INTERVIU Lilian Zamfiroiu, noul preşedinte al ICR: „Am avut relaţii cu Securitatea, dar nu am semnat“

INTERVIU Lilian Zamfiroiu, noul preşedinte al ICR: „Am avut relaţii cu Securitatea, dar nu am semnat“

Lilian Zamfiroiu, la primul interviu din postura de preşedinte al Institutului Cultural Român.

Lilian Zamfiroiu, noul preşedinte al Institutului Cultural Român, vorbeşte despre activitatea sa în presa comunistă, despre informaţiile date securiştilor care i-au propus un angajament în perioada studenţiei şi despre uimitoarea sa ascensiune

Institutul Cultural Român, instituţie bugetată cu milioane de euro anual pentru a promova cultura autohtonă în lume, are un nou preşedinte: Lilian Zamfiroiu. Un nume care nu spune aproape nimic. Acest interviu a căutat să lămurească, în primul rând, această problemă: cine este Lilian Zamfiroiu?

Demult, pe vremea comunismului, un tânăr vâlcean, absolvent de liceu industrial, şi-a dorit să dea la facultate. A reuşit din a treia încercare şi de atunci nimic nu l-a mai putut opri. A căutat să facă de toate şi să-i cunoască pe toţi. A fost ziarist la „Universitatea Comunistă” şi a scris frumos despre tovarăşul Ceauşescu, a făcut antren la „Radio Vacanţa” Costineşti şi a discutat cordial cu ofiţerii de Securitate care i-au cerut informaţii despre profesorii străini din facultate. Le-a spus ce avea de spus, dar susţine că a refuzat să semneze un angajament.

După Revoluţie, Lilian Zamfiroiu a urcat treaptă după treaptă. Cum a urcat? Se întâlnea mereu cu prieteni care îi făceau propuneri: Hai la Ministerul Învăţământului! Hai la Radio 21! Hai la Apărare! Nu vrei să fii diplomat?

În urmă cu o lună i-a sunat telefonul. A acceptat să fie preşedintele ICR, deşi recunoaşte cu toată sinceritatea că s-a întrebat şi el: „De unde şi până unde?”.

"Nu mi-au cerut informaţii despre colegi, doar despre profesori"

"Adevărul": Să începem de când eraţi mic…
Lilian Zamfiroiu: Când eram mic nu aveam în cap să mă orientez spre ştiinţele umaniste. Dimpotrivă. Îmi plăcea să meşteresc, să bricolez. Mă simţeam mai atras de lucrurile practice. Dar, pentru că mama era directoare şi profesoară de limba română la şcoala din Câineni - Vâlcea, a reuşit să mă atragă spre zona asta. Mi-a spus că viaţa de profesor e mai lejeră, că ai vacanţă... Totuşi, abia în ultimele clase de liceu am decis să dau la Filologie. Am terminat un liceu industrial, şi, cum ştia toată lumea că eu dau la Filologie, în timpul examenului de Bacalaureat la literatura română toţi colegii au sărit pe mine “spune-mi şi mie colo, spune-mi şi mie colo!”. I-am ajutat, în limitele în care am putut, în timpul examenului. Motiv pentru care mi-a rămas foarte puţin timp pentru mine şi am luat nota 8. Altfel, aş fi luat 10 fluierând.

Dacă dădeaţi Bac-ul acum v-ar fi luat Poliţia cu autocarul…
(râde) Dacă erau condiţiile de astăzi, da… cine ştie. La prima încercare la facultate m-am trezit cam târziu şi se intra foarte greu la Filologie, la Iaşi. Nu am luat, era evident că nu eram pregătit.

De ce aţi încercat tocmai la Iaşi?
Mă rog…, Iaşiul…, Eminescu, Veronica Micle. Eram la vârsta când eram atras de chestiuni de felul acesta. Şi apoi, mama făcuse facultatea la Iaşi. Am mai încercat o dată, anul următor, tot la Iaşi, dar la fără frecvenţă. Din păcate, am picat primul sub linie. Se poate verifica în arhive, în 1982. Asta m-a ambiţionat mai mult. M-am dedicat mai mult procesului de învăţare.

Între timp, v-aţi angajat la întreprinderea care azi se numeşte Oltchim.
Exact. Aveam o situaţie financiară precară şi am lucrat doi ani la Oltchim. Eram operator de aparate de măsură şi control. Eu am terminat Liceul Industrial numărul 4, care pregătea muncitori pentru Oltchim. Lucram în schimburi. Intram la 10 seara – ieşeam la 6 dimineaţa. Până la două noaptea învăţam. Scriam comentarii de diverşi autori ai literaturii române pe sulurile diagramelor de control. Nu vreau să se înţeleagă că intram la serviciu şi stăteam degeaba. Nu, chiar mi-am făcut job-ul cât am fost acolo.

Când aţi dat a treia oară la facultate v-a fost frică? Rataserăţi deja de două ori…
Nu. Eram pregătit mental să dau şi de 20 de ori. Nu-mi vedeam cursul vieţii fără facultate. De data asta, am optat pentru Bucureşti, dar a fost un mic accident şi acolo. Am greşit prin hiperexactitudine la un exerciţiu de gramatică, era povestea aia cu fraza împărţită în propoziţii. Eu am dus judecata la extrem. Şi unde gramatica era punctul meu forte, am luat nota cea mai mică: 7.50. Am compensat la literatură şi la franceză.

Cum a fost când aţi văzut că aţi intrat la facultate?
Mult timp a fost cea mai fericită zi din viaţa mea. Era statutul care-ţi schimba viaţa. În noaptea aceea n-am pus geană pe geană. Mă gândeam: “sunt singurul student din comuna Câineni”. (râde) Mă simţeam bine. Nuanţe!

La facultate aţi început să cochetaţi şi cu jurnalismul, la revista “Universitatea Comunistă”.
Da. Se numea aşa înainte de venirea mea acolo.

Cum aţi ajuns redactor-şef din primul an de facultate?
Cel care era redactor-şef până atunci ajunsese în anul IV. Şi pentru că se schimba garnitura, la finalul anului universitar ‘83-‘84 am fost propus să conduc revista. Prin tradiţie, redactorul-şef era de la Filologie. La vârsta aia mi se părea o chestie să ai legitimaţie de presă. O arătam ca să pot cumpăra Pepsi-Cola… Nu reneg episodul ăsta din viaţa mea, pentru că acolo am învăţat o meserie: să fac presă.

Membrii Uniunii Asociaţiilor Studenţilor Comunişti din Universitate şi-au exprimat cu acest prilej via lor bucurie pentru reînvestirea tovarăşului Nicolae Ceauşescu în funcţia supremă de stat, convinşi fiind că acesta reprezintă pentru tot tineretul român certitudinea unui viitor liber şi fericit, în condiţiile ridicării României pe noi culmi de progres şi civilizaţie
Lilian Zamfiroiu, în articolul “Asociaţia Studenţilor Comunişti din Universitate la ora bilanţului”, revista “Universitatea Comunistă”, anul 1985

Eraţi membru de partid?
Eram membru de partid încă de când lucram în combinat, la Oltchim. Nu vreau să pozez nici în disident, dar nici în comunist înfocat. Pentru mine, a fi membru de partid însemna să ne întâlnim în şedinţa de la cantină. Oricum, nu le propuneau lichelelor să fie membri de partid.

Cât aţi lucrat la “Universitatea Comunistă”, aţi scris vreun articol de care vă e ruşine?
Vă spun sincer că nu-mi amintesc. Nici nu m-aş grăbi să neg. Dar, în orice caz, nu-mi amintesc să fi semnat eu. Totuşi, mergând cu sinceritatea până la capăt, revista avea un editorial în care nu scriam decât despre partid şi despre Ceauşescu. Dar editorialul era semnat “Redacţia”. Era un articol de grup. Noi, cei din conducerea redacţiei, ne strângeam şi… Era perioada de aşa natură… Şi, repet, nici nu am avut în mine vreo pornire de disident. Nu aveam informaţii. În destinul meu de până atunci nu am avut de suferit din pricina regimului, ca să mă revolt.

Prin tradiţie, Universitatea a fost, este şi va fi o instituţie în care generaţiile de studenţi au primit, pe lângă cunoştinţe de specialitate şi sentimentul adânc al dragostei faţă de patrie, de popor, sentiment redimensionat în actuala epocă de documentele partidului, inspirate la rândul lor din gândirea cutezătoare a tovarăşului Nicolae Ceauşescu
Lilian Zamfiroiu
în revista “Universitatea Comunistă”, anul1985

Aţi avut propuneri de a colabora cu Securitatea?
Eu am avut o şansă: un asistent universitar pe nume Mihai Marta. În primele zile de facultate veneam de la sortat ceapă, din Berceni, cum se mergea atunci, la activităţi agricole. Eram în tramvai şi eu i-am zis că sunt membru de partid. El mi-a zis: “Vezi, că sigur te vor căuta «băieţii»! Îţi vor propune să colaborezi cu ei. Dar, dacă nu vrei, să ştii că se poate”. “Cum se poate?”, am întrebat eu. “Păi, le spui că eşti bolnav. Le spui că tu nu ai nimic împotriva sistemului, dar starea ta de sănătate nu îţi permite”. Deci profesorul Marta m-a învăţat “poezia” pe care trebuia să o spun. A avut perfectă dreptate, “băieţii” au apărut după câteva săptămâni. M-au chemat de mai multe ori. Mă chemau întotdeauna în biroul decanului, academicianul Ion Coteanu.

Ce discutaţi acolo?
Ei spuneau că “uite, sunt în Universitate şi profesori străini şi vrem să ştim cum gândesc, dacă sunt contra”. Aveam o lectoriţă venită din Ungaria şi un lector din Italia. Cei din Securitate nu erau interesaţi de colegi. Pe mine m-au întrebat întotdeauna de profesori. Mă simţeam jenat fiindcă nu aveam ce să le spun. Ce să le spun? Că italianul ne dădea să fumăm ţigări scumpe? Probabil că le-am spus şi asta, nu mai ţin minte. Discuţiile erau cordiale, că nu şi-ar fi permis ăia, în prezenţa decanului, să intre în amănunte. Dar nu am semnat niciun angajament. Cum v-am spus, l-am avut pe profesorul Marta care m-a învăţat “poezia”.

Dacă nu ştiaţi “poezia” asta, ce aţi fi făcut?
Nu ştiu. Răspunsul sincer e că nu ştiu. La un moment dat, ofiţerul de Securitate m-a invitat în oraş, singur. Acolo mi-a spus că dacă voi semna voi avea posibilitatea să …. nu-ştiu-ce. În momentul ăla i-am recitat “poezia”. Omul a înţeles.

I s-a părut credibil că eraţi “bolnav”, din moment ce veneaţi la facultate, conduceaţi revista?
“Poezia” era mai complexă. Eu aş fi avut o stare de sănătate care nu-mi permitea să fiu vigilent… nu mai ţin minte exact. Îi sunt şi acum recunoscător profesorului Marta că m-a învăţat. Nu l-am mai revăzut de atunci. Dacă nu era el, nu ştiu ce aş fi făcut. Istoria nu se face cu dacă. Oricum, ca orice coleg din Ministerul de Externe, am adeverinţă de la CNSAS că nu am colaborat cu Securitatea. Asta îmi aminteşte de o discuţie dintre Nicolae Manolescu şi Theodor Stolojan. Domnul Manolescu l-a întrebat: “Domnule Stolojan, aţi avut de-a face cu Securitatea?”. Stolojan a zis: “Nu”. La care domnul Manolescu a spus: “Daţi-mi voie să pun sub semnul întrebării. Eu însumi am avut de-a face cu Securitatea. M-au chemat. Am stat de vorbă cu ei, ne-am întâlnit, colo sau colo. Dar n-am colaborat”.

Dumneavoastră îi condamnaţi pe cei care au colaborat?
Dacă judec strict prin prisma experienţei mele, ar trebui să-i condamn pe cei care au semnat angajamente. Pentru că pe mine nu m-au forţat. Eu am refuzat şi… mă rog, ne-am mai întâlnit, totuşi, de vreo două-trei ori. Să nu credeţi că după ce am refuzat să semnez angajamentul nu ne-am mai întâlnit. Dar nu am fost forţat, nu mi s-au cerut informaţii despre colegi, numai despre profesori. O să mă întrebaţi: “Bine-bine, dar ce le-ai spus?”. Ce să le spun? Că italianul îşi făcea cursurile, apoi ieşea la o cafea. Profesoara de maghiară nici măcar atâta nu făcea.

Asta e interpretabil. Informaţiile astea nu se cheamă tot colaborare?
Dacă asta este colaborare… Nu. Eu cred că legea defineşte bine ce înseamnă colaborarea. Încă o dată, vorba domnului Manolescu: “Ai avut de-a face cu Securitatea?”. Da, am avut de-a face cu Securitatea. În sensul pe care l-am definit mai devreme. Ce să spun? Că nu m-am întâlnit cu ei? Nu. Aş minţi. De ce să plec la drum cu o minciună?

O să mă întrebaţi “bine-bine, dar ce le-ai spus?”. Ce să le spun? Că italianul îşi făcea cursurile, apoi ieşea la o cafea. Profesoara de maghiară nici măcar atâta nu făcea.
Lilian Zamfiroiu
despre informaţiile oferite ofiţerilor de securitate

“La Revoluţie m-a cam prins frica. Sincer vă spun!”

După facultate aţi devenit profesor?
Da. M-am întors la Râmnicu Vâlcea.

Ce aţi făcut la Revoluţie?
Nu am o structură de revoluţionar, de om care pleacă să distrugă un sistem. Dar am venit la Bucureşti, pe 21 decembrie 1989.  Seara am mers cu un coleg la Universitate, dar, vă spun sincer, când am văzut ce e acolo, m-a cam prins frica. Sincer vă spun! Seara următoare am ieşit să aduc nişte sandvişuri soldaţilor. La magazinul Adam am văzut două persoane la pâmânt, în spasme. Împuşcate! Nu aveai cum să te apropii să-i ajuţi pentru că din blocul de deasupra se trăgea. În momentul ăla chiar m-a luat frica şi am plecat la Râmnicu Vâlcea.

Deci aţi fost mai mult de curiozitate.
Da. Am avut în mine atracţia asta să văd. Dar nu neapărat să mă implic. Mi-ar fi plăcut să am şi eu stofă de erou, dar nu. Am fost şi la evenimentele de la Târgu Mureş, din marie 1990. Dar ca ziarist: trimisul special al ziarului “Curierul de Vâlcea”, primul cotidian privat de după Revoluţie.

Cum era la ziarul ăsta?
În 1990 să ai un salariu de 5.000 de lei era ceva. Ca profesor luam 2.100. Evident că mi-a convenit să le fac în paralel. Îmi făceam orele, apoi mă duceam la ziar. Eram secretar general de redacţie, dar şi scriam.

“Pe Şerban Huidu eu l-am angajat. Cu mâna asta i-am semnat contractul de angajare”

Cum aţi ajuns în Ministerul Învăţământului?
În noiembrie 1991 am fost chemat în minister. Şi aici se pune întrebarea: de unde până unde, un profesor de la Vâlcea chemat în minister? Un coleg de facultate a ajuns să lucreze acolo. Ştia că am fost ziarist şi m-a chemat la biroul de presă. Am plecat de la un statut material bun, la Ministerul Învăţământului, unde a fost o cădere. Dar, era ideea de a merge în minister. Mama mea a fost profesoară şi când venea inspectorul general tremurau toţi, darămite să fii de la minister.

Aţi scris în acea perioadă şi la Evenimentul zilei...
Eu îl ştiam pe Ion Cristoiu încă dinainte de ‘89. M-a abordat şi mi-a zis că urmează să lanseze un cotidian. Ca o paranteză, eu pierdusem atunci un post şi la TVR, când mă chemase Tatulici la emisiunea lui, „Veniţi cu noi pe programul doi”. Am mers la el şi i-am zis că accept, dar să-mi dea şi mie casă (râde). Rămăsesem cu mentalitatea dinainte. Când a auzit, m-a trimis la plimbare. Iar când mi-a propus Cristoiu, nu prea mi-a venit să renunţ la postul meu sigur de la stat, dar el mi-a zis că pot să fiu redactorul „Evenimentul zilei” de la Ministerul Învăţământului. Şi am scris o perioadă de câteva luni nişte articole despre învăţământ.

Aţi rămas în minister până în 1997, dar aţi fost şi director la Radio 21.
Da, tot în paralel. În ‘95 m-am întâlnit cu un fost coleg, pentru că în timpul facultăţii eu lucrasem şi la Radio Vacanţa, la Costineşti.

Acolo aţi fost crainic?
Da, eram cu jocuri pe plajă, ghicitori, prostii, antren...Era singurul post de radio liber. Adică nici nu-l înjuram pe Ceauşescu, dar nici nu-l cântam. La Radio 21 am ajuns în ’95, întâlnindu-mă cu acest coleg care mă ştia de la Radio Vacanţa. El era director general şi m-a chemat să conduc Radio 21 Bucureşti. Am stat doar un an, pentru că era greu. Dimineaţa să fii funcţionar la Ministerul Învăţământului, iar după-amiaza la radio! Pe Şerban Huidu eu l-am angajat. Poate fi contactat şi recunoaşte. Vorba aia, cu mâna asta i-am semnat contractul de angajare.



 

Lilian Zamfiroiu (stânga) a fost reporter la Radio Vacanţa Costineşti. FOTO: Arhiva Andrei Partoş

După aceea aţi revenit un an ca profesor de limba română.
În ‘97 am avut un episod care m-a scârbit. S-a schimbat guvernarea şi a venit ministru Virgil Petrescu. Am plecat în concediu de odihnă vara şi, când m-am întors, în biroul meu era altcineva. Atunci am revenit la catedră, în Bucureşti, la Liceul de Artă Nicolae Tonitza.

Aţi stat profesor doar un an.
Da, pentru că între timp m-am întâlnit cu cineva de la biroul de presă al Ministerului Apărării Naţionale. Când a auzit că nu mai lucrez la Învăţământ, mi-a zis: „Stai puţin, noi avem nevoie de tine, noi ştim ce poţi”. Mă rog, iertaţi-mi lipsa de modestie, dar aşa s-a exprimat. În final, am ajuns la biroul de presă al Ministerului Apărării. Cât am lucrat ca profesor la Tonitza, având foarte mult timp liber, m-am dus şi la Jana Gheorghiu, care era director la Radio România Tineret, şi i-am spus că vreau să revin în radio. Atunci am început să fac emisiunea „Politica în oglindă”.

„Lilian de la Câinenii de Vâlcea vine mare diplomat la Externe”

A urmat al treilea Minister, al Afacerilor Externe.
Da, cum a fost...Că mulţi s-au întrebat: „Dom’le, ce pile a avut ăsta? Lilian de la Câinenii de Vâlcea vine mare diplomat la Ministerul Afacerilor Externe...”. A fost o conjunctură. Eu, continuând să fac la radio aceea emisiune, la un moment dat l-am invitat pe Mircea Geoană, care era ministru de externe. Geoană n-a putut veni şi a desemnat un secretar de stat, pe Cristian Niculescu. S-a întâmplat să avem un feeling foarte bun. Pur şi simplu a ieşit şi o emisiune foarte bună, i-am mai zis despre mine, că locul meu de bază e la Ministerul Apărării, că la radio e doar o colaborare. „Şi nu te-ar tenta o carieră diplomatică?”, m-a întrebat (râde). Îmi amintesc că i-am spus: „Ba m-ar tenta, dar ştiu că plătiţi foarte puţin”. Eu, la Apărare, vorba aia, mai aveam încă un salariu din sporuri. Ca să nu mai vorbesc de nu ştiu câte facilităţi. Apărarea are: casă de odihnă nu ştiu unde, hotelul nu ştiu care, deci era OK. Eram şi forte bine văzut acolo, deci aş fi putut ieşi la pensie bine mersi din postul respectiv, post călduţ, vorba aia.

Când v-a pus întrebarea asta cu cariera în diplomaţie, la sfârşitul emisiunii?
Da, la sfârşitul emisiunii am plecat împreună de acolo. I-am spus că m-ar tenta ca provocare, dar ştiu că salariile sunt mici. Cu ce credeţi că m-a câştigat? M-a întrebat: „Cât ai la Ministerul Apărării salariu?”. „Atât”. „Dacă îţi dau atât plus un leu, vii?”. Această întrebare mi-a schimbat viaţa. Sub cuvânt de onoare! Am stat să mă gândesc: „dom’le, da, e interesant”.

Leul ăla...
Leul ăla, ideea că te duci la mai bine. Dar argumentul de bază era că mi se deschidea o nouă carieră.

Dar v-a apreciat omul ăsta, nu glumă, dacă v-a propus, la o oră de când vă cunoşteaţi, şi carieră în diplomaţie, şi salariu...
Da, acum ce să vă spun... Este...Efectiv a fost un feeling OK. Am ajuns consilier la secretarul de stat, dar acel leu a venit abia după şapte luni. Timp în care mi-a fost foarte greu. Salariul îmi scăzuse mult. Ca şi acum, aici. Venind de la Paris mi-a scăzut de patru ori salariul. Na, asta e.

Despre propunerea ICR: “Şi eu am fost surprins?”

Din septembrie 2006 şi până acum aţi fost adjunctul lui Nicoale Manolescu, ambasadorul României la UNESCO. Ce aţi făcut, concret, acolo?
Da, mai citeam în unele comentarii răutăcioase: „Ce a făcut Manolescu acolo?”. Ceea ce face orice ambasador al României, întreţine o relaţie. Asta e menirea unui ambasador, de a ţine o relaţie şi de a o dezvolta. Şi vă spun că niciodată România nu a avut o relaţie atât de bună cu UNESCO.

Suntem în iulie 2013 şi aţi ajuns la conducerea ICR. Spuneţi-ne şi această poveste.
Dacă toată discuţia s-a purtat în spiritul sincerităţii, de ce aş coti-o acuma de la sinceritate? Şi pe mine m-a surprins. De unde până unde? M-a sunat şi pe mine cineva într-o dimineaţă, să-mi spună: „Bă, auzi, am auzit că vor ăştia să te pună preşedinte la ICR. Hă, hă, hă, ce glumă!”. Eu: „Hai, bă, mă iei cu glume din astea?”. Zice: „Da, mi-a zis şi mie cineva, dar îţi dai seama că îţi trebuie susţinere puternică, şi tu de unde?”. Abia pe la zece şi ceva am primit un telefon prin care am fost invitat să vin la Bucureşti, să mă întâlnesc cu liderii coaliţiei. Nu mi s-a spus la telefon de ce.

Dar aţi bănuit...
Evident că am început să mă gândesc, dar iarăşi trebuie să vă mai spun un lucru...nu ştiu dacă fac bine pentru că, în general, nu se cunoaşte. Domnului Manolescu i s-a propus anul trecut să fie preşedinte ICR, să vină cu mine adjunct. Cum domnul Manolescu a respins ideea, am preferat şi eu să rămân alături de dumnealui. Deci aveam bănuiala că ar putea fi vorba de un post de vicepreşedinte. Şi domnul Manolescu a avut o sclipire: „Eee, dar dacă nu e pentru...şi e pentru...”.  (râsete generale) Stai, domnule, puţin, dar de unde şi până unde? Hai să fim serioşi! Ce vreau să spun e că şi eu am fost surprins, iar ulterior m-am interesat şi am aflat cum au stat lucrurile.

Nu sunteţi singurul care s-a întrebat de unde şi până unde. Ce credeţi a provocat numirea dumneavoastră?
Se pare că, din cauza neînţelegerilor dintre conducerea ICR şi conducerea Ministerului Afacerilor Externe, au decis să pună un diplomat de carieră. După aceea s-a căutat un profil, cine ar putea fi ăla. S-a ajuns la concluzia că CV-ul meu ar fi cel mai apropiat de domeniul ăsta. Cu toată modestia şi păstrând proporţiile, eu am mai fost pe această funcţie. Pentru că atunci când eram director general în Ministerul de Externe şi coordonam direcţia relaţii culturale, în subordinea acestei direcţii erau cele şapte centre culturale ale României, care apoi au devenit filiale ICR. Deci, nu-mi e străină problematica.

Domnului Manolescu i s-a propus anul trecut să fie preşedinte ICR, să vină cu mine adjunct. Cum domnul Manolescu a respins ideea, am preferat şi eu să rămân alături de dumnealui.
Lilian Zamfiroiu

Mulţi au criticat numirea dumneavoastră spunând că nu vă cunoaşte nimeni din lumea culturală.

 

Reacţii la numirea lui Lilian Zamfiroiu în fruntea ICR

Teodor Baconschi (fost Ministru de Externe): E de vreo zece ani în MAE. Nimeni nu a vrut să-l trimită ambasador. A fost factotum pe lângă Nicolae Manolescu, la UNESCO: plimbări cu maşina pentru demnitari români (mai ales Ion Iliescu). Nu se cunosc antecedente intelectuale sau fapte de creaţie

Horia Gârbea (scriitor): E un abil vorbitor al multor limbi străine şi un excelent conducător auto.

Grigore Cartianu (ziarist): A fost atât de neînsemnat în maşinăria “Evenimentului zilei” încât vag îmi mai amintesc până şi de numele lui, în ciuda faptului că am fost colegi de secţie: el la învăţământ, eu la tineret. Eram amândoi în secţia condusă de Alex Revenco. Lilian Zamfiroiu nu avea chemare pentru meseria asta

Dan Perjovschi (grafician): În 23 de ani, eu n-am auzit de nimic relevant făcut de Unesco Ro. Adică bun manager la ce? La stat pe burtă, out of the radar, nu faci nimic n-ai probleme? Să mă contrazică careva... să-mi zică careva un proiect cultural condus de acest om?

Alex Ştefănescu (scriitor): Lilian Zamfiroiu nu există ca om de cultură, iar ca funcţionar nu s-a remarcat prin nimic. Ambasada României la UNESCO, unde lucrează ca adjunct al ambasadorului, n-a înregistrat niciun succes demn de luat în considerare în ultimii ani.

Eu admit că nu sunt om de cultură, nici nu am pretenţia de a fi. Faptul că am scris o carte, teza mea de doctorat, nu-mi acordă statutul de om de cultură. În schimb, ţin la statutul de manager cultural pentru că am mai făcut asta şi ştiu s-o fac. Şi paradigma mea era calată tot pe chestia asta: „Dom’le, a fost Augustin Buzura, scriitor extraordinar, a fost domnul Patapievici, un om cu o vastă cultură, a fost domnul Andrei Marga, profesorul Marga, da?” Şi eu mă aşteptam să fie tot cineva cu o statură intelectuală.

Credeţi că situaţia aceasta e un handicap pentru dumneavoastră?
Aparent, da. Un handicap legat de aşteptările pe care publicul le avea. „Cine e ăsta? Un ilustru necunoscut”. Aşa este. Dar nu cer altceva decât să mă cunoască lumea. Nu am ambiţii politice.

Cât credeţi că veţi rămâne în această funcţie?
Daţi-mi voie să nu răspund la această întrebare. Până când voi reuşi să scot această instituţie de sub imaginea că ar fi o instituţie supusă vânturilor politice. Cultura română nu are culoare politică.

ICR-ul este acum sub controlul Parlamentului. E bine aşa sau era mai bine cum era înainte, sub controlul preşedinţiei?
Eu sunt diplomat şi nu am dreptul să-mi exprim opinii. Eu iau lucrurile aşa cum sunt, am fost chemat să-mi fac jobul aici şi chiar am de gând să mi-l fac. O să mă întrebaţi ce proiecte am în vedere. Permiteţi-mi să nu răspund pentru că nu mi se pare un gest de respect faţă de viitorii vicepreşedinţi, pe care încă nu-i cunosc.

Deci nu i-aţi stabilit.
Nu, tot Senatul îi stabileşte.

N-aveţi niciun cuvânt de spus?
Strict legal, nu. Dar nu cred că nu voi avea.

V-aţi gândit să recuperaţi handicapul lipsei de notorietate aducând un vicepreşedinte cu nume greu?
Da, aş vrea ca cei doi vicepreşedinţi să fie numiţi din rândul persoanelor cu statură culturală. Am pus în fruntea instituţiei un manager, hai să punem lângă el doi oameni care să constituie valori recunoscute. Asta cred eu, dar Senatul decide.

Care trebuie să fie menirea ICR-ului?
Una singură. Aceea de a identifica produse culturale de calitate reprezentative pentru cultura română, de a le împacheta şi de a le exporta. ICR-ul nu este un producător de cultură, este un mijloc de promovare.

Aveţi un exemplu de proiect la care să vă raportaţi?
Târgul de carte de la Paris, ediţia de anul ăsta, a fost o reuşită. România a avut o poziţie foarte onorabilă.

Aţi spus că nu puteţi vorbi de proiecte, dar nici măcar la nivel general nu puteţi da câteva repere?
Nici nu îmi luasem postul în primire când am fost acuzat că nu am un program şi cu acest răspuns aş putea să le dau apă la moară. Evident că eu am nişte idei, dar vicepreşedinţii numiţi de Senat au şi ei dreptul să-şi pună amprenta. Pot să vă spun doar atât: nu există persoane non-grata. Le-am atras atenţia celor din institut că deja au fost persoane care m-au luat în balon şi că nu trebuie să fie ocoliţi pentru acest lucru. Bineînţeles, nici nu vreau să se treacă în extrema cealaltă şi să se spună că le-am cumpărat tăcerea. Valoarea va fi singurul criteriu, asta pot să vă spun. Mă veţi întreba „eşti dumneata capabil să apreciezi valoarea?”. Chiar dacă nu sunt eu ăla menit să apreciez, vor fi alţii care vor veni alături de ICR.

Lilian Zamfiroiu, de la Liceul Industrial la ICR

1981: a absolvit Liceul Industrial nr. 4 (Râmnicu Vâlcea)
1981 – 1983: operator aparate măsură şi control la actuala Oltchim
1984 -1987: redactor-şef al revistei “Universitatea Comunistă”
1985 – 2001: colaborator şi, ulterior, realizator de emisiuni la Radio România
1987: a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii Bucureşti
1987 – 1991: profesor de limba română la Râmnicu Vâlcea.
1990 – 1991: secretar general de redacţie la ziarul “Curierul de Vâlcea”
1991 – 1997: inspector de specialitate în Ministerul Învăţământului
1992: redactor la rubrica învăţământ a cotidianului “Evenimentul zilei”
1995 – 1996: director al postului “Radio 21” Bucureşti
1997 – 1998: profesor de limba română la Liceul “Nicolae Tonitza”, din Bucureşti
1998 – 2000: expert 1A în Ministerul Apărării Naţionale
2001 – 2006: director general la Direcţia Generală Comunicare şi Diplomaţie Publică din Ministerul Afacerilor Externe. În paralel este coordinator al activităţii Direcţiei de Arhive Diplomatice a MAE
2004: decorat de preşedintele României cu Ordinul Naţional "Serviciul Credincios" în grad de Cavaler.
2006 -2013: adjunctul lui Nicolae Manolescu, ambasadorul României la UNESCO (Paris)
2010: a obţinut diploma de doctor în istorie la Universitatea din Oradea
2013: numit în funcţia de preşedinte al Institutului Cultural Român

Calităţi: Comunicarea: “Pot să comunic cu tot felul de oameni. Nu am nicio problemă în a da săru’ mâna unei femei de serviciu”.
Cartea pe care o citeşte acum: „Sujets Français”, de Nicolae Manolescu.
Scriitor preferat: poetul Cristian Popescu, care i-a fost coleg de facultate.
Hobby-uri: pescuitul şi pasiunea pentru Câineni, localitatea de baştină.


 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: