INTERVIU Maren Ade, regizoare: „Regia de film e o muncă foarte potrivită pentru o femeie“ VIDEO

INTERVIU Maren Ade, regizoare: „Regia
de film e o muncă foarte
potrivită pentru o femeie“ VIDEO

Regizoarea germană Maren Ade    FOTO: EPA

ÎNDEMN Regizoarea de origine germană Maren Ade (39 de ani), distinsă cu Premiul Special al Juriului la Festivalul de Film de la Berlin şi cu Premiul Criticii la această ediţie a Festivalului de la Cannes, spune că ar trebui să existe mai multe femei care fac regie în lume.

„Mi-am pus zborul prea devreme“, râde alintat regizoarea Maren Ade, pe unul dintre scaunele de la Point. E sâmbătă dimineaţa şi, cu o seară înainte, tocmai s-a încheiat la Bucureşti proiecţia în premieră a celui mai recent film al ei, „Toni Erdmann“, în deschiderea Les Films de Cannes à Bucarest - o seară când s-a stat literalmente la coadă la intrare. Co-produs de Ada Solomon, filmat în mare parte la Bucureşti şi avându-i în distribuţie şi pe actorii români Vlad Ivanov şi Alexandru Papadopol, „Toni Erdmann“ a făcut înconjurul presei internaţionale la ediţia din acest an a Festivalului de la Cannes, unde a câştigat Marele Premiu al Juriului. Filmul e o poveste de o actualitate necesară şi surprinzătoare, fiindcă e expusă atât de în plin pe ecran. Se petrece în decorul corporate al zilelor noastre şi urmăreşte relaţia dintre un tată şi fiica lui în încercarea de a regăsi umanitatea şi afecţiunea dintre ei, într-o lume modelată de muncă pe bandă rulantă, raportări, task-uri, dovezi de status social şi sânge rece în negocieri. Cu accente de comedie şi interludii - specifice regizoarei - cu transformări neaşteptate, „Toni Erdmann“ conţine şi poate două dintre cele mai puternice scene ale cinematografiei acestui an - o scenă de goliciune simbolică, un naked party şi o scenă de karaoke de măiestrie actoricească. În rolurile principale sunt actorii germani Peter Simonioschek - tatăl, Toni Erdmann şi Sandra Hüller - fiica, Ines. Despre Sandra Hüller s-a spus la Cannes că după vizionarea filmului, au început s-o bombardeze toţi agenţii cu oferte. Cu Toni Erdmann”, regizoarea Maren Ade e la al treilea lungmetraj. Pentru „Everyone Else“/„Toţi ceilalţi“ a primit Marele Premiu al Juriului în 2009 la Festivalul de Film de la Berlin, în timp ce actriţa din rolul principal a primit Ursul de Argint pentru interpretare, iar pentru filmul ei de debut „The Forest for the Trees“ (2003) a fost premiat la Sundance. „Toni Erdmann“ rulează în cinematografele din toată ţara.  

„Weekend Adevărul“: Tematica filmului „Toni Erdmann“ e foarte actuală - regăsirea tandreţei şi a apropierii în relaţia dintre un tată şi fiica sa, într-o lume corporatistă aproape dezumanitată. V-a inspirat în mod direct ceva din viaţa reală în construirea poveştii?
Maren Ade: Filmul are puţin legătură şi cu tatăl meu: lui îi place mult să glumească, iar umorul ocupă un loc important în familia noastră. O vreme, tata chiar s-a jucat cu acea proteză, cu dinţii falşi pe care-i foloseşte şi personajul Toni Erdamnn din film. Tata făcea mereu glume cu asta şi mie îmi plăceau aceste momente în care el se transforma, pentru câteva secunde, în altcineva. Pe de altă parte, să scrii un scenariu pentru un film implică o paletă întreagă de lucruri. A şi trecut ceva timp de când l-am scris... E greu de numit o singură sursă de inspiraţie fiindcă niciodată nu există doar un lucru care să mă inspire. Încerc să pun cât mai multe ingrediente în supa asta pe care-o gătesc. (Râde)

Cum aţi procedat ca să vă apropiaţi de lumea „business“? E bine surprinsă în film şi nu sunteţi totuşi din zona corporate.
A fost o muncă de documentare fenomenală. Am vorbit cu mai mulţi oameni, am mers împreună cu ei în locurile unde munceau. În acelaşi timp, am continuat interviurile ca să găsesc un proiect la care chiar lucrau în acel moment. Apoi, m-am întâlnit şi am discutat cu multe femei. Am vorbit cu ele şi despre chestiuni generale - adică, am descoperit că e la fel de interesant să vorbim nu doar despre muncă, ci şi despre familie şi alte subiecte de viaţă, să aflu opiniilor lor despre asta. Trebuia realmente să înţeleg cum e viaţa lor. De exemplu, înainte să încep documentarea pentru „Toni Erdmann“, n-aş fi citit nici în ruptul capului secţiunea economică a unui ziar. Acum am ajuns chiar să o înţeleg şi sunt mândră de asta. (Râde)  

Maren Ade la Cinema Pro din Bucureşti, invitată la Les Films de Cannes a Bucarest      FOTO: Ionuţ Dobre

„Între a renunţa şi a rămâne agăţat“

Ce v-a plăcut cel mai mult la partea de documentare pentru film?
Faptul că fiecare răspuns era diferit. Cu câteva dintre aceste femei am petrecut pur şi simplu timp în lumea lor pentru a vedea cum se desfăşoară nişte zile obişnuite din viaţa pe care o duc. În mod ciudat, pentru mine e fascinant când oamenii îmi arată aceste lucruri: unde locuiesc, cum trăiesc. Căci, mai târziu, într-un fel sau altul, totul trebuie plasat într-un spaţiu... Şi, câteodată, se întâmplă situaţii amuzante în timpul documentării pentru că oamenii îţi spun ceva de genul: „Păi, asta e viaţa mea. Ce e aşa de interesant la ea?”.

Şi ce vi s-a părut interesant?
În ceea ce priveşte Bucureştiul, această idee de reţea de experţi din lumea business, felul în care ţin toată informaţia în interiorul unei bule dintr-un oraş străin. Într-un fel, tot aici i-am înţeles pe mulţi dintre străinii care lucrează în România şi cum atunci când ajung înapoi acasă vor să aibă lumea lor. De mai multe ori cred că m-am surprins singură, întrebându-mă: „De ce trăiesc ei în aceste reţele?“. A înseamnat cu adevărat descoperirea unei noi lumi pentru mine.

Vă raportaţi la filmul „Toni Erdmann“ mai degrabă ca la o critică a acestei lumi sau ca la un fel de a surprinde pur şi simplu realitatea ei?
Încerc să arăt realitatea şi cred că zonă de critică este conţinută. Nu trebuie să am o grijă specială faţă de ea. Adică, dacă critica te preocupă prea mult, filmul tău poate deveni un tăvălug de mesaje. Or,  pentru mine un film este despre a adresa nişte întrebări. Şi aceste întrebări apar de la sine.

Cu „Toni Erdmann“ adresez întrebări despre capitalism, despre cine e reponsabil, despre când au devenit lucrurile atât de complicate şi de complicat de atribuit ca responsabilitate şi care este propria noastră responsabilitate.

Şi m-am mai gândit că e tipic ca oamenii când merg , să zicem, la o rafinărie de petrol să îşi dea seama de nişte lucruri şi dupa aceea dintr-o dată să se gândească: „Dar pot face eu ceva, pot schimba ceva?“. Şi apoi să revină şi să se concentreze din nou asupra vieţii private. E acel fin balans între a renunţa şi a rămâne agăţat.

Ce m-a interesat cel mai mult este efectul pe care aceste lumi globalizate îl au asupra relaţiilor din viaţa privată.

„Am încercat să reacţionez la ce am descoperit în România“

Care sunt principiile după care vă ghidaţi când faceţi un film?
E important să cred tot ce se întâmplă în film. Să fie cât se poate de uman. Şi, în acelaşi timp, să nu fie la nivel de bază, simplu.

Nu cred în lucrurile construite. Unii cineaşti sunt buni la asta, la a construi lumi. Pentru mine, însă, legea e mereu realitatea.

Cu toate că în „Toni Erdmann“ se întâmplă şi lucruri improbabile, însă doar până într-acolo încât să fie posibile. Şi celălalt principiu în care cred este că, în lucrul cu actorii, ei să fie mereu în centru şi pe primul loc. Am grijă ca de fiecare dată camera de filmat să îi urmărească pe actori, şi nu invers.

Aveţi în filmele dumneavoastră acest element al neaşteptatului, aduceţi o răsturnare de situaţie punctuală şi surprinzătoară - e prezent şi în filmul „Everyone else“/„Toţi ceilalţi“, într-o secvenţă de final, e şi mai prezent în „Toni Erdmann“. E un limbaj care vă aparţine. De ce vă place?
Sunt plictisită de realitate. (Râde) Până la urmă, trebuie să fie un film. Lăsând gluma la o parte, este frumos să găseşti acest ceva care să fie o expresie mai curprinzătoare pentru tot ce se întâmplă în plan real. În ceea ce-l priveşte pe Toni Erdmann ca personaj şi cu această poveste, chiar aş spune că am căutat o posibilitate prin care să evadez din lumea aceea şi, de ce nu, din realismul propriilor filme.

Cum lucraţi cu actorii?
Repetăm foarte mult. E musai să facem mereu şi o repetiţie pe platoul de filmare, ca să punem totul în scenă. Cred că e foarte important să fii acolo cu toată lumea cu o zi înainte de filmare ca să aranjezi lucruri, pentru că e întotdeauna surprinzător de cât de mult timp e nevoie ca să ajungi la emoţii. Şi încerc să las lucrurile deschise pentru ziua de filmare propriu-zisă, mă refer la această lume a emoţiilor, unde oameniiau luptele lor - uşile ei vreau să le deschid.



Sandra Hüller şi Peter Simonischek, în filmul „Toni Erdmann“

Aţi lucrat în mod special pe scenariul de la „Toni Erdmann“ în funcţie de filmările de la Bucureşti?
Am încercat să reacţionez la ce am descoperit aici, în România. E în film un cadru când Ines, personajul feminin se uită pe geam din interiorul unei săli de şedinţe şi vede jumatatea de clădire de business din sticlă fumurile, şi jumătate o casă veche, aproape dărăpănată, cu oameni care-şi petrec viaţa în curte, ca într-o mahala. Chiar aşa era. Şi e un cadru pe care l-am luat spontan.

De ce e important ca lumea să vină să vadă filmul „Toni Erdmann“?
Ştiţi, dacă vă gândiţi, treaba cu cinema-ul este că trebuie să fii înauntru. Greul e până intrii în cinematograf, până ajungi acolo. Ironic, odată ajuns înăuntru, eşti prezent şi aproape niciodată nu ieşi de la un film sau nu regreţi că ai mers la un film.

Povesteaţi că aţi urmat mai întâi studii de producţie, deşi aţi fi vrut să fiţi la regie pentru că v-aţi gândit că n-o să vă accepte nimeni.
Făcusem deja voluntariat pentru producţie. Aveam doar 20 de ani şi mă gândeam că nu primesc studenţi atât de tineri la regie. Până la urmă, când am văzut ce tineri sunt cei de la regie, am schimbat. Dar experienţa de producţie mi-a prins bine, fiindcă acum sunt nu doar regizor, ci şi propriul meu producător.

E dificil pentru o femeie care face regie de film să pătrundă pe piaţa internaţională?
Cred că e mereu bine să fii singurul exemplu. Dar nu cred că e bine că nu avem mai multe femei care fac regie. Ar trebui să existe mai multe regizoare. Regia de film e o muncă foarte bună pentru o femeie. (Râde)

CV

Premiu după premiu

Numele:
Maren Ade

Data naşterii: 12 decembrie 1976

Studiile şi cariera: A studiat mai întâi producţie şi management media şi mai târziu regie la Universitatea de Televiziune şi Film din München;
În anul 2001, a fondat împreună cu o prietenă propria casă de producţie, Komplizen Film;
Cu Komplizen Film a făcut primul lungmetraj al său, “The Forest for the Trees” (2003) care a fost distins cu Premiul Special al Juriului la Festivalul de Film de la Sundance în anul 2005.
A urmat filmul “Everyone Else”/”Toţi ceilalţi” (2009) care a primit Marele Premiu al Juriului la Festivalul de la Berlin şi Ursul de Argint pentru cea mai bună interpretare feminină.
În 2012, Maren Ade a început lucrul la scenariul pentru al treilea lungmetraj, “Toni Edmann”. Lansat în 2016 în cadrul competiţiei oficiale a Festivalului de Film de la Cannes, filmul a primit Marele Premiu al Juriului şi a fost unanim lădaut de critica internaţională.
“Toni Edmann” a fost primul film german din ultimii zece ani care a avut premiera în cadrul Festivalului de la Cannes.

Starea civilă: Căsătorită, doi copii

Locuieşte în: Berlin

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările