INTERVIU Olafur Eliasson, artist danez: „Una dintre sursele mele de inspiraţie a fost Greta Thunberg“

Artistul islandezo-danez Olafur Eliasson a lansat o aplicaţie artistică prin care le dă şansa copiilor din întreaga Europă să fie vocea Pământului, exprimându-şi grijile cu privire la viitorul climei. Astfel, speră artistul, politicienii vor începe să asculte de copii, care au idei strălucite, pline de speranţă.

În ultimii 20 de ani, schimbările climatice au fost galopante: 18 dintre aceşti ani au fost printre cei mai calzi înregistraţi vreodată. 2020 a început prost – o ştie toată lumea –, iar veştile bune sunt încă departe. „Este aproape sigur că anul 2020 se va clasa între primii cinci cei mai calzi ani înregistraţi“, a anunţat Administraţia Naţională Oceanică şi Atmosferică (n.r. – agenţie ştiinţifică a Departamentului de Comerţ al SUA). Oamenii de ştiinţă spun că dacă ţările vor lua acţiuni concertate faţă de schimbările climatice, cele mai sumbre scenarii ale viitorului ar putea fi evitate. În siajul acestei idei şi-a gândit şi artistul islandezo-danez Olafur Eliasson (53 de ani) cel mai recent proiect: aplicaţia „Earth Speakr“. Lansată pe 1 iulie 2020, aceasta este disponibilă gratuit şi îndeamnă persoanele de toate vârstele şi din toate colţurile Europei să colaboreze şi să se gândească la viitorul Pământului. Cei vizaţi sunt mai ales copiii şi tinerii până în 18 ani, care pot alege să participe împrumutându-şi vocea unui copac, unei coji de banană, cerului, unei străzi sau unei pungi de plastic din adâncul oceanului. „Earth Speakr“ utilizează realitatea augmentată şi este disponibilă în cele 24 de limbi oficiale ale Uniunii Europene. În interviul pentru „Weekend Adevărul“, Olafur Eliasson vorbeşte despre cum a conceput „Earth Speakr“, dar şi despre ce anume l-a impulsionat să aducă în lumina reflectoarelor, prin instalaţiile sale artistice, problemele ce ţin de schimbările climatice.

„Weekend Adevărul“: Ce v-a inspirat când aţi pus la cale proiectul „Earth Speakr“? Care a fost punctul de plecare?

Olafur Eliasson: Când am fost invitat de către preşedinţia Germaniei a Consiliului Uniunii Europene să fac această operă, am fost inspirat de diversele mişcări care vorbeau despre schimbarea climatică. Una dintre sursele de inspiraţie a fost, bineînţeles, Greta Thunberg, dar şi „Fridays for Future“ (n.r. – mişcarea apărută după ce Thunberg şi alţi tineri activişti au lipsit vinerea de la şcoală pentru a protesta în faţa Parlamentului suedez pentru lipsa de acţiune faţă de criza climatică).

Este singura sursă de inspiraţie?

Plus sentimentul crescând că, în Europa şi, în general, în întreaga lume, politicienii şi marii oameni de afaceri nu fac suficient pentru climă. Iar tinerii devin din ce în ce mai anxioşi cu privire la viitorul în care vor trebui să trăiască, un viitor creat de noi, adulţii, care nu vom mai exista. Deci când am fost abordat, am fost inspirat de gândul că poate e timpul să ascultăm ce au de spus tinerii.

De aceea proiectul vizează mai ales copiii?

Da. M-am gândit: „Cine deţine viitorul? Politicienii de astăzi sau copiii care vor fi politicieni în 30 de ani de-acum?“. Cred că e inspirator să te gândeşti: „Dacă aş fi în viaţă peste 50 de ani, ce mi-aş spune mie, celui care sunt astăzi? Ce mesaj aş accepta eu cel din 2020? Aş spune oare: «Trebuia să fac mai mult»? Sau aş spune: «Nu-ţi face griji, va fi bine»?“.

E o problemă că dăm puţină importanţă versiunilor noastre din viitor.

Exact. Imaginează-ţi că, atunci când te trezeşti, ai lângă pat o scrisoare de la versiunea ta din viitor. Înainte să te dai jos din pat, de ce nu citeşti scrisoarea aia? Mi se pare că o întrebare foarte interesantă pe care trebuie să ne-o punem este: „Facem suficient pentru ca, în 50 de ani, copiii noştri să-şi privească proprii copii şi să nu trebuiască să le explice că bunicii lor au fost inactivi, iresponsabili, incapabili, că au mers constant la război, că au fost homofobi şi rasişti?“. Cum putem noi să justificăm viitorul pe care-l lăsăm pe mâinile copiilor noştri când suntem, de fapt, atât de ocupaţi ruinându-l? Asta e ideea.

Unde găsim vocea gândirii pe termen lung? În cultură şi artă. În 2020, copiii chiar vorbesc în acest spaţiu colectiv european şi spun: «Când cresc, vreau aer curat, vreau o lume în care să nu-mi fac griji de încălzirea globală».

Populismul are viziuni înguste

Dar avântul populiştilor în întreaga lume înseamnă că grija pentru viitorul îndepărtat nu prea intră-n discuţie.

Da, e relevant să ne gândim dacă politicienii gândesc pe termen scurt sau pe termen lung. Peste tot vedem că populismul e în floare. Iar populismul înseamnă viziune pe termen scurt, este despre mâine şi săptămâna viitoare, nu despre perspectiva pe termen lung, nu e despre ce va fi peste 30 de ani. Populismul este despre imediatul unei probleme. Provocările aduse de schimbarea climatică sunt despre o perspectivă mult mai amplă. Aici, cred eu, se află arta extraordinară a politicianului: să poată convinge oamenii să gândească pe termen lung, gândind dincolo de cariera politică individuală. Când ne privim copiii, realizăm că problema schimbării climatice e un proiect pe termen lung. Dar există o discrepanţă între provocările pe care trebuie să le înfruntăm şi felul în care gândesc politicienii.

Ce rol are arta în siajul discuţiilor despre schimbarea climatică şi politică?

Există o oportunitate aici. Unde găsim vocea gândirii pe termen lung? În cultură şi artă. În 2020, copiii chiar vorbesc în acest spaţiu colectiv european şi spun: „Când cresc, vreau aer curat, vreau o lume în care să nu-mi fac griji de încălzirea globală“. Deci când mă întrebi dacă politicienilor le pasă, cred că dacă le cerem s-o facă şi îi presăm s-o facă, atunci le va păsa. Dacă doar stăm şi aşteptăm să se hotărască şi să fie realeşi, nu înseamnă că ne pasă. Politicienii fac lucrurile pentru care îi votăm. Problema e că, uneori, sunt seduşi de ziua de mâine încât uită de 20 de ani de aici încolo. De-asta cred că copiii sunt mai deştepţi, mult mai deştepţi decât adulţii, pentru că nu le e frică de mâine sau de săptămâna viitoare, ci se îngrijorează cu privire la viitor şi vorbesc de speranţă.

Un mesaj colorat

Este „Earth Speakr“ legat în vreun fel de „Earth Perspectives“, proiectul pe care l-aţi dedicat Zilei Pământului?

„Earth Perspectives“ a fost un proiect mai mic, un soi de celebrare pe care am făcut-o distribuind o operă pe contul meu de Instagram, de unde oamenii puteau s-o preia pe conturile lor. Ideea era să creez un „bulgăre de zăpădă“ care să se rostogolească pe Internet. Şi a fost un succes din punctul ăsta de vedere. Da, putem spune că o parte din el e legat de actualul proiect. De exemplu, am folosit aceleaşi culori.

Galben şi purpuriu. Înseamnă ceva aceste culori?

E destul de amuzant. Da, pagina de deschidere a site-ului pentru „Earth Speakr“ şi culorile aplicaţiei „Earth Perspectives“ sunt portocaliu şi purpuriu – care cred că se numeşte magenta. Sunt culorile complementare ale planetei. Este versiunea subconştientă a planetei, e ceea ce gândim. Pe aplicaţia „Earth Perspectives“, dacă te uiţi la hartă zece secunde, iar apoi la un perete alb, vezi culorile reale ale planetei. E ca un mesaj subliminal.

Ca să fie cât mai clar, care e scopul exact al „Earth Speakr“?

Să văd copii vorbind în numele planetei, în sfera publică. Momentul pe care Greta Thunberg l-a catalizat e un exemplu excelent de trecere la acţiune şi de indicat în mod clar către dilema cu care ne luptăm. Sper că „Earth Speakr“ le va oferi copiilor un simţ al comunităţii şi o conexiune prin intermediul mesajelor altor copii, ale celor de dincolo de graniţe – copii care s-ar putea să aibă perspective similare. Şi apoi promite să încurajeze pe toată lumea să asculte şi să împărtăşească acele mesaje mai departe. Sunt convins că în aceste gesturi incrementale creăm mişcare şi ne schimbăm în mai bine.

„Dacă o ia razna clima, murim toţi“

În 2008, Eliasson a instalat o cascadă în New York, la Podul Brooklyn  FOTO: Getty Images

Aveţi foarte multe proiecte artistice legate de problema schimbării climatice. A fost vreunul care a declanşat o acţiune din partea politicienilor?

Ştiu mulţi politicieni, cu unii sunt prieten, cu alţii nu sunt de acord. Mă întreb şi eu dacă a fost vreo operă de artă care a produs o schimbare în gândirea sau în comportamentul politicienilor. Nu sunt sigur, dar îmi place să cred că sunt parte dintr-o mişcare mai amplă, care îşi face griji în legătură cu viitorul planetei. Şi există un simţ al colectivităţii, un simţ al lucrului împreună.

Şi cum aţi descrie această contribuţie?

Sunt un artist, aşa că vorbesc limba artei. Simt că pot contribui printr-un dialog. Mai specific, îmi folosesc arta pentru a-mi spune părerea pe anumite subiecte. Asta au făcut artiştii timp de sute de ani – sigur că, la început, mai ales pentru biserică. Dar nu cred că oamenii ar trebui sa vadă arta ca pe ceva obiectiv. E foarte subiectivă. Mie-mi place ceva, ţie, altceva. Cultura ţărilor noastre, a istoriilor noastre, cultura din care suntem făcuţi, deci identitatea – cine suntem, de unde suntem – este spaţiul în care putem vorbi liber. Muzeele, teatrele, muzica, literatura, toate aceste lucruri sunt, de fapt, spaţii sigure pentru conversaţii. În acest sens, sper să creez un spaţiu sigur în care putem vorbi despre lucruri importante. Pentru că să vobeşti despre schimbarea climatică nu e deloc uşor. Nici despre joburile oamenilor, nici despre economie. Dar apare mereu această diferenţă, legată de gândirea pe termen scurt şi pe termen lung. Sistemul de sănătate este despre săptămâna viitoare, dar schimbarea climatică este despre peste 20 de ani. Iar dacă o ia razna clima, murim toţi.

Unde vedeţi cea mai mare piedică în acţiunea împotriva schimbărilor climatice?

Este o discuţie politică democratică, care are nevoie de guvernanţi. E o problemă care s-ar putea rezolva, cel mai probabil, dacă ne-am asculta mai mult unii pe ceilalţi. Nimeni nu-i ascultă pe copii, de exemplu. De aceea cred că e important proiectul „Earth Speakr“. Ideea de a-i asculta pe copii contează pentru că, atunci când vor creşte, trebuie să poată spună: „Când aveam 10-12 ani, cineva m-a ascultat!“.

„Şi era întuneric, dar era şi magic“

„Symbiotic Seeing“, cea mai recentă expoziţie a lui Eliasson; Sursă Foto: Franca Candrian

De unde aplecarea dumneavoastră spre problemele de mediu? A existat vreun episod în viaţa dumneavoastră relevant din punctul ăsta de vedere?

E o întrebare foarte bună. Da, sunt câteva episoade. Unora dintre ele nici nu le-am dat importanţă când s-au întâmplat. Unul dintre ele mi s-a întâmplat când aveam 4 sau 5 ani. Eu sunt din Islanda, iar acolo, în 1972, era criza petrolului. Asta însemna că două zile pe săptămână nu puteai să-ţi conduci maşina şi că, în fiecare seară, de la ora 6.00-7.00, rămâneai fără curent. Tăiau curentul ca să economisească banii de petrol, pentru că, la acea vreme, Islanda nu era o ţară verde, aşa cum e astăzi. Totul era alimentat cu petrol şi cărbune.

Bănuiesc că momentele în familie, după ce se lua curentul, au legătură cu episodul despre care întrebam.

Exact. La 7.00 seara, bătea un clopot şi, brusc, se lua curentul. Şi era întuneric, dar era şi magic. Toţi din familie veneau la masă şi stăteam la lumina unei lumânări. Una singură, pentru că erau scumpe. Iar lumina amurgului licărea uşor prin fereastră, iar eu eram bucuros că stau cu familia la lumina lumânării. Simţeam că sunt parte din ceva, că sunt cu adevărat important. Când am mai crescut, am realizat că momentul magic era cauzat de criza petrolului. Acestui moment i s-au adăugat plimbările mele dese prin Islanda, printre munţi şi gheţari, care mi-au dat o anumită sensibilitate faţă de fragilitatea peisajului arctic. Puţină creştere în temperatura la nivel global, şi s-a schimbat complet. 

Instalaţii urbane, cu gheaţă din Groenlanda

Olafur Eliasson, în 2017, în juriul Festivalului Internaţional de Film de la Berlin  Sursă Foto: Getty Images

Uitându-mă pe alte opere pe care le-aţi făcut, e clar că e nevoie de multă documentare, în diverse domenii, de la geometrie la fizică, pentru a le realiza. Care a fost cea mai complexă astfel de operă?

Tot ce e dificil pentru mine este, în acelaşi timp, o oportunitate. E o oportunitate să caut experţi şi să am conversaţii cu ei despre lucruri pe care le ştiu mult mai bine decât mine. Eu vin cu intuiţia mea că domeniul lor de cercetare e relevant în opera de artă la care lucrez şi sper că stropi din cunoaşterea lor se vor infiltra în ceea ce fac, transformându-mi proiectul. Preţuiesc foarte mult această oportunitate de a învăţa.

Deci arta dumneavoastră e ca un proces constant de învăţare?

Da, dar nu procesez pur şi simplu cunoaştere în artă. Felul în care fac artă încorporează concepte şi expertize ca parte dintr-un proces de învăţare în derulare. Încă învăţ din proiecte pe care le-am creat cu ani în urmă. Sunt lucrări care atrag adesea noi idei. Dacă te uiţi la o instalaţie precum cea din Kunsthaus Zürich (n.r. – muzeu de artă din Zürich, Elveţia), parte din cea mai recentă expoziţie a mea, „Symbiotic Seeing“ (n.r. – „Vedere simbiotică“), poţi vedea un soi de hartă a multor direcţii de cercetare care se împletesc în ceea ce eu consider că e o parte a studioului meu extins.

Multe dintre instalaţiile dumneavoastră sunt în afara instituţiilor. Cum se schimbă percepţia artei când e într-un spaţiu public?

Poate să apară un tip de nesiguranţă productivă atunci când lucrezi pe stradă. Oamenii nu simt securitatea pe care o instituţie de artă o oferă. Într-un muzeu s-ar putea să simţi binecuvântarea unui curator. Opera a fost aprobată de un expert. În afara instituţiei, o astfel de încadrare dispare.

În 2008, a creat sculpturi de gheaţă, expuse la -10 grade Celsius. În imagine, „Your Mobile Expectations: BMW H2R Project “    Sursă Foto: Getty Images

În acest sens, să vorbim despre instalaţia din 2014, „Ice Watch“.

Da, în 2014, când am instalat gheaţă din Calota Glaciară din Groelanda în spaţiile publice din Copenhaga, Paris şi Londra – o instalaţie extinsă în aer liber, realizată împreună cu geologul Minik Rosing. Nimeni nu ştia la ce să se aştepte. Mulţi oameni, pur şi simplu, au dat peste blocurile de gheaţă care se topeau şi au trebuit să-şi pună o serie de întrebări productive: „Ce e asta? Cine a făcut-o? Cum au făcut-o? Ce ar trebui să fac eu? Cum se simte gheaţa? O, ce rece!“. Iar asta a fost în mod bizar o surpriză pentru mulţi trecători.

Breakdance-ul era despre a simţi rezistenţa aerului, a spaţiului. Erai într-un dialog constant cu însuşi spaţiul, cartografiindu-l prin mişcarea ta, cartografiindu-te pe tine – trup, identitate – în acelaşi timp. Nu m-a părăsit niciodată acest impuls, de a intra în dialoguri productive cu spaţiul.

Dansul, ca desenatul în 3D

În 2019, aţi fost ales Ambasador al Bunăvoinţei pentru Schimbări Climatice de Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD). Ce concluzii aţi tras în privinţa paşilor reali pe care îi facem azi pentru un viitor mai bun? Care e starea de fapt la nivel instituţional?

Pentu mine, „Earth Speakr“ a fost o oportunitate să adun laolaltă idei pe care le-am explorat în practica mea în ultimii ani, pentru a vorbi despre urgenţa schimbărilor climatice şi despre cum suntem în mod inextricabil legaţi de împrejurimile noastre. Suntem mereu într-un schimb cu ele, într-un dialog. Să fiu desemnat Ambasador al Bunăvoinţei în 2019 a fost o oportunitate unică, care a hrănit această muncă continuă.

Să bifăm şi începuturile dumneavoastră artistice. Spuneaţi, la un moment dat, că mişcările dumneavoastră de breakdance, din adolescenţă, ar fi primele opere. Ce anume era în acele mişcări care v-a făcut să vă gândiţi să deveniţi artist?

Să fiu dansator de breakdance m-a învăţat multe despre spaţiu. Dansul era ca desenatul în trei dimensiuni. Mişcările pe care le practicam erau făcute nu într-un spaţiu gol, lipsit de fricţiune – ca baletul, unde poţi să navighezi prin aer de parcă nu te ţine nimic. În schimb, breakdance-ul era despre a simţi rezistenţa aerului, a spaţiului. Erai într-un dialog constant cu însuşi spaţiul, cartografiindu-l prin mişcarea ta, cartografiindu-te pe tine – trup, identitate – în acelaşi timp. Nu m-a părăsit niciodată acest impuls, de a intra în dialoguri productive cu spaţiul. 

     Un artist provocator

• Numele: Olafur Eliasson
• Data şi locul naşterii:
• 5 februarie 1967,
• Copenhaga, Danemarca
• Studiile şi cariera:
•  În 1995, a absolvit Royal Danish Academy of Fine Arts, stabilindu-se ulterior în Germania, unde şi-a deschis un studio în Berlin.
•  A ajuns recunoscut la nivel internaţional pentru instalaţiile publice care provoacă oamenii să privească diferit mediile în care trăiesc. Lucrările lui captivează audienţa prin proiecte arhitecturale, intervenţii în spaţiul civic, educaţie prin artă, elaborarea de politici şi acţiuni climatice.
•  În 2019, a fost numit Ambasador al Bunăvoinţei pentru Schimbări Climatice de către Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD).
•  Printre cele mai cunoscute proiecte de-ale sale se numără: „The weather project“ (2003) – a învăluit în ceaţă un amplu soare artificial în hala centrală de la Modern Tate din Londra; „The New York City Waterfalls“ (2008) – patru cascade artificiale imense construite de-a lungul ţărmului din Manhattan şi Brooklyn; „Ice Watch“ (2014, 2015, 2018) – bucăţi de gheaţă din calota arctică, amplasate în centrul oraşelor Copenhaga, Paris şi Londra, pe care trecătorii le puteau atinge, fiind martori ai fragilităţii lor pe măsură ce bucăţile se topeau şi dispăreau.
• Locuieşte în: Berlin, Germania