INTERVIU Julieta Szönyi, actriţă: „Cum ar fi dacă ne-am întâlni cu Bambi la o altă vârstă?“ VIDEO

INTERVIU Julieta Szönyi, actriţă: „Cum ar fi dacă ne-am întâlni
cu Bambi la o altă vârstă?“ VIDEO

Tânără, frumoasă şi plecată la capătul lumii: Julieta Szönyi ca Adnana, în serialul „Toate pânzele sus“

NOSTALGIE Julieta Szönyi, interpreta Adnanei din „Toate pânzele sus“, a fost invitată săptămâna trecută la Adevărul Live, unde a vorbit despre culisele filmării serialului TV, dar şi despre cele ale colaborării sale cu legendarul regizor Iulian Mihu.

„Adevărul“: Doamnă Julieta Szönyi, sunteţi o personalitate foarte discretă...
Julieta Szönyi: În general, a trebuit să lupt foarte mult cu mine ca să accept prezenţa oamenilor în jurul meu, cu toată meseria pe care o am. Eu zic că am reuşit, dar nu sunt o persoană căreia să-i placă să socializeze, să iasă în public.

Rolul Adnana v-a adus multă recunoaştere. Este plăcut sau neplăcut ca un rol să te definească?
Problema este că un rol face ca în mintea spectatorilor să rămână o imagine, care nu corespunde întotdeauna cu persoana ta. În acei ani, după ce am făcut filmul, nu mă deranja aşa mult când oamenii mă recunoşteau pe stradă, pentru că încă mai eram aproape de imagine. Nu vreau să dezamăgesc, vreau ca generaţii şi generaţii ce au văzut filmul să rămână cu o imagine frumoasă. Cum ar fi dacă ne-am întâlni cu Bambi la o altă vârstă? Personajul acesta (n.r. – Adnana) l-am iubit foarte mult, avea ceva din structura mea, din zona aceea de dorinţă şi aventură, şi nu m-a deranjat deloc să fiu asociată cu personajul, pentru că era aproape, foarte aproape.

Proveniţi dintr-o familie de artişti, cum v-aţi hotărât să deveniţi artistă?
Am ştiut de mică faptul că asta vreau să fac. Când eram foarte mică voiam să fiu balerină, dar pentru că nu m-au lăsat am pierdut startul. Apoi am ştiut că vreau să mă fac actriţă. Nu a fost uşor, pentru că nu am intrat din primul foc, abia de la a treia încercare, ca în poveste. Pentru mine se sfârşise lumea în momentul în care am intrat, numai asta conta. Şi când mergeam la filmări în studenţie mă gândeam să nu pierd ceva la clasă.

Julieta Szönyi la Adevărul Live      FOTO: Eduard Enea

„Am interzis urâtele din cinematografie“

Părinţii ce spuneau?
Mama m-a întrebat aşa discret dacă nu vreau să dau la stenografie, m-a înscris, am dat şi admiterea. Nu am scris nimic pe foile acelea şi i-am spus: „Uite, nu am intrat, trebuie să dau în continuare la teatru“.

În ce fel au contat, dacă au contat, calităţile fizice ? Pentru că toată lumea era de acord că aveaţi o privire care ar fi mutat şi munţii din loc.
Conta, dar nu întotdeauna în sensul bun. M-a avantajat de multe ori, deşi am avut o mie şi una de complexe, dar şi dezavantajat, pentru că aş fi vrut să joc şi altfel de roluri, pe care în facultate le jucasem. Acolo eram toţi la fel, nu avea nicio importanţă. Dar asta a fost.

S-a spus la un moment dat că aţi fost interzisă, ce s-a întâmplat?
Ce s-a întâmplat nu ştiu cu exactitate, doar am sesizat că nu mai sunt chemată la probe, ceea ce era ciudat. Bine, bine, dacă aş fi chemată şi nu m-ar vrea regizorul ok, dar să nu fiu deloc chemată mi se părea puţin straniu. Atunci aveam în fiecare luni, la Uniunea Cineaştilor, proiecţia a două filme care nu intrau pe piaţă. Acolo m-am întâlnit cu regizorul Manole Marcus, care mi-a spus că vrea să mă ia într-un rol principal, într-un film de epocă de două serii. Am fost la probe de costum, am semnat contractul. Şi într-o zi din acelea de luni, când am venit la Uniunea Cineaştilor, cineva mi-a spus: „Dar ştii că eşti pe lista neagră“. Manole Marcus nu era acolo şi i-am dat telefon şi l-am întrebat: „Domnul Marcus, e adevărat că există...“, nu mi-am terminat fraza şi a spus: „Da, e adevărat. Nu eşti doar tu în situaţia asta, şi o să mă duc în audienţă“. Am mers şi eu cu el. Am mers la Casa Scânteii, am trecut pe lângă portar foarte sigură de mine, am bătut la uşă, am intrat în birou şi acolo erau două secretare şi un tip. Am spus că există o listă neagră şi sunt pe ea şi nu înţeleg de ce. Mi s-a spus: „Vai, cum să existe aşa ceva“, mi-a spus şi o frază din acestea, ca pentru cretine: „Vai, dar eu am interzis urâtele din cinematografie“, care m-a jignit cu adevărat. „Nu, nu, probabil că nu vă mai vrea regizorul în distribuţie“. I-am spus că asta ţine la alte situaţii, nu e cazul aici. S-a dat drumul filmului, dar s-a tăiat bugetul la jumătate, şi atunci Marcus a renunţat să-l mai facă.

„Pentru Mihu puteam să fiu şi un manechin de lemn“

Ce roluri v-au plăcut?
Mi-a plăcut cel din „Toate pânzele sus“, şi toată ambianţa care a fost acolo. Nu-mi displace ceea ce a fost în filmul „Cei care plătesc cu viaţa“, o mulţime de alte rolişoare mici. Nu m-am simţit bine deloc în „Felix şi Otilia“, a fost un mod mai ciudat de a lucra al lui Iulian Mihu cu mine atunci. După aceea m-am înţeles foarte bine cu el, am mai făcut un film tot în rol principal cu el, „Comoara“, însă nu a mai ieşit. El a vrut să facă prima parodie istorică, şi toţi cei din comisie credeau că face un film istoric.

Pentru Mihu puteam să fiu şi un manechin de lemn, cu toate articulaţiile mobile, ca el să mă aranjeze şi să mă trimită pe unde să umblu. Nu am avut voie să am un scenariu, mi-am făcut rost pentru zece minute şi mi l-a smuls, pentru că nu trebuia să ştiu nimic.

Nu m-am simţit, din punctul meu de vedere actoricesc, deloc bine. De asta m-am simţit bine la „Toate pânzele sus“, totul decurgea normal, firesc, indicaţiile erau din mers şi foarte precise, echipa minunată.

Foto dreapta sus: Cadrul iconic din „Felix şi Otilia“, alături de Radu Boruzescu

Haideţi să vorbim puţin despre filmul „Toate pânzele sus“. Cum aţi aflat de probe?
Nu mai ştiu exact cine, cred că regizorul secund m-a sunat să dau probe. Deja porniseră filmările, nu o aveau pe Adnana, şi foarte repede s-a decis. A fost totul fulger. M-am dus la probe astăzi, cred că în nici o săptămână m-au sunat: „Hai la mare că au început filmările!“. Au fost foarte multe persoane înainte la casting.

Cum era rolul ? Cum vi s-a spus că trebuie să fie Adnana?
Nu mi s-a spus nimic în mod special, dar am intuit ce trebuie să fie. M-au chemat la probe, şi am vrut să intru în personaj, aşa cum îl credeam eu din carte, de cum am deschis uşa. În birou era domnul Mureşan şi sub birou câinele, Lăbuş. Am spus „bună ziua“, aşa destul de ursuz, şi deodată nu a mai avut cu cine să vorbească, căci m-am băgat sub birou şi mă ocupam de căţel. „Ieşi puţin să stăm de vorbă“, „imediat“, ziceam eu cu o mână sus. Mi-a spus că nu decide el, doar o să trimită probele mai departe să se decidă.

„Uite-o pe aia ce bine arată“

Cât aţi filmat?
Mult, nu peste un an, dar s-a filmat mult, constant, în portul Tomis din Constanţa. Mie mi se pare o mare reuşită a celor de la decor că au reuşit să facă toate opririle noastre acolo şi să fie şi credibil. Noi stăteam acolo, la hotelul din portul Tomis. După care s-a filmat în Bulgaria şi la Sinaia.

Ce v-a rămas de la această producţie?

Mi-a rămas spiritul acesta de echipă care s-a format. Când ieşi în fiecare zi pe mare se sudează oamenii între ei. Devii o echipă. Mă integraseră atât de serios încât o dată eram în Bulgaria şi mergeam cu băieţii pe străzi şi m-am trezit cu o palmă pe umăr din partea nu ştiu cui: „Uite-o pe aia ce bine arată“. Adică deja eram unul dintre ei.

Ce aţi schimba din punct de vedere actoricesc?
Nu ştiu ce aş schimba. Aş adăuga ceva, dar nu aş schimba radical ceva. Aş schimba la „Felix şi Otilia“ dublajul, pentru că nu a fost vocea mea. Cred că s-ar mai nuanţa rolul. Pentru că era ca un fel de şpicher la radio, nu a avut nuanţe. Aşa a vrut Mihu să existe personajul.

„Cred că este de ajuns cu mizeria în cinematografie“

În ultima perioadă nu v-am mai văzut în cinematografe. Din ce motiv?
Mie nu mi-e greu să trec de la o vârstă la alta, dar cred că imaginea care le-a rămas nu permite celor care ar trebui să mă cheme la probe să vadă dacă pot să fiu astăzi altceva. Oricum, nu m-ar interesa decât ceva pe sufletul meu, în care să cred, care să însemne ceva.

Cu Radu Boruzescu, în „Felix şi Otilia“

Cum vedeţi noul val al cinematografiei româneşti?
Mie mi se pare că e de-a dreptul eroic pentru regizorii din România să reuşească să facă un film, pentru că nu sunt susţinuţi de stat. Mi se pare extraordinar de mare lucru că, ieşind în afară, iau nişte premii. Este chiar numai talent.

Au fost foarte multe teme de actualitate brutală, mi-ar place să intre şi în zona mai puţin brutală. Mai există şi zona intelectuală, mai există şi oameni dincolo de politic şi de socialul acesta urât. Nu a murit nici cultura, nici arta cu adevărat. Cred că este de ajuns cu mizeria. O ştim. Eu am cunoscut-o de-a lungul anilor.

Când v-a fost cel mai greu?
Am avut mai multe momente dificile, dar nu le-am luat ca pe nişte catastrofe. În primul rând, când am terminat am fost repartizată la Baia Mare. Făceam naveta de acolo. Apoi, când s-a născut băiatul meu, dădusem concurs la teatrul „George Vasilescu“, care s-a mutat apoi cu totul la Giurgiu. Făceam apoi naveta la Giurgiu.

V-aţi fi dorit să faceţi ceva şi nu aţi reuşit?
Aş fi dorit să fac foarte multe roluri pe care nu le-am făcut. Dar, una peste asta, mă bucur că mi-am ales această meserie. Dacă ar fi să o iau de la început, cred că tot asta aş face.

Acum aveţi un contract cu Teatrul Mic, dar sunteţi pensionară.
Da, mai am câteva roluri mici. Nu e rău să mai am un contact cu colegii, cu toată atmosfera care înseamnă teatru.

Se mai regăseşte azi legătura aceea specială între spectactor şi actor?
Nu, dar e o culpă comună, spectacolele sunt altfel, e foarte comercial totul. Pe vremuri, alegerea pieselor însemna ceva. Astăzi se caută cu tot dinadinsul o modernitate care omoară, sunt desigur şi excepţii. Oamenii trebuie să înţeleagă că a fi firesc pe scenă nu e totuna cu a fi cotidian. Scena are o distanţă, are un miraj. Pe stradă întâlneşti câtă vulgaritate vrei. Poate oamenii merg la teatru să facă altceva, să evadeze, să mai intre puţin în vis, în poveste.

A fost şi Otilia, şi Adnana

Julieta Szönyi (actualmente Julieta Ghiga Szönyi) s-a născut la data de 13 mai 1949, în Timişoara. Este fiica cea mare a pictorului Ştefan Szönyi (1913-1967), prorectorul Facultăţii de Arte Plastice din acea vreme, şi a unei celebre crainice de la radio. De mică, după cum declară, a fost rebelă, dar îi plăcea teatrul radiofonic şi avea o imaginaţie bogată. A debutat ca actriţă de teatru, jucând numeroase roluri în cadrul teatrului din Piteşti. Cele mai cunoscute roluri ale sale sunt cel al Adnanei din serialul TV „Toate pânzele sus“ (1976, regia Mircea Mureşan) şi Otilia, din ecranizarea „Felix şi Otilia“ (1971, regia Iulian Mihu). Alte roluri remarcabile sunt cele din filmele „Ecaterina Teodoroiu“ (1978), „Alo, aterizează străbunica!...“ (1981), „Cei care plătesc cu viaţa“ (1989). Din 1990 evoluează pe scena Teatrului Mic din Bucureşti.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: