INTERVIU Judith State, Sandra din „Sieranevada“: „A fost una dintre cele mai intense experienţe pe care le-am trăit“ VIDEO

Actriţa Judith State, care joacă un rol pivotal (Sandra) în filmul lui Cristi Puiu „Sieranevada“, peliculă care intră de vineri în cinematografe, este totodată dansatoare şi coregraf. Totul a plecat de la dansul din videoclipul melodiei „Smooth Criminal“ a lui Michael Jackson, pe care l-a văzut când era mică, împreună cu fratele ei, la televizor. Judith State se află la prima apariţie pe marele ecran, dar este una de forţă şi tulburătoare.

Proaspăta actriţă a acceptat să se destăinuie pentru „Adevărul“:

Cum ai ajuns să joci în filmul „Sieranevada”, te-ai dus din proprie iniţiativă la casting?
La casting m-a chemat directoarea de casting a filmului, Simona Ghiţă, care este şi ea actriţă şi joacă şi în film. A fost al doilea casting de actorie la care am participat în viaţa mea şi la amândouă am fost chemată de Simona – care a avut încredere în mine şi care mi-a fost sprijin de atunci şi până la terminarea filmărilor. Am avut emoţii să îl întâlnesc pe Cristi Puiu şi a fost una dintre acele întâlniri rare a căror energie o porţi cu tine mult timp după ce s-a încheiat. L-am ascultat vorbind, povestind despre actorie şi actori, apoi am citit text. Îmi aduc aminte că am plecat de acolo complet picată în mine, intr-o stare de linişte şi bucurie pe care nu reuşeam să o definesc, dar pe care aveam să o simt iar şi iar, după fiecare nouă probă, zi de repetiţie, de filmare şi, în ziua de azi, după fiecare reîntâlnire cu Cristi Puiu.

Pentru toţi membrii echipei a fost o experienţă să lucreze cu Cristi Puiu, o spuneau după proiecţia specială a filmului de la TIFF. Ce a însemnat pentru tine experienţa filmărilor, ce te-a marcat?
Începând cu perioada de probe şi terminând cu întâlnirile la care vizionam variantele în lucru ale filmului, cred că „Sieranevada” a fost una dintre cele mai intense experienţe pe care le-am trăit vreodată. Din punct de vedere profesional şi, deopotrivă, emoţional, spiritual. Astfel, întrebarea „Ce m-a marcat?” e foarte dificilă. Am mai spus asta: era suficient să fii acolo, prezent, atent, pentru ca întrebările tale să primească răspuns, pentru a ţi se dezvălui lucruri, pentru a descoperi şi a te descoperi.

Lecţia pentru mine a început din secunda în care am trecut pragul apartamentului din Eminescu pentru prima probă şi continuă în fiecare zi, prin felul în care mă raportez la lucru şi la oameni şi, mai ales, la propria-mi persoană.

Dacă ar fi să numeşti câteva dintre lucrurile pe care le-ai învăţat ca artist din această experienţă, care ar fi?
Că dacă nu eşti cu inima în ceea ce faci, mai bine nu faci. Dacă nu vorbeşti despre adevăr, mai bine taci. Că este vorba despre curaj şi generozitate. Că iubirea este despre celălalt. Că nu contează cum este perceput ceea ce faci, atâta timp cât rezultatul stă mărturie a faptului că a existat un drum.

Din punctul tău de vedere şi din această experienţă, ce îl caracterizează pe Cristi Puiu în lucrul cu actorii? Există tot felul de mituri, că ar fi dificil, pretenţios...
Ce îl caracterizează...? Onestitatea. Profesionalismul. Claritatea. Generozitatea. Nu este dificil şi nu cere absolut nimic din ceea ce el nu oferă. Înzecit.

În film, interpretezi un moment de mare tensiune emoţională şi-n acelaşi timp cu un conţinut încă dureros, actual în România: ruptura dintre generaţia care nostalgizează după comunism şi cea care îl critică. Cum te-ai pregătit pentru a-l reda pe ecran, aţi tras multe duble?
Am citit cărţi despre ororile petrecute în închisorile comuniste, unele date şi recomandate de Cristi, altele primite sau împrumutate. Cărţi pe care le-am evitat de-a lungul timpului, dar pe care – ascultându-l pe Cristi vorbind despre asta şi înţelegând importanţa conştientizării evenimentelor – mă bucur că am reuşit să le parcurg. Şi da, au fost multe duble.

Cum ai recomanda publicului să vină să vadă „Sieranevada“ în câteva cuvinte?
Să vină să se vadă, să se recunoască. Să-şi regăsească vecinii, rudele, membrii familiilor lor. Este un film despre noi toţi.

Ai trăit experienţa Cannes-ului, ai fost prezentă la proiecţia de acolo a filmului. Ce ai păstrat din ea?
A fost prima dată când aveam să văd filmul proiectat într-o sală de cinema şi faptul că am împărtăşit acel moment cu mare parte din echipa „Sieranevada” a fost foarte emoţionant pentru mine.

Judith State, alături de Rolando Matsangos (Gabi, soţul ei), în „Sieranevada“. Captură din film.

Eşti un artist complex - dansatoare, coregraf, de curând, actriţă. Povesteai că ştiai că îţi doreşti să faci dans încă din copilărie. Îţi mai aminteşti momentul care a declanşat dorinţa asta?

Îmi amintesc chiar foarte clar! În sufragerie, uitându-mă cu fratele meu la televizorul alb-negru Sirius 207 la videoclipul lui Michael Jackson „Smooth Criminal”. Energia, temperatura lui Michael dansând, perfecţiunea sincronului, m-au fascinat. M-am gândit că „vreau şi eu să fac aşa!”.

Spuneai într-un interviu că ai dansat odată chiar dacă te răniseşi la gleznă şi că, în momentul când alegi să te faci artist, îţi asumi că, uneori, indiferent şi independent de orice, trebuie să-ţi duci până la capăt programul, actul artistic. Care e unul dintre cele mai mari sacrificii pe care le-ai făcut pentru meserie?
Nu simt că am făcut sacrificii în numele meseriei. Îmi place enorm ceea ce fac şi tot ce vine pe parcursul acestui drum este necesar, firesc, ceva atât de „parte din” încât cuvântul „sacrificiu” este prea mare şi prea greu.

La ce nu ai renunţa niciodată pentru meserie?

Nu aş renunţa la mine. La principiile mele.

Ai studiat la prestigiosul Broadway Dance Center din Statele Unite. Cum ai caracteriza experienţa ta americană în lumină cu cea românească?
Broadway Dance Center a fost o perioadă de căutare foarte intensă, de care îmi amintesc mereu cu mare plăcere. Dansam zi de zi, de dimineaţa până seara, schimbând de la balet clasic la jazz şi de la hip-hop şi street-jazz la dans contemporan. A fost o perioadă definitorie, care m-a ajutat foarte mult să deschid ochii un pic mai mult în ceea ce priveşte oamenii, dansatorii şi lumea asta în care încerc să mă exprim.

Ce rol are relaxarea într-o interpretare artistică?
Este esenţială. Cred că atunci când nu îţi este teamă de cine eşti şi îţi asumi asta cu totul, când nu încerci să te ridici la nivelul unor aşteptări, unei imagini setate de tine sau de alţii, intervine această relaxare, acceptare care îţi permite să cauţi şi să „vorbeşti” cu sinceritate.

“Am fost odată la un spectacol de licenţă la UNATC şi m-am speriat” - povesteai într-un interviu. De ce crezi că lipseşte o generaţie tânără de dansatori pe piaţa românească?
Ce spuneam în acel interviu era de fapt că am fost la UNATC să asist la cum se lucrează la un spectacol de licenţă şi m-am speriat. Şi mă refeream la felul în care sunt ghidaţi elevii şi de lipsa unor figuri pedagogice puternice. Şi nu dansatorii tineri sunt cei care lipsesc, ci resursele lor de pregătire.

În ce moment ai spune că se află dansul românesc în prezent în România?

În general şi cu mici excepţii, în trecut. Cu vreo 50 de ani...

Dansul nu e o meserie uşoară, mai ales în România. Ai fost tentată să renunţi vreodată?
Nu am fost tentată să renunţ. Niciodată.

Scriai pe blogul tău că dansezi pentru tine, dar că e un echilibru între pentru tine - pentru sufletul tău şi pentru mândria ta, pentru a fi recunoscută, lăudată. De ce crezi că au nevoie artiştii de validare?
Nu am spus aşa ceva. Am spus că este o diferenţă între una şi cealaltă şi că am speranţa că “acolo mai există un mic loc, ca o oază de lumină, în care dansatorul dansează pentru dans, pentru a-i inspira pe cei din jur, pentru el şi… din el. Şi când spun “din el“, nu mă refer la “din mândria lui“, ci la “din sufletul lui“. Nu doar artiştii au nevoie de validare… Toţi avem uneori.