INTERVIU Jonas Bendiksen, fotojurnalist: „Problema dezinformării nu este doar a jurnalismului, ci una a societăţii şi a democraţiei“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Sursă foto: Jonas Bendiksen - „The Book of Veles” & Arnfinn Johnsen
Sursă foto: Jonas Bendiksen - „The Book of Veles” & Arnfinn Johnsen

Experimentul lui Jonas Bendiksen, bazat pe inteligenţa artificială, care a reuşit să păcălească fotojurnalişti de talie mondială, a ridicat problema fake news-ului, care a evoluat periculos de mult în ultimii ani.

De la un aparat de fotografiat plin de praf, ce avea să trezească o pasiune de-o viaţă, la multiple premii la festivaluri internaţionale de fotografie şi trei cărţi publicate – „Satellites“, „The Places We Live“ şi „The Book of Veles“ – au trecut, pentru fotojurnalistul norvegian Jonas Bendiksen, ani de căutări ale propriilor rădăcini în fostele republici ale Uniunii Sovietice, dar şi pe alte meleaguri despre care mulţi dintre noi aflăm şi citim doar pe internet. 

„Weekend Adevărul“ a discutat cu Jonas Bendiksen (45 de ani) despre cum a început pasiunea lui pentru fotografie, cum a ajuns să fie expulzat din Rusia, dar şi despre cel mai recent proiect documentar, „The Book of Veles“, centrat pe maşinăria de fake news din oraşul cu acelaşi nume din Macedonia, ce poate fi văzut în cadrul expoziţiei World Press Photo, care poate fi vizitată până pe 4 iunie în Bucureşti, Cluj-Napoca şi Timişoara, dar şi în Braşov, Sibiu şi Constanţa (10 iunie -14 iulie), iar în Iaşi şi Oradea – 22 iulie - 25 august. 

„Weekend Adevărul“: Eşti unul dintre fotografii expoziţiei World Press Photo, care se desfăşoară în această perioadă în mai multe oraşe din România. Cum ai început proiectul documentar „The Book of Veles“, care face parte din această expoziţie?  

Jonas Bendiksen: Proiectul a început pentru mine în primii ani, după ce Donald Trump a fost ales preşedinte al Statelor Unite ale Americii. Atunci eram confuz, îngrijorat şi chiar supărat de ce se întâmpla. Mă întrebam ce s-a întâmplat cu informaţiile, cu jurnalismul, cu faptele. Deodată, toată lumea nu mai vorbea despre fapte, ci despre alternative. De asemenea, cei care nu erau de acord cu un aspect îl puneau în categoria fake news-ului. Mă întrebam cum am ajuns noi, ca societate, în acel punct. Eram fascinat şi de prototipurile primelor imagini sintetice – videoclipuri deep fake, portrete umane construite în totalitate de inteligenţa artificială – şi mă întrebam în ce direcţie ne îndreptăm, în ce context se va situa informaţia în viitor. În acea perioadă citeam despre alegerile din SUA, despre Rusia, şi am dat peste ceea ce se întâmplase în oraşul Veles, din Macedonia. În 2016, înainte de alegerile americane, a devenit unul dintre epicentrele de fake news. „The Book of Veles“ a devenit un mod de a explora toate aceste probleme şi tehnologii.  

Ai stabilit de la început o anumită structură a proiectului sau ai experimentat pe parcurs? 

Unele părţi erau stabilite de la început, altele au fost improvizate, pe măsură ce învăţam noi lucruri.  

Maşinăria de fake news din Macedonia 

Este tot proiectul un fals sau conţine şi ceva adevăr? 

Ca orice dezinformare, cuprinde şi puţin adevăr. De exemplu, tot ce s-a întâmplat în Veles cu maşinăria de fake news şi sutele de site-uri care pretindeau că sunt din America, dar erau create de persoane tinere din Veles pentru a face bani – subiectul poveştii – sunt adevărate. Toate aceste lucruri s-au întâmplat în Veles. Cei care au creat acele site-uri au câştigat ceva bani din asta. Toate aceste site-uri ar fi putut avea un impact asupra alegerilor deoarece milioane de americani au distribuit postările site-urilor pe social media. Modul în care am spus povestea este fals.  

Jonas Bendiksen - The Book of Veles

Iar textul din carte este real? 

Tot textul din carte este generat de inteligenţa artificială (IA), care a fost antrenată cu toate celelalte articole în care jurnaliştii au mers în Veles şi i-au intervievat pe cei care au creat acele site-uri false. Am introdus toate aceste articole în sistemul IA pentru a scrie texte credibile, care păreau să fie adevărate. Orice sistem de învăţare automată poate fi antrenat prin materiale de bază. De exemplu, dacă aş introduce toate scrierile lui Shakespeare, IA-ul ar crea mii de poeme care par a fi scrise în stilul scriitorului, iar mulţi oameni nu şi-ar da seama de asta. 

Profesioniştii, păcăliţi de tehnologie 

Ai dezvăluit adevărul despre proiectul documentar „The Book of Veles“ la şase luni de la publicare. Ce ai observat în această perioadă? 

Nu am plănuit acest lucru. Iniţial, credeam că adevărul despre proiect va fi descoperit foarte repede. Planul iniţial a fost să public cartea, să încep să o vând, să o popularizez pe social media. Am dat multe indicii că este ceva în neregulă cu acest proiect, credeam că oamenii vor deveni suspicioşi foarte repede. Credeam că în doar câteva săptămâni vor apărea discuţii despre acest proiect. Problema a fost că nimic din ceea ce mă aşteptam nu s-a întâmplat. Singurul feedback pe care l-am avut a fost unul pozitiv, oamenii îmi apreciau munca. Nu am primit niciun feedback negativ sau critic. Atunci mi-am dat seama că trebuie să fac un plan prin care să spun adevărul şi să rezolv această problemă pe care mi-o creasem singur. Prin acest proiect voiam să creez o discuţie amplă despre problema dezinformării, dar oamenii nu l-au citit ca dezinformare, ci ca pe un fapt real.  

Apoi ce a urmat?  

După ce am observat că pe social media lumea nu a bănuit nimic, am vrut să văd dacă şi profesioniştii se lasă păcăliţi. În acelaşi timp, simţeam că nu pot vinde cartea sau să o public într-o revistă, chiar dacă am primit diverse oferte şi inventam tot felul de scuze să le refuz. Singurul loc pe care l-am făcut ca pe o ţintă legitimă pentru acest experiment a fost Festivalul Visa Pour L’image din Franţa, cel mai mare festival de fotojurnalism care are loc în septembrie, în cadrul căruia am înscris cartea. Aici se întâlnesc cei mai mari fotojurnalişti şi editori foto din lume. Le-am trimis cartea fără să le spun adevărul şi au acceptat-o, iar apoi au prezentat-o pe un ecran foarte mare, în faţa a sute de profesionişti din domeniu. Când am văzut că nimeni nu şi-a dat seama că proiectul este fake, nici specialiştii, nici fotojurnaliştii sau editorii foto şi nici cei care au vizionat-o, atunci mi-am dat seama că avem o problemă foarte mare.  

Însă, la un moment dat, au apărut şi postări critice despre proiect, făcute de o oarecare Chloe Miskin... 

A fost prima persoană care a pus la îndoială acest proiect şi a început să îi alerteze pe oameni că este ceva în neregulă cu el. Când mi-am dat seama că nimeni nu înţelege ce este acest proiect, mi-am făcut un plan de a spune adevărul. După ce nici cei de la festival nu şi-au dat seama că proiectul este fals, am mers la o companie care vinde profile false de pe social media şi le-am solicitat un profil cu un nume est-european. Cu doar 40 de dolari, am cumpărat acest profil – Chloe Miskin, care părea foarte credibil. Toată vara trecută am infiltrat-o pe Chloe Miskin în toate contactele mele de pe social media şi a ajuns să aibă drept prieteni pe social media în jur de 600-700 de fotografi şi jurnalişti, curatori şi specialişti în fotografie, inclusiv colegi de-ai mei. Chloe era cumva supapa mea de siguranţă, criticându-mă. La 24 de ore după festivalul din Franţa, am pus-o pe Chloe în acţiune şi am postat primele acuzaţii şi critici. Scriam pe profilul ei – pe Twitter şi Facebook – şi atrăgeam atenţia asupra proiectului şi asupra mea, mă puneam la îndoială ca fotograf, acuzându-mă că promovez fake news-ul. La început, oamenii nu o credeau şi intrau în dezbateri cu ea şi mă apărau împotriva ei, chiar dacă Chloe susţinea că este din Veles şi ştie adevărul. Toate aceste lucruri au durat câteva săptămâni, până când cineva de pe Twitter şi-a dat seama de ceea ce se întâmplă. La o zi după, am postat un articol pe Magnum Photos în care am dezvăluit adevărul.  

Jonas Bendiksen - „The Book of Veles”

Dezinformarea, la un pas de realitate 

Ce reacţii au urmat după ce ai dezvăluit adevărul? 

Am primit foarte multe reacţii. Oamenii erau revoltaţi, confuzi şi uimiţi. Se discuta foarte mult despre acest proiect. Unii nu l-au considerat o idee bună. Dar cred că mulţi şi-au dat seama că este un mod prin care voiam să arăt cât de vulnerabili suntem, chiar şi noi, profesioniştii din media şi fotografie. Nu doar conspiraţioniştii pot fi vulnerabili în faţa fake news-ului, toţi suntem. Dezinformarea prin text şi prin imagine seamănă atât de mult cu realitatea, încât este dificil să îţi dai seama ce este adevărat şi ce nu. Iar în anii ce vor urma va fi din ce în ce mai dificil, deoarece tehnologia avansează repede.  

În acest caz, ce avem de făcut? Cum ne protejăm? 

Trebuie să fim mai critici cu ceea ce vedem, să înţelegem mai bine contextul oricărei informaţii, fie că vorbim despre o postare pe Twitter sau despre un articol. Fără să înţelegem modul în care este concepută o informaţie, nu putem înţelege aproape nimic. Contextul informaţiei devine la fel de important sau chiar mai important decât informaţia în sine. Credibilitatea se câştigă foarte greu şi se pierde foarte uşor şi trebuie să ne gândim foarte serios la modul în care o creăm şi în cine avem încredere. Trebuie să avem mai multă transparenţă în ceea ce facem. Problema dezinformării nu este doar una a jurnalismului şi a fotojurnalismului, ci una a societăţii şi a democraţiei. Dacă nu putem cădea de acord în legătură cu ceea ce este un fapt real, atunci nu putem avea o dezbatere informată.  

„Trăim într-o cultură care se bazează din ce în ce mai mult pe imagini“ 

Cum a început pasiunea ta pentru fotografie? 

A început acum mult timp, când aveam 15-16 ani. Este un caz clasic – am descoperit aparatul de fotografiat al tatălui meu într-un dulap, plin de praf, şi am început să mă joc cu el. Eram fascinat de tehnologie, de proces, de camera obscură pentru developat. Am amenajat împreună cu tata o cameră obscură în baie – alchimia acelui proces m-a prins din prima. Am început să descopăr lumea fotografiindu-mi prietenii şi comunitatea în care trăiam atunci. Mă fascina ideea de a folosi fotografia pentru a explora lumea din jurul meu.  

Deci erai centrat pe oameni şi pe comunitate...  

Da, aşa a început. Acum sunt interesat de întrebările şi de situaţiile în care noi, oamenii, ne regăsim, mai ales cele dificile. Acestea sunt lucrurile care mă interesează, iar în jurul lor creez proiecte fotografice.  

Şi cum ai decis să devii fotograf profesionist? 

De îndată ce am terminat liceul, a trebuit să îmi dau seama ce vreau să fac cu viaţa mea şi eram deja fascinat de fotografie făcând asta tot timpul. Astfel, m-am gândit să încerc să devin fotograf profesionist. În fapt, nu am făcut altceva în viaţa mea. Fac fotografii dintotdeauna.  

Ţi-ai început cariera fiind stagiar al asociaţiei internaţionale fotografice Magnum Photos, al cărei membru ai devenit de câţiva ani. Cum a fost acea perioadă din viaţa ta? 

Într-un fel, aceasta a fost educaţia mea – chiar dacă fiind stagiar la început făceam cafea, răspundeam la telefoane, mergeam la poştă. Însă tot era un mod prin care puteam învăţa cum „funcţionează“ fotografii, cum făceau o afacere din asta, cum îşi creau proiectele şi le plănuiau. Acestea erau lucrurile la care eram expus. Pentru mine a fost un univers minunat – observam tot şi absorbeam toate informaţiile. Ulterior, am început să lucrez ca fotograf.  

Jonas Bendiksen - „The Book of Veles”

Persona non grata în Rusia 

Apoi ai plecat să profesezi în Rusia. De ce ai ales această ţară? 

Datorită istoriei familiei mele. Mama a copilărit în New York, dar părinţii ei erau emigranţi evrei care veniseră în America înainte de Primul Război Mondial. Însă o parte din familie rămăsese pe teritoriul Uniunii Sovietice, respectiv în Leningrad (n.r. – în prezent, Sankt Petersburg). În 1989-1990, când Uniunea Sovietică s-a prăbuşit, aveam 12-13 ani, şi descopeream acea lume. Într-un fel, am intrat din nou în contact cu rudele de acolo, unde erau foarte mult haos şi multă incertitudine. Reuniunea dintre familia din vest şi cea din est a fost un moment foarte important din istoria familiei mele. Eram tânăr când am fost martorul acestui eveniment şi eram curios despre Uniunea Sovietică, Rusia şi alte republici, pentru că era o parte de lume despre care, chiar dacă aveam o istorie familială aici, ştiam foarte puţine lucruri. Cred că oarecum m-a format şi m-a făcut foarte curios să cunosc acea parte a lumii.  

Şi apoi te-au expulzat. De ce crezi că s-a întâmplat asta?  

Nu sunt foarte sigur. Dar cred că avea legătură cu proiectele pe care le făceam. Într-un fel, nu aveam dreptul să muncesc acolo, nu aveam viza potrivită şi alte permise. Am fost deportat din Rusia şi am fost persona non grata timp de nouă ani, până în 2009.  

Ce a urmat? 

Am început să mă concentrez pe alte republici care făcuseră parte din Uniunea Sovietică. Am călătorit mult în Georgia, Uzbekistan, Moldova şi în alte ţări. După experienţele de aici, din perioada 1998-2006, am publicat prima mea carte „Satellites“, în 2006. Acesta este primul meu mare proiect, care a avut loc pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice.

  

Jonas Bendiksen - „The Book of Veles”

Calvarul oamenilor din Kazahstan 

De ce ai ales acest titlu?  

Cuvântul „sateliţi“ are multe semnificaţii. Unul dintre ele este faptul că toate aceste republici fuseseră sateliţi ai Uniunii Sovietice. Dar, de asemenea, în carte, este o poveste despre situaţia de la graniţa dintre Kazahstan şi Rusia. Oamenii trăiau în apropiere de locul din care Rusia trimitea sateliţi în spaţiu. În fapt, pe deasupra lor erau lansate rachetele, iar părţile care cădeau înapoi pe pământ erau un pericol pentru ei deoarece cădeau în satele în care locuiau. Totodată, prin acest titlu, am făcut referire şi la programul spaţial al Rusiei. Poza de pe coperta cărţii este făcută în Republica Altai, din Rusia – un ţăran agricultor adună bucăţi de metal. Unii le adunau şi le vindeau, făcând bani din asta. Pentru unii oameni era o problemă, pentru unii era o oportunitate de afacere.  

În prezent, putem spune poveşti doar prin imagini. Cât de important este să asociem o poveste sau un eveniment cu o imagine?   

În prezent trăim într-o cultură care se bazează din ce în ce mai mult pe vizual şi pe imagini. Niciodată până acum nu am fost înconjuraţi de atât de multe imagini, care ne bombardează peste tot. În fapt, percepem realitatea prin imagini, ne vedem prietenii prin intermediul lor. Chiar şi eu văd mai mult versiunea de pe Instagram a prietenilor mei decât pe cea din viaţa reală. Acum, imaginile ne definesc şi chiar scriem prin intermediul lor, respectiv prin emoticoane. Totul a devenit imagine şi reprezentare, iar noi ne înţelegem chiar şi pe noi înşine prin imagini. Fotografia a devenit foarte importantă în lumea de astăzi. Pe de altă parte, nu s-a mai întâmplat niciodată în istorie să fie produse atât de multe imagini. Fiecare imagine se pierde cumva din cauza tuturor celorlalte. Cineva spunea la un moment dat faptul că producem imagini mai repede decât le putem vedea. Valoarea fiecărei imagini se diminuează cumva tocmai din cauza faptului că sunt atât de multe. Cred cu tărie că fotografiile pot fi folosite pentru a spune poveşti şi a-i face pe oameni să îşi pună diverse întrebări. Dar, în acelaşi timp, devine din ce în ce mai greu să faci aşa ceva.  

  

  

  

  

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite