INTERVIU Pianistul Dan Grigore, la 60 de ani de la debut. „Am rămas repetenţi la materia dreptate şi adevăr“

INTERVIU Pianistul Dan Grigore, la 60 de ani de la debut. „Am rămas repetenţi la materia dreptate şi adevăr“

Dan Grigore, pe scena Ateneului  FOTOGRAFII: Alexandru Dolea/ Mihai Cratofil

Maestrul Dan Grigore, care este sărbătorit în această săptămână prin două concerte extraordinare la Ateneu, la împlinirea a şase decenii de la debut, spune că  fără valori morale nu se poate construi o carieră artistică

„România a dat lumii pe Clara Haskil, Dinu Lipatti, Radu Lupu şi Dan Grigore, adică patru dintre marile figuri ale pianisticii secolului XX şi în ce-i priveşte pe ultimii doi şi ale începutului de secol XXI, patru individualităţi imposibil de încadrat într-o şcoală anume: sunt înainte de toate, artişti singulari“, au scris criticii de specialitate. Unul dintre marii pianişti menţionaţi, Dan Grigore, sărbătoreşte, în 2018, 60 de ani de la debut şi 75 de ani de viaţă, pe care îi va împlini pe 6 august. Pianist, profesor universitar, eseist, Dan Grigore este un reper de necontestat în spaţiul cultural din ultima jumătate de veac. Din cauza constantului său non-colaboraţionism, regimul comunist a facut eforturi constante pentru a-l marginaliza. A concertat alături de  mari nume, în prestigioase săli de concerte din întreaga lume. Dirijorul Sergiu Celibidache spunea despre el: „Extraordinar ! Eşti printre cei mai mari din lume!”.  Artistul a concertat joi şi vineri, la Ateneul Român, în compania Orchestrei Filarmonicii „George Enescu“, condusă de dirijorul rus Misha Katz, o prezenţă deja cunoscută publicului din România, pentru stilul său nonconformist, cu o gestică frapantă. „E un dirijor care mai mult dansează, însă asta nu-i scade valoarea“, spune maestrul Dan Grigore, care a făcut cu dirijorul un tandem de mare succes în ultimii ani. Programul concertului aniversar de la Ateneu cuprinde capodopere ale unor compozitori „aristocraţi ruşi“: „Uvertura operei Ruslan şi Ludmila“, de Mihail Glinka, Concertul nr. 2, pentru pian şi orchestră, de Serghei Rahmaninov, Suita „Spărgătorul de nuci“, de Piotr Ilici Ceaikovski. „Mi-amintesc că am învăţat Concertul nr. 2 de Rahmaninov din propria iniţiativă, la 13 ani, pentru bucuria mea, fară să mă gândesc că am să-l cânt vreodată. Domnişoara Florica Musicescu, profesoara mea, mi-a spus, mai târziu: «Dan, parcă te-ai născut cu Rahmaninov în degete» “.

„Weekend Adevărul“: Cum vă amintiţi că a fost debutul dumneavoastră în urmă cu şase decenii?

Dan Grigore: Debutul meu a fost pe o scenă de concert, într-un concert oficial, a fost, la vârsta de 16 ani, la Sala Dalles pe 16 decembrie 1957. A fost un concert totalmente cu muzică de Enescu, cu mari solişti ai epocii. Erau oameni pe lângă care eu mă simţeam un pitic. Ţin minte că am avut mare succes, dar am avut emoţii, ca întotdeauna. Îmi aduc aminte de scena în care, atunci, după debut, a venit în cabină un domn foarte elegant, îmbrăcat cu ştaif, cu un sacou alb crem, care mi s-a prezentat şi mi-a spus: „Tinere, ai să ai un mare viitor, dacă eşti serios. Am impresia că eşti serios din câte văd la dumneata. Să ştii că mi-ai plăcut foarte mult. Numele meu este Păstorel Teodoreanu“. A fost un moment de graţie pentru mine. În familia mea, se cunoşteau bine epigramele lui Păstorel. Pe urmă am descoperit că Păstorel era unul dintre nepoţii domnişoarei Florica Musicescu, profesoara mea.

Când a fost debutul pe scena Ateneului?

A fost într-un recital în 1961, unde am cântat un evantai de stiluri, un repertoriu pe care mi l-a ales profesoara Florica Musicescu ca să demonstreze plurivalenţa talentului meu. Am cântat de la Bach până la Jora, trecând prin Mozart.

Anul acesta, pe 7 august, faceţi  75 de ani. Vă sperie această vârstă?

Da, o nenorocire nu vine niciodată singură.  (Râde). Deloc. Lăsând gluma la o parte, sunt bine. Acum vreo două luni, m-am reapucat de fotbal, am jucat deja fotbal vreo patru duminici la rând. Mie îmi face foarte bine sportul. Am făcut sport de toate felurile în viaţa mea: drumeţii montane, înot, ciclisim. Sportul m-a ferit de foarte multe boli, m-a călit, a fost foarte bine pentru sănătate.

Rahmaninov, un mare credincios

De ce aţi ales un repertoriu rusesc, la concertul aniversar de la Ateneu?

Am ales eu repertoriul. L-am alcătuit datorită afinităţii mele nemărginite pentru cultura muzicală şi literară rusă. Pe de o parte, asta se explică prin faptul că, în epoca în care eu
m-am format, eram bombardaţi de cultura rusă. Am învăţat Concertul nr. 2 de Rahmaninov din propria iniţiativă, am cumpărat partitura de  la un anticariat. Am învăţat, atunci, la 13 ani, acest concert pentru plăcerea mea, fară să mă gândesc că am să-l cânt vreodată.

Când i-am zis ce am făcut, domnişoara Musicescu, profesoara mea, mi-a spus că acest Rahmaninov nu era de mine atunci. Mai târziu, la un concert, după ce m-a ascultat, mi-a spus: „Dan, parcă te-a născut cu Rahmaninov în degete...“. 

În acest concert, cred eu, Rahmaninov are presimţirea unui întreg secol care va veni şi va fi tragic, groaznic. Îşi începe concertul cu nişte paşi uriaşi ca ai unui monstru care se apropie, o tragedie personalizată, personificată, care vine către noi şi noi nu ştim ce ne aşteaptă. E ca o mare presimţire, pentru că Rahmaninov era un mare credincios. Vom încheia concertul cu Ceaikovski, un mare compozitor, care însă nu e întotdeauna cântat foarte bine... Dacă asculţi dirijat de Celibidache, îţi dai seama cine e Ceaikovski.  Un uriaş.

Muzica lui Rahmaninov ne dă, totuşi, speranţă?

Rahmaniov parcurge tot purgatoriul şi iese victorios. Îmi place să-mi repet şi asta: „Victoria o obţine acel care, după înfrângeri, îşi păstrează entuziasmul“.

Misha Katz, un dirijor show-man

Povestiţi-mi despre tandemul dumneavoastră cu dirijorul Mischa Katz.

El este un extrovertit show-man. E un dirijor care mai mult dansează, însă asta nu-i scade valoarea.

Criticii de specialitate îi reproşează, totuşi, gestica exagerată.

Şi Celibidache era criticat. Era tocat tot timpul că dansează, că dă din fund, că face, că drege... La Misha Katz, acesta e modul lui de a se exprima şi  modul lui de a activa orchestrele din Est. Orchestrele noastre sunt uşor căzute în clişeul funcţionăresc al prestaţiei la serviciu. Ca să le mişti, trebuie să faci eforturi imense, ori Misha e unul dintre puţinii nebuni frumoşi care reuşeşte să îi readucă la viaţă pe muzicieni. Pentru asta, îl iubesc nesfârşit... Sunt adevărate spectacole aceste concerte şi publicul e ajutat să înţeleagă muzica. Spectatorii sunt ajutaţi să înţeleagă conţinutul, încărcătura, emoţia. Altfel, oamenii stau cu fundul pe scaun şi se uită  la ceas. Ca să venim în întâmpinarea cerinţei publicului de a ne vedea, pe lângă cele două concerte, am organizat joi dimineaţă şi o repetiţie generală cu public la Ateneu.

În aceste întâlniri, cum vă completaţi unul pe celălalt?

Aparent, nu ne potrivim. Eu sunt aşa cum sunt, el e „ultra-expresionist“, dar ne-am plăcut din prima clipă. Ne întâlnim perfect în ideea muzicală. El vine din zona asta a turbulenţei vizuale, dar vine acolo unde este ordinea muzicii, iar eu sunt acolo şi îl aştept.

Misha Katz vine cu o foarte mare plăcere să cânte cu mine. La vară vom avea un concert împreună şi la Festivalul de muzică de la Cannes.

Cât e pasiune, cât e tehincă, cât e talent în ceea ce face un pianist?

Vorba celebră a lui Enescu, „2% inspiraţie şi 98% transpiraţie“, nu e adevărată. Trebuie talent, mult talent, dar trebuie ca acel talent să-l cultivi şi să obţii recolta. ;

„Vârful meu artistic a fost întâlnirea cu Celibidache“


Aţi avut o legătură muzicală specială cu Cella Delavrancea.

Absolut. Îmi place să repet fraza asta, „Dumnezeu m-a iubit prin prietenii pe care mi-a dăruit“. Îţi trimite Dumnezeu agenţi ai lui, ai binelui dumnezeiesc, când nu te aştepţi. Când te afli în cea mai cruntă genune a vieţii tale, trebuie să avem, vorbea lui nenea Iancu, puţintică răbdare.

Cum aţi portretiza-o acum, după atât timp, pe Cella Delavrancea?

În nenumărate feluri. De mic copil, o simţeam mai aproape de mine ca vârstă, deşi ea era mult mai în vârstă decât mine... Simţeam că e mult mai tânără şi vie decât mulţi dintre prietenii mei. Prima dată am văzut-o în copilărie, când aveam nouă-zece ani. Pe urmă, ne-am reîntâlnit la Conservator. Ne jucam deseori, avea în casă o colecţie de peruci. Le puneam pe cap, ne strâmbam şi ne transformam în tot felul de personaje. Când sărbătoream ziua ei, se spuneau bancuri. Eu eram rugat să spun bancurile care îi plăceau ei şi care erau, în general, cele în care Ceauşescu era ironizat... M-a impresionat foarte tare cum Cella trăia muzica. La un moment dat, mi-a spus: „Vino la mine şi cântă! Când ai nevoie de un sfat, vino la mine.“  Am rămas prieteni până s-a stins. Ultimul act de prietenie dintre noi a fost foarte frumos... Cella aproape nu mai vorbea, ziua dormea şi se culca extrem de târziu noaptea. Am fost în vizită la ea, împreună cu Marga, soţia mea. La ora 2-3 noaptea, Cella s-a aşezat pe bancheta de lemn de la pian, mi-a făcut un semn, m-am dus lângă ea şi am improvizat împreună ceva. Şi am cântat, şi ne-am zâmbit...

Cum a fost întâlnirea dintre Celibidache şi dumneavostră?

S-a întâmplat în 1979,  eu i-am cerut să mă primească printre bursierii lui, însă i-am spus că nu vreau să mă  fac dirijor. I-am zis lui Celibidache: „Vreau să fac muzică cu dumneavoastră“.

Care vă rămâne cea mai mare bucurie de pe scenă?

Vârful artistic a fost întâlnirea cu Celibidache. Au fost cele trei concerte cu Celibidache la München şi aprecierile lui. El era un om foarte cârcotaş, cu un simţ critic îngrozitor, foarte dificil.  După unul dintre concertele noastre, i-am văzut lacrimi în ochi ...Nu pot să uit.

Cea mai mare bucurie a vieţii mele, în care mi-am pierdut capul complet, sută la sută, a fost naşterea fiului meu. Am fost atât de entuziasmat şi fericit, încât am plecat din locul în care aşteptam vestea şi am umblat prin nişte săli de spital.  Îmi aduc aminte doar de o sală de operaţie în care am pătruns fără să îmi dau seama, oamenii au fost însă foarte blânzi cu mine, m-au ghidat spre cea mai apropiată ieşire. Până la urmă, am ajuns în salonul care trebuie, am ajuns la copilul meu şi la mama lui.


Care a fost cea mai mare amărăciune?

Pierderea Cellei. Lipsa unor prieteni. Îmi lipsesc  foarte mult unii prieteni. Sunt prieteni care au plecat şi care îmi lipsesc. Pe urmă, chiar dacă poate părea fariseic, am o amărăciune faţă de cum au plecat germanii din Ardeal. A fost o pierdere mare pentru români. A fost ca o pierdere personală pentru mine. De asemenea, plecarea evreilor şi asta mi se pare o pierdere. Evreii erau un catalizator al vieţii comerciale, dar şi al vieţii culturale. În loc să învăţăm ceva de la popoarele acestea, îi alungăm...

Povestiţi-mi de momentul întâlnirii cu Ion Caramitru, în 1985,  în spectacolul „Hamlet“, unde cântaţi la pian...

Momentul Caramitru şi „Hamlet“ e precedat de momentele în care tot cu Caramitru am făcut în toată ţara spectacolele „Eminescu după Eminescu“. Atunci ne-a văzut Toca (n.r- Alexandru Tocilescu), căruia i-a venit ideea să ne ia împreună în „Hamlet“, pentru că muzica dă o anumită consistenţă personajului. Se putea face rezistenţă, în acea perioadă comunistă plină de cenzori, prin actul artistic... Noi am reuşit asta în acest spectacol.

L-am pierdut de curând şi pe Regele Mihai. Ce ne facem?

E ca atunci când ratăm un examen. Românii au rămas corigenţi sau repetenţi la materia democraţie, istorie, cultură, dreptate, legitimitate, adevăr, justiţie, legătura cu Dumnezeu, monarhie constituţională. Trebuie să învăţăm şi să ne pregătim pentru încă un examen, când îl vom avea, sau să provocăm noi un examen.

Unde s-a greşit, după Revoluţie? De ce am rămas într-o criză continuă?

În primul rând, există o incultură democratică în România foarte mare. Există o carenţă în rezistenţa materialului uman. Prin presiunile din mass media, materialul uman mai îndrăzneţ a fost determinat să se retragă.  

Decorat cu „Nihil Sine Deo“ 


Data şi locul naşterii:
6 august 1943, Bucureşti

Starea civilă: căsătorit,
are un fiu

Studiile: 1962-1964 - bursier al Conservatorului Rimski-Korsakov din Leningrad (Sankt Petersburg).

 1967 - Conservatorul „Ciprian Porumbescu“ din Bucureşti.

 1969-1979 - bursier Herder la Academia de Muzică din Viena.

 1967 - profesor de pian, Conservatorul „Ciprian Porumbescu“ din Bucureşti.

 1979 - devine solist al Filarmonicii „George Enescu“ din Bucureşti.

 2000 - şef al al Catedrei de Pian de la Universitatea de Muzică din Bucureşti, Prorector de Onoare al Universităţii.

 2000-2012 – membru al Consiliului Naţional al Audiovizualului (CNA).

  Este Doctor Honoris Causa al Universităţii de Arte „George Enescu“ din Iaşi. A primit prima distincţie oficială din cariera sa din partea Guvernului Francez în 1999 – „Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor“ – şi a fost decorat cu cea mai înaltă distincţie a Statului Român: Marea Cruce a Ordinului „Steaua României“. A fost învestit de către Majestatea Sa Regele Mihai, cu titlul de „Pianist al Casei Regale“ şi i s-a
conferit decoraţia regală „Nihil Sine Deo“. 

Locuieşte în: Bucureşti

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: