INTERVIU Nae Caranfil, regizor: „Am făcut un pariu cu Dumnezeu“ VIDEO

PREMIERĂ Regizorul Nae Caranfil a vorbit la Adevărul Live despre noul său film, comedia „6,9 pe scara Richter“, care va ajunge în 39 de oraşe şi peste 65 de ecrane din ţară, începând de vineri.

„6,9 pe scara Richter“ este cel de-al şaptelea lungmetraj al regizorului Nae Caranfil, fiul criticului de film Tudor Caranfil. Născut pe 7 septembrie 1960 la Bucureşti, Nae Caranfil a debutat spectaculos, în 1993, cu „E pericoloso sporgersi“ şi este autorul unor filme celebre, precum „Filantropica“ (2002) sau „Restul e tăcere“ (2008).

„Adevărul“: Faci filme rare, dar bune... Nu practici o ciclicitate oarecum anuală, cum ne-au obişnuit cei mai mulţi dintre regizorii români în ultima perioadă.
Nae Caranfil: Nu-mi dau seama cine dintre regizorii români are o ciclicitate anuală. În afară de Woody Allen, care este american, nu ştiu pe nimeni pe lumea asta care să poată să scoată o premieră în fiecare an. Dar e-adevărat că apar sporadic pe linia de plutire, cu câte-o geamandură de-asta cinematografică, nu chiar atât de rar ca alţii. Dar sunt la al şaptelea lungmetraj. Acuma, c-o fi mult, c-o fi puţin, nu ştiu. Nu cred că pot să fiu mai prolific decât atât. Am nevoie de timp pentru că eu îmi scriu şi scenariile, şi fac şi regia filmelor. În cazul ăsta, am scris şi muzica şi versurile. Deci nu am cum să trec de la un film la altul fără o traversare a deşertului, fără un fel de perioadă de reîncărcare, care să-mi permită să mă aşez la masa de lucru, să scriu un alt scenariu, să încerc să-l finanţez şi, în final, să ajung cu el în producţie.

Cum se naşte un scenariu? Cum s-a născut scenariul de la „6,9 pe scara Richter“?
Nu există reguli. Fiecare scenariu se naşte altfel. În cazul de faţă, ideea şi scrierea scenariului s-au întâmplat în 2010, deci acum 6 ani. La momentul respectiv, dacă vă mai amintiţi, începuseră să se vehiculeze nişte comentarii alarmiste apropo de sfârşitul lumii, care trebuia să intervină în 2012, pe 21 decembrie, conform sfârşitului calendarului mayaş. M-am trezit amuzându-mă la momentul respectiv, că, dacă aş putea să scriu atunci în 2010 o comedie cu accente apocaliptice, care să poată avea premiera chiar pe data fatidică de 21 decembrie 2012, ar fi ceva. Lucrurile nu s-au întâmplat aşa pentru că între timp, în 2011, proiectul a fost devansat de „Closer to the Moon“. Având posibilitatea să fac acea producţie, colosală pentru capul meu la vremea respectivă, am pus deoparte „6,9“, sperând să nu vină cumva cutremurul cel mare, pentru că atunci puteam să arunc la gunoi tot manuscrisul.

„Filmul meu tratează cu frica“

Sper să nu intervină vreun cutremur mare în perioada asta şi să-ţi folosească aşa, ca un fel de teaser...
Este pariul meu cu Dumnezeu: atâta timp cât filmul ăsta nu îşi epuizează toate posibilităţile, nu vine nimic peste noi.

Filmul nu are o încadrare precisă: este şi comedie, şi dramă, are şi elemente de musical...
Este o comedie cu ingrediente sinistre, dacă vrei. Este o comedie care trasează despre obsesia marelui cutremur şi fricile pe care le provoacă în noi, este o comedie care tratează despre frică în general, pentru că trăim într-o perioadă în care nu mai avem niciun fel de siguranţă. Uitaţi-vă ce se întâmplă în jurul nostru, în alte ţări, pe continent, pe alte continente... Acel sentiment oarecum liniştitor al anilor ’90, al „sfârşitului istoriei“, cum se spunea pe-atunci, s-a terminat. Dimpotrivă, suntem într-o zonă de incertitudine totală. Filmul meu tratează această intertitudine asupra tuturor catastrofelor care ni se pot întâmpla prin intermediul unui personaj cu micile lui laşităţi.

Despre „6,9 pe scara Richter“

„Fiul (Laurenţiu Bănescu) este un tânăr actor de teatru care navighează cu greu între un rol complicat într-un spectacol de musical, o nevastă geloasă până la depresie (Maria Obretin) şi obsesia marelui cutremur devastator, anunţat ca iminent de toţi experţii. Însă adevăratul cutremur pentru el se dovedeşte a fi reapariţia intempestivă a propriului său tată (Teodor Corban), după decenii de absenţă.

Manipulator şi amoral, tatăl se instalează în universul fiului, confiscându-l cu totul şi bulversându-i existenţa. Tony-actorul, soţia sa instabilă psihic, tatăl hedonist şi frumoasa (deşi mult prea tânăra) iubită a acestuia (Simona Arsu), evoluează împreună într-un „cadril" tragi-comic, în aşteptarea unui dezastru seismic şi a unei premiere teatrale unde, cel puţin în intenţii, „toată lumea râde, cântă şi dansează".“