând şi oriunde: dimineaţa, la prânz, noaptea, în tren, în cafenea, la coadă la impozite.

Cine te-a influenţat cel mai mult? Ca om, ca poet.

Sunt mulţi oameni şi multe cărţi care mi-au făcut bine de-a lungul vieţii. Fiecare dintre ei/ ele a contat, la un moment dat, m-a împins înainte, m-a ţinut în lumea scrisului. Nu aş vrea să uit pe cineva, aşa că mă voi rezuma să spun că părinţii mei sunt cei care m-au încurajat şi s-au bucurat permanent de toate succesele mele, mari şi mici, de la început, din copilărie, şi până azi, când i-am făcut bunici şi când sunt foarte fericiţi dacă află vreo veste bună şi despre literatura mea, nu doar despre
nepoţii lor. 

Un poet e un om foarte vulnerabil, nu are armură, nu are capacitatea de a
se replia imediat în faţa unui pericol, nu e în gardă, cum sunt cei mai mulţi.

 

Să fii poet înseamnă să ai parte de un har care te ajută să cercetezi lumea în care trăieşti, să preţuieşti singurătatea, dar şi prietenia, să te obişnuieşti cu gândul morţii.

Charles Bukowski 
e numele poetului care ar putea seduce, cu versurile lui, un întreg liceu industrial.

 

A scris "Cinema la mine acasă" 

lNumele: Robert Şerban

lData şi locul naşterii: 4 octombrie 1970, Turnu Severin

lStarea civilă: divorţat

lStudiile şi cariera:

lAbsolvent al Facultăţii de Arte şi Design şi al Facultăţii de Construcţii din Timişoara.

lDin 2009 prezintă şi produce emisiunea „Piper pe limbă“ (TVR).

lÎntre 2000-2009
a prezentat şi a produs emisiunea „A cincea roată“ (Analog TV).

lÎn prezent este redactor la revista „Orizont“ şi la TVR Timişoara.

lEste autorul volumelor:  „Fireşte că exagerez“ (poezie, 1994, Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România), „Odyssex“ (poezie, 1996), „Piper pe limbă“ (interviuri, 1999, Premiul Filialei Timişoara a USR), „Timişoara în trei prieteni“ (coautor, poezie, 2003), „A cincea roată“ (interviuri, 2004, Premiul Filialei Timişoara
a USR), „Cinema la
mine-acasă“ (poezie, 2006, Premiul Revistei „Observator cultural“ şi al Filialei Timişoara a USR), „Moartea parafină“ (poezie, 2010, Premiul revistei „Luceafărul de dimineaţă“ şi al Filialei Timişoara a USR).

lLocuieşte în: Timişoara

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: