INTERVIU Matei Vişniec: COVID 19 ne-a spus că trăim pe o planetă fragilă şi că această civilizaţie extrem de mobilă pe care am creat-o nu va fi eternă

ICR Paris desfăşoară proiectul ”Împreună cu creatorii români din Franţa în timpul şi după coronavirus”. În aşteptarea reluării activităţii teatrelor, muzeelor, sălilor de concert sau a cinematografelor, ICR Paris publică interviuri despre viaţa şi proiectele a 15 artişti din Franţa care promovează cultura română. Azi: dramaturgul Matei Vişniec: ”Fără dimensiunea culturală omul riscă să fie un fel de recipient fără conţinut”.

ICR Paris: Cum trăieşti această închidere a lumii culturale, acest moment în care domeniul digital pare să fi pus stăpânire pe lumea reală?
Matei Vişniec: Este adevărat ca industriile culturale au fost oprite în această perioadă, este adevărat că industria culturală a suferit cel mai teribil şoc, primele care s-au închis au fost muzeele, teatrele, cinematografele, sălile de concerte, operele. Deci toate aceste spaţii unde cultura se transmite în mod direct, unde spectatorul este într-o relaţie intimă cu el însuşi şi cu actorul, toate aceste spaţii s-au închis primele şi ele se vor redeschide ultimele.

Cultura a încasat un şoc general pe planetă, un fel de knock-out din cauza virusului, dar în acelaşi timp tot cultura ne-a ajutat să rezistăm în perioada carantinei, pentru că a fost probabil înregistrat un mare consum de cultură în tot acest timp, prin intermediul industriilor numerice, prin intermediul reţelelor de socializare.

Sigur că este o mare inversare de raporturi. Cultura, timp de mii şi mii de ani, a fost ceva direct, în sfârşit, de când există teatrul grec, de 2500 de ani, cultura a fost o relaţie directă, iar acum tinde din ce în ce mai mult să fie o relaţie virtuală.

Deci este o mare transformare, o schimbare de paradigmă, ecranele s-au interpus între noi şi creatorii de cultură, chiar şi cărţile le citim acum de multe ori pe ecran, deşi cartea rămâne totuşi o relaţie directă, atunci când avem obiectul carte în mână parcă îl avem pe autor în mâinile noastre, dar aş spune că experienţa rămâne totuşi uluitoare, interesantă şi poate că promiţătoare pentru viitor.

Omenirea nu va putea trăi fără consum de cultură, fără imaginaţie, fără invenţie, fără flux cultural continuu, iar în perioadele de restrişte, cum a fost cazul în această perioadă, această primăvară, iată că există un fel de plan B. Acest plan B de funcţionare a raportului cu cultura a funcţionat destul de bine. El nu poate însă perenizat pentru că există o frustrare. Până când va trebui să rămânem totuşi în faţa ecranelor, să nu intrăm într-o sală de cinematograf, să nu intrăm într-o sală de teatru. Este o întrebare tulburătoare. Deocamdată nu există răspuns pentru această întrebare, în ce moment se vor redeschide teatrele şi sălile de concerte. Toate răspunsurile ţin de raportul nostru cu virusul.

În cazul în care, cel mai nefast, virusul va rămâne camaradul nostru de viaţă, totul va trebui schimbat. Teatrul se va muta altfel, pe stradă, în pieţe, sălile de teatru vor trebui să primească doar 25 % din capacitatea iniţială, probabil că pe scenă totul se va desfăşura altfel, muzicienii se vor exprima altfel. Citeam într-un raport semnat, realizat de nişte experţi pentru Ministerul francez al culturii. Ce problemă este să plasezi pe un platou muzicieni pentru un concert. De pildă suflătorii produc mai multă salivă decât restul muzicienilor şi cum să-i plasezi ca să nu producă pericol public prin difuzarea acelor microparticule. Cum să-i separi de restul orchestrei, în panouri de sticlă, în ce fel.

Aproape că suntem într-o lume întoarsă pe dos, puţin absurdă, în care propunerile vin, oamenii nu stau ci inventează, dar practicile culturale s-ar putea să se transforme total, total, dacă virusul rămâne camaradul nostru veşnic de viaţă.

În cazul în care se inventează, se găseşte un vaccin în şase luni, într-un an, iubita, draga noastră normalitate, pe care acum o regretăm dar pe care nu am putea să o recuperăm, ne va face să simţim din nou acel frison extraordinar, acel frison unic care este participarea la un act cultural în comun, într-un fel de intimitate care a fost paradigma de până acum a actului cultural: să fim aproape unii de alţii, la cinci centimetri, într-o sală de spectacole în care lumea râde, izbucneşte în plâns, se agită, aplaudă fără să se teamă spectatorii unii de alţii; aceasta era draga noastră normalitate pe care acum sigur că o regretăm, avem chiar nostalgia ei într-un fel, dar pentru a încheia acest comentariu cred că industriile numerice nu pot face chiar totul.

Nu ne putem mulţumi numai cu ecrane iar cultura online mai devreme sau mai târziu va deveni şi ea opresantă. Este totuşi o distanţare impusă între spectator şi actor cultural care treptat devine, aş spune, o distanţare mentală, sărăceşte relaţia, devine chiar austeră, chiar dacă avem generaţii care s-au născut cu ecranul în faţă şi care consideră că ecranul este o normalitate, nu cred că ne vom obişnui vreodată să-l avem pe actor, să-l avem pe cântăreţ, să-l avem pe cel care ne transmite emoţie, doar pe ecran. Va trebui să-l avem şi viu în faţa noastră ca să putem folosi conceptul de act cultural pentru ceea ce mult timp s-a numit cultură sau viaţă culturală.

”Am început să scriu un roman pentru că voiam să scriu pagini în aceste condiţii de presiune, sau de lipsă de libertate asumată”

ICR Paris: Această criză a coronavirusului a fost pentru tine un motor de creativitate, de reînnoire şi de explorare?
Da, într-un fel această perioadă de criză  şi cele 55 de zile de carantină au fost momente de mare febrilitate, în primul rând reflexivă, dar am şi scris în această perioadă pentru că nu voiam să pierd acest timp. În orice caz, am stat în carantină dar am fost ca să spun aşa, am experimentat telemunca, pentru că am lucrat pentru Radio France International de acasă, am fost deci în contact cu ceea ce a spus presa, jurnaliştii, oamenii politici, filosofii, sociologii, am ascultat emisiuni interesante, dezbateri interesante, a fost un fel de moment extraordinar planetar de reflecţie şi de proiecţie în viitor.

Practic nu ştiu dacă s-au mai spus vreodată lucruri atât de interesante într-un timp atât de scurt, două luni şi ceva, angajamente morale pentru viitor, şi într-adevăr ar fi păcat să reîncepem să trăim la fel ca înainte de carantină, după carantină şi după COVID 19. Artiştii au încercat să imagineze alte moduri de a capta publicul. Eu personal am încercat să scriu, am început să scriu un roman pentru că voiam să scriu pagini în aceste condiţii de presiune, sau de lipsă de libertate asumată.

La un moment dat, ieşind, traversând Parisul, mergând totuşi spre RFI, cu legitimaţia mea de jurnalist, am trecut prin Parisul pustiu şi am rămas înfricoşat, mi-am spus că atunci când vezi un oraş ca Parisul – e cazul şi cu alte oraşe din Europa – golit de oameni, fără viaţă, îţi spui că dictatura nu e departe. Într-un fel, acest Covid 19 ne-a amintit tuturor pe planetă că suntem fragili, că nu suntem niciodată la adăpost, şi a fost ca un fel de avertisment.

Privarea noastră de libertate poate reveni, poate interveni, se poate produce în orice moment, iar atunci când nu vin dictatorii, poate să vină o criză sanitară care să ne oblige să ne izolăm, să stăm în case. Sunt atâtea lucruri extraordinare la care am fost obligaţi să ne gândim în această perioadă încât o consider foarte fertilă din punct de vedere reflexiv.

Mai  rămâne acum să descoperim, sau să ne convingem că tot ceea ce am gândit, tot ceea ce ne-am propus în această perioadă nu va rămâne ca un fel de bule de săpun care se ridică în aer şi se sparg, ci baza unui alt tip de societate, alt tip de relaţii umane. 

Sigur că imediat nu se va putea face nimic, unele reflexe negative vor fi reluate, de pildă acum în Paris sunt ambuteiaje enorme pentru că oamenii preferă să plece la servici cu maşina decât cu metroul, tocmai pentru că se tem de contaminări; va fi deci o perioadă în care vom repolua planeta, va fi o poluare şi mai mare.

Observ reflexele în magazine, în supermarketuri, unde produsele sunt supraambalate în acest moment, fiecare trei mere sunt într-un carton sau într-o pungă pentru că oamenii se tem să atingă sau să cumpere produse alimentare în vrac.

Deci sunt reflexe care oarecum sunt nefaste de fapt, pentru planetă, pentru ceea ce ne-am propus să facem, să fim mai atenţi cu planeta, cu noi înşine, dar lecţia aceasta pe care ne-a dat-o COVID 19 nu va fi transpusă în practică foarte uşor sau foarte simplu. Dacă rămânem înţelepţi, poate peste câţiva ani  adevăratele învăţaminte ale acestei perioade vor putea deveni o nouă modalitate de a trăi, de a consuma, de a produce, de a avea contacte cu ceilalţi şi de a privi sensul vieţii.

ICR Paris: Care sunt mijloacele de subzistenţă ale artistului în timpul izolării?
Cum a trăit artistul şi din ce în această perioadă de două luni e o întrebare care trebuie repartizată pe categorii de artişti şi pe ţări. Sunt ţări în care artiştii au fost protejaţi, şi mă refer la Franţa, şi am să vorbesc despre acest fel de protecţie care este absolut unic în lume, şi care cred că ar merita ca alte ţări să se inspire din el.

În Franţa există acest statut de intermitent al spectacolului, sunt peste 260 000 de artişti din toate disciplinele care sunt protejaţi cu ajutorul statutului de intermitent al spectacolului. Asta înseamnă că dacă anual ai un anumit număr de ore de muncă, după aceea obţii un fel de şomaj timp de opt luni şi beneficiezi de asigurare socială.  Asigurare socială prin care artiştii francezi au beneficiat de ajutorul statului.

Practic, statul francez le-a prelungit până în luna august a anului viitor drepturile, în aşa fel încât aş putea spune că artiştii şi oamenii de cultură francezi sunt printre cei mai privilegiaţi din lume, pentru că, iată, au din ce trăi până la sfârşitul lui august 2021, şi în tot acest timp au posibilitatea să inventeze proiecte, alte maniere de a se adresa publicului, de a se adapta aceste noi situaţii, deci un fel de respiraţie artificială materială suficient de generoasă pentru ca ei să poată crea, gândi, reflecta. Ce se întâmplă în alte ţări este mai dificil de spus, în diverse ţări europene artiştii sunt protejaţi, în Germania, în Spania, în Italia, au fost planuri şi sume deblocate în favaoarea artiştilor. Cred că mai confuză este situaţia în România.

ICR Paris: Cum ne putem imagina cultura după coronavirus ? Vom putea relua vechiul mod de a trăi şi consuma cultura?
Sigur că prima noastră dorinţă, a tuturor, este să revenim la ceea ce a fost, pentru că a fost situaţia ideală din punct de vedere cultural. Industriile culturale au funcţionat bine, Europa a avut şi are, dacă iese din acest tunel, o industrie a festivalurilor fabuloasă, care toate au fost sistate, deci prima noastră dorinţă este să revenim şi să facem cultură şi să consumăm cultură ca înainte.

În acelaşi timp, totuşi ceva trebuie reinventat. Ceva trebuie reinventat pentru că s-ar putea ca în viitor omul să se confrunte cu diverse pandemii, calamităţi, crize sociale, crize economice, crize ecologice, crize legate de prăbuşirea unor sisteme de transport, de producţie, totul este posibil. De altfel, COVID 19 ne-a spus că trăim pe o planetă fragilă şi că această civilizaţie extrem de mobilă pe care am creat-o nu va fi eternă.

Poate că va trebui ca în anii viitori să fim mai atenţi cum ne deplasăm, să călătorim mai puţin,  să consumăm mai puţin, probabil că şi unele situri turistice vor primi turişti mai puţini, poate că în anii viitori, generaţiile viitoare, dacă vor vrea să vadă Veneţia vor trebui să se înscrie pe o listă de aşteptare şi dacă se înscriu la vârsta de 18 ani, de abia când vor avea 28 de ani vor putea să aibă acces la Veneţia sau la marile muzee ale lumii. Lucrurile se schimbă şi probabil că modul de a avea acces la cultură se va schimba şi el.

Sigur că poţi vizita acum marile muzee ale lumii virtual, pe bază de acces la siturile respective. Dar cultura pe viu reprezintă ceva ce trebuie într-adevăr, cred, reinventat sau trebuie create nişte planuri B sau nişte scenarii de salvare. Ce se întâmplă, ce se va întâmpla dacă din nou va trebui să ne ferim unii de alţii, dacă ani de zile va trebui să nu ne atingem, cum vom construi raporturile noastre culturale?

Deci, există în acelaşi timp această dorinţă legitimă de a reveni la ceea ce a fost şi în acelaşi timp începe un şantier gigantic, cum să reinventăm raporturile noastre cu cultura, care sunt atât de necesare, pentru că doar numai în raport cu cultura suntem într-o reflecţie continuă legată de democraţie, de sensul vieţii  şi de ceea ce reprezentăm noi ca oameni. Fără dimensiunea culturală omul riscă să fie un fel de recipient fără conţinut.

Două poezii scrise de Matei Vişniec în timpul izolării :

Broasca ţestoasă

Proastă cum e, proastă cum e,
Broasca ţestoasă, care poartă pe carapacea sa pământul,
Când ajunge în dreptul meu,
Se blochează.
Una e să mă ocolească pe la dreapta
Şi alta e să mă ocolească pe la stânga.
Două destine i se deschid.
Eu nu am voie să vorbesc, dar îi fac, îi fac semn cu ochiul.
În stânga e abisul, durerea fără sfârşit, minciuna şi ura,
La dreapta aşteaptă răul, vinovăţia totală, moartea fiilor şi uitarea.
Nu există cale de mijloc, îi mai spun eu, gesticulând un pic
Trebuie să te decizi.

Dacă totul

Dacă toate au un început
Dacă toate au un început şi un sfârşit
atunci şi moartea are un început şi un sfârşit.
De aceea stau aici cu voi, aştept sfârşitul morţii.
Curios ca un copil aştept, să văd ce începe după întrebările retezate ale morţii.
Nu mă grăbesc, aştept fără să protestez,
Ştiu că s-ar putea să dureze,
Ştiu că s-ar putea să rămân ultimul în sala de aşteptare,
Eu şi cuvântul moarte,
Lipit de cerul gurii mele, ca un sufleur în cuşcă,
Ciudat, toate lucrurile esenţiale mi se spun într-o limbă străină,
Moartea îi inventează cuvinte noi ca să-şi ascundă urmele
Eu însă aştept, aştept.
Dacă toate au un început şi un sfârşit,
Înseamnă că vieţile noastre sunt nişte comete.
Ne vom mai întâlni unii cu alţii, cu siguranţă
Totul e să avem răbdare.

Interviul în română subtitrat în franceză poate fi urmărit aici. 

Matei Vişniec, dramaturg, scriitor, poet

Născut într-un oraş din nordul României, Rădăuţi, în 29 ianuarie 1956, descoperă foarte repede că literatura poate fi un spaţiu al libertăţii. Se hrăneşte cu lecturi din Kafka, Dostoievski, Camus, Beckett, Ionesco, Lautréamont… Are o sensibilitate anume pentru suprarealişti, dadaişti, nuvelele fantastice, teatrul absurdului şi al grotescului, poezia onirică şi chiar teatrul realist anglo-saxon, pe scurt aproape totul exceptând realismul socialist promovat de conducătorul ţării, Nicolae Ceauşescu.

Mai târziu studiază filosofia la Bucureşti şi devine foarte activ în cadrul generaţiei 80, mişcare literară care a bulversat peisajul poetic şi literar al României acelei epoci. Crede în conceptul de rezistenţă culturală şi în capacitatea literaturii de a demoli totalitarismul, crede că teatrul şi poezia pot denunţa manipularea oamenilor prin aşa-numitele "idei luminoase".

Înainte de 1987 se afirmă în România cu poezia sa epurată, lucidă, parcă scrisă cu acid. Începând din 1977 începe să scrie şi piese de teatru care circulă în mediile literare dar care sunt interzise, nu pot fi montate pe scenă. Devenit autor interzis, părăseşte în septembrie 1987 România, ajunge în Franţa şi cere azil politic. Redactează, în cadrul Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales o teză despre rezistenţa culturală în ţările din Europa de Est în epoca comunistă, însă începe să scrie şi piese de teatru direct în limba franceză. Între 1988 şi 1989 lucrează pentru postul de radio BBC, iar începând din 1990 pentru Radio France Internationale.

După un prim succes la Journées des Auteurs (Zilele autorilor), organizate de Théâtre les Célestins din Lyon, în 1991, cu piesa sa "Les Chevaux à la fenêtre" (Caii la fereastră), Matei Vişniec este descoperit de numeroase companii de teatru şi piesele sale încep să fie jucate peste tot în Franţa: Paris, Lyon, Avignon, Marseille, Toulouse, la Rochelle, Grenoble, Nancy, Nice, etc.

Astăzi Matei Vişniec numără numeroase creaţii teatrale în Franţa, iar în România teatrul din oraşul Suceava îi poartă numele. Treizeci de piese semnate de Vişniec sunt publicate  (Lansman, Actes Sud-Papier, L'Harmattan, Espace d'un Instant, Crater, Oeil du Prince). Piesele sale sunt jucate în mai mult de treizeci de ţări de pe tot globul, Italia, Marea Britanie, Polonia, Turcia, Suedia, Germania, Israel, Statele Unite ale Americii, Canada, Japonia …Este, din 1992, unul dintre cei mai jucaţi autori de la  Festivalul de la Avignon (off), cu patruzeci de creaţii teatrale, şi este laureatul mai multor premii din partea presei în cadrul acestui festival celebru peste tot în lume.

În România, după căderea comunismului, Matei Vişniec a devenit cel mai jucat autor dramatic în viaţă. Teatrul Naţional din Bucureşti a montat piesele sale, "Maşina Cehov", "istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal". Este şi autorul a trei romane editate în România.

Matei Vişniec este laureatul premiului Monnet de literatură europeană 2016,  cu romanul Le marchand de premières phrases (Negustorul de începuturi de roman): roman caleidoscopic, apărut la editura Chambon (tradus ulterior în limba română de Laure Hinckel), şi a primit tot în anul 2016 aussi, încoronând astfel întreaga sa activitate culturală, distincţia de mare ofiţer în Ordinatul naţional al serviciului credincios, din partea preşedintelui României, Klaus Iohannis.