Interviu cu George Enescu: „În America nu există decât o singură religie: munca; o singură rasă: artistul; o singură naţionalitate: omul cinstit; un singur drept: capacitatea şi talentul.”

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
George Enescu la bordul transatlanticului RMS Berengaria în drum spre primul turneu în America (1922)
George Enescu la bordul transatlanticului RMS Berengaria în drum spre primul turneu în America (1922)

Următorul interviu este imaginar, însă doar în ceea ce priveşte o parte din întrebări. Răspunsurile lui George Enescu sunt reale, culese din presa vremii, din diferite dialoguri cu jurnaliştii români.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Despre Opera: Domnule Enescu, în primul rând vă mulţumesc pentru amabilitatea de a acorda acest interviu. De câte ori aţi fost în America?

George Enescu: Turneul din 1946 a fost al 14-lea din viaţa mea.

Despre Opera: Şi de fiecare dată aţi călătorit cu vaporul?

George Enescu povesteşte îndelung despre călătoriile sale în America. Înşiră repede numele vapoarelor cu care a trecut Oceanul, cum era vremea în larg şi câte din aceste vase au obţinut panglica albastră de viteză. Maestrul îmi spune că e preferabil să treci Oceanul pe un vas de tonaj mic, căci pe vreme de furtună acestea îşi pot menţine viteza, în timp ce cele mai mari riscă să se frângă în două.

image

Transatlanticul RMS Berengaria

George Enescu: Marea este şi o formă a muzicii. Muzica este şi ea o mare în care se frământă simţire şi idei, elanuri şi inspiraţie, viaţă conştientă şi viaţă inconştientă sau subconştientă.

După aceste explicaţii, îmi pare şi mai evident că una dintre compoziţiile lui George Enescu cu geneza cea mai lungă şi pe care n-a ascultat-o niciodată, Vox maris, începută în 1929 şi finisată până în 1954, nu are cum să fie altfel decât autobiografică.

<strong>Primul turneu american</strong>

Până la primul turneu, cel din 1923, Enescu era deja cunoscut publicului american, în special prin Rapsodia nr. 1 de un succes imediat şi planetar, sau prin Suita nr. 1  dirijată la New York în 1911 de Gustav Mahler, la conducerea New York Philharmonic Orchestra. Dacă în Europa Enescu concerta în special în calitate de violonist, turneele americane l-au prezentat publicului şi în ipostaza de dirijor, dar mai ales în cea de compozitor prezentându-şi lucrările la conducerea unor orchestre excepţionale. În total au fost 14 turnee, în 1923-26, 1928-30, 1932-33, 1937-39, ultimul având loc în 1946. În 1923, unul dintre primele concerte a avut loc la Carnegie Hall, cu Philadelphia Orchestra, cu un program ce includea Rapsodia română op. 11 nr. 2, Simfonia I op. 13, dirijate de el însuşi, urmate în partea a doua de Simfonia Patetica a lui Ceaikovski, înlocuită în a doua seară de Concertul pentru vioară de Brahms. Enescu a condus apoi concerte la conducerea unor falange renumite precum Boston Symphony şi Detroit Symphony.

Despre Opera:  Cum aţi descoperit America atunci când aţi vizitat-o prima dată, în 1923?

George Enescu: M-am aşteptat, mărturisesc, să găsesc în America un popor de oameni ultra-pozitivişti şi reci, care ascultă muzică pentru a se recrea de neîntreruptele lor planuri de afaceri. Am constatat cu plăcere deosebită că toate aceste spuse nu erau reale. Orchestrele admirabil întocmite şi ca număr de valori individuale – parte europeni, parte americani – care concertează în oraşele principale ale Statelor Unite sunt cele mai bune din lume.

Despre Opera: Cât a durat turneul? Câte concerte aţi susţinut?

George Enescu: Timp de şase săptămâni, am dirijat vreo 25 de concerte. Unele eu singur, iar celelalte împărţite cu dirijori localnici.

Despre Opera: Aţi concertat atunci mai ales în compania muzicienilor de la Philadelphia Philharmonic Orchestra. Directorul lor muzical era Leopold Stokowski, celebru în acea vreme, foarte popularizat la un moment dat şi de apariţia lui în filmul Fantasia produs de studiourile de animaţie Disney pentru promovarea muzicii clasice. Cum a decurs colaborarea cu această orchestră?

George Enescu: În Philadelphia am găsit cea mai formidabilă orchestră din câte cunosc. După aceea vine imediat orchestra din Boston. Nu există de bună seamă nicăieri o falangă de orchestranţi la nivelul celor care compun filarmonica aceasta. Fiecare în parte e maestru, toţi sunt dispuşi la muncă. Am repetat cu aceşti oameni ore întregi, în cea mai deplină reciprocitate sufletească. Cel mai mic gest al meu era urmărit cu atenţiune şi ceea ce am reuşit să realizez cu dânşii îmi va rămâne întotdeauna în memorie. De altfel, la plecarea mea, membrii orchestrei au făcut gestul frumos de a-mi oferi un ceas de aur cu o foarte călduroasă inscripţie. Stokowski mi-a zis atunci: Mă faci gelos, mie nu mi s-a dat o astfel de atenţie.

(Zâmbind, Enescu scoate din buzunarul vestei un ceas splendid şi îl întoarce pentru a-mi arăta inscripţia: „To George Enesco, from the members of the Philadelphia Orchester, 1923“.)

image

George Enescu la bordul transatlanticului RMS Berengaria în drum spre primul turneu în America (1922)

Despre Opera: Venind dintr-o ţară mică din estul Europei, n-aţi fost privit cu condescendenţă?

George Enescu (vehement): În America nu există decât o singură religie: munca; o singură rasă: artistul; o singură naţionalitate: omul cinstit; un singur drept: capacitatea şi talentul. Întruneşti toate aceste calităţi, eşti imediat primit cu braţele deschise. Ai nenorocul să nu fii cinstit, americanul te forţează să devii. Dacă nu rezişti, mori de foame, pentru că nu primeşti de la nimeni nici un ajutor. Dar, nu că naţionalitatea te-ar împiedica să intri într-o orchestră americană. Din contra, sunt naţionalităţi care se caută la orchestre. Astfel se caută francezii pentru instrumentele de lemn. La instrumentele de alamă sunt preferaţi germanii, austriecii sau Cehoslovacia. La instrumentele de coarde sunt căutaţi belgienii şi ruşii.

Despre Opera: Bine, dar presupun că nu naţionalitatea este un criteriu în sine…

George Enescu: Dacă americanul face abstracţie de naţionalitate, muzicantul care solicită un loc în orchestră depune un foarte serios examen. În oraşele unde sunt academii muzicale sau conservatoare, profesorii au locurile lor în orchestre. Profesorii şi directorii conservatoarelor sau academiilor sunt aleşi numai pe bază de studii şi cunoştinţe, indiferent de naţionalitate. Astfel, în Detroit am găsit ca director al unei astfel de instituţiuni un ceh. Am găsit la Boston, la orchestra simfonică de acolo, chiar pe compatriotul nostru Socrate Barozzi. Am găsit ca dirigent pe Muck. După cum vezi, aceste orchestre nu au putut deveni atât de ideale decât printr-o selecţiune desăvârşită, supusă criteriului de mai sus.

Despre Opera: Spre deosebire de România de astăzi şi probabil şi de pe vremea Dvs., când la conducerea ansamblurilor româneşti un criteriu pare să fie acela că „nu în ultimul rând e român”. A fost un caz şi la Iaşi, în 1923, când în urma unui val de antisemitism, a avut de suferit un mare dirijor şi compozitor ceh, Oskar Nedbal. Scandalul de atunci a dus la desfiinţarea societăţii filarmonice care vă purta numele, creată de Dvs.

George Enescu: Da! Deşi nu era evreu, Oskar Nebdal n-a putut să-şi exercite arta la Iaşi, unde anunţase un concert, din cauza unor descreieraţi care l-au ameninţat. Vă puteţi închipui impresia ce a produs-o acest fapt în Occident şi situaţia ce se creează artei româneşti în republica vecină şi amică.

Despre Opera: Se spune că vila de la Sinaia aţi construit-o cu banii câştigaţi în America.

George Enescu: Aşa este! La 1 Decembrie 1923 am plecat la Paris, unde am dat în treacăt două concerte şi apoi m-am îmbarcat imediat pentru America, unde am fost din nou angajat, de astă dată pentru un turneu de patru luni, în decursul cărora americanii vor avea prilejul să mă cunoască sub toate aspectele mele de muzician (violonist, pianist, compozitor şi dirijor). Trebuia să aduc dolari mulţi, căci casa mă costa o groază de parale. Urma să mă întorc din America la 26 Aprilie 1924.

<strong>14 turnee americane</strong>

În anii 1924 şi 1925, Enescu susţine concerte la Washington, Saint Louis, Philadelphia, Cleveland, Pittsfield, Chicago, Cincinnati, Los Angeles şi New York (unde e onorat printr-un dineu, la 17 aprilie 1925). În 1926, turneul american are ca evenimente proeminente recitalul de vioară de la Greenfield, recitalul susţinut cu pianistul Edward Harris la teatrul Studebaker din Chicago, concertul cu Cleveland Symphony Orchestra şi ca solist alături de Philadelphia Symphony Orchestra. Însă cel mai interesant rămâne concertul alături de Cleveland Symphony Orchestra susţinut la Memorial Hall, Columbus (Ohio), în care Enescu e un adevărat star în tripla ipostază de compozitor, violonist şi dirijor. Capul de afiş al turneului din 1927 este Concertul pentru vioară de Brahms cu aceeaşi Philadelphia Orchestra condusă de Fritz Reiner. În anul următor, face o impresie foarte bună la San Francisco cu un recital având un program eclectic: Sonata în re major de Nardini, Sonata pentru vioară şi pian de César Franck, Introducere şi Rondo Capriccioso de Saint-Saëns, La Folia de Corelli şi Zigeunerweisen de Sarasate. Turneul a continuat cu recitalurile alături de pianistul Sanford Schlüssel de la Los Angeles, San Francisco, Washington, Portland, Vancouver şi Indianapolis. O altă compoziţie pe care Enescu a dirijat-o în faţa publicului american este Suita a II-a pentru orchestră op. 20 în do major, în 1926 cu Philadelphia Orchestra şi în 1932 cu Chicago Symphony. Tot în 1932, face senzaţie  în Concertul pentru vioară şi orchestră de Beethoven alături de Portland Symphony Orchestra condusă de Willem van Hoogstraten.

Despre Opera: În 1924, aţi avut al doilea turneu american. S-a schimbat ceva între timp?

George Enescu: În cursul numeroaselor concerte simfonice pe care le-am dat acolo, la New York, la Philadelphia, la Washington, la Baltimore şi în Canada, am putut să constat, odată mai mult, inteligenţa, bunăvoinţa şi simpatia cu care americanii se iniţiază în muzica noastră europeană. Ei ţin la o execuţie perfectă şi, pentru a o căpăta, nu dau înapoi de la nici o jertfă. Evident, elementele autohtone nu lipsesc şi adeseori sunt excelente.

Despre Opera: Şi ce compozitori preferă?

George Enescu: De pildă, când se cântă Ceaikovski e un prilej de entuziasm, iar zilele trecute, când s-a cântat Le sacre du printemps a lui Stravinski, a fost un adevărat delir. Cum vedeţi, tendinţele sunt foarte eclectice. În general, americanii sunt foarte impresionaţi de efectele exterioare şi mai ales de tot ce e nou şi le aţâţă curiozitatea. Maeştrii cei vechi: Beethoven, Bach, Mozart însuşi, oricât de strălucit ar fi executat, îi lasă reci; pe aceştia îi stimează şi nimic mai mult, pe câtă vreme sunt foarte seduşi de compozitorii din şcoala modernă franceză ca Debussy, Ravel, Paul Dukas. Se cântă acum în Statele Unite operele lui Darius Milhaud şi ale lui Erik Satie. Nici o îndrăzneală nu sperie publicul care, repet, nu cere decât să se instruiască şi rezervă o primire foarte bună artiştilor străini. De altfel, în Statele Unite domneşte un spirit delicios de camaraderie între toţi muzicanţii, oricare ar fi originea lor.

Despre Opera: Cum aţi fost primit?

George Enescu: Impresiile sunt din ce în ce mai bune. Pretutindeni am fost sărbătorit în modul cel mai călduros. La Philadelphia am fost obiectul unei primiri cu totul neobişnuite, pentru că acest oraş îşi face o cinste din a fi primul oraş american unde am dat anul trecut primul meu concert. Am cântat acolo, ca solist, în patru concerte. La plecare, am găsit pe vapor sute de scrisori şi telegrame entuziaste din partea publicului. Am fost de altfel proclamat şi cetăţean artistic al acestui oraş. La Cleveland am dirijat de două ori o orchestră tânără de foarte bună calitate şi care cântă cu un neobişnuit entuziasm…

image

Dineu în onoarea lui George Enescu, New York, 17 aprilie 1925

Despre Opera: Aţi dirijat şi compoziţiile Dvs.?

George Enescu: Nu prea mult. La Chicago am dirijat Simfonia I, iar la Detroit cele două rapsodii. Cele mai multe dintre lucrările mele fuseseră executate mai înainte de sosirea mea, sub egida altor diferiţi şefi de orchestră.

Despre Opera: În 1925 aţi întreprins al treilea turneu în Statele Unite. Aţi cântat la Indianapolis, apoi din nou la conducerea Cleveland Orchestra, apoi cu San Francisco Symphony la Teatrul Curran, concertul pentru vioară de Brahms, după care aţi dirijat propriile Dvs. compoziţii. Astfel că, în 1926, aceste turnee intraseră deja în rutina Dvs. anuală. Şi asta în condiţiile în care, în epocă, existau violonişti şi dirijori legendari. Ce părere aveţi despre Jascha Heifetz sau Váša Příhoda?

George Enescu: Pe Příhoda nu am avut ocazia să-l ascult, deocamdată; Heifetz este într-adevăr extraordinar, e ca un Rolls-Royce.

Despre Opera: Despre turneul din 1928 vă amintiţi?

George Enescu: Peste Ocean am întreprins un turneu de concerte de vioară, oprindu-mă la New York, Philadelphia, Boston, Indianapolis şi în centrele importante de pe litoralul Pacificului, de la Los Angeles şi până în Canada. În total am dat 20 de concerte. M-am bucurat să constat şi de astă dată un simţitor progres în ceea ce priveşte răspândirea muzicii româneşti în America. De pildă, s-a executat la Chicago, sub conducerea dirijorului Friedrich Stock, poemul Marsyas de Castaldi şi urmau să se execute, după plecarea mea – după câte am auzit – lucrări de Filip Lazăr, sub conducerea lui Koussevitzky.

În anul următor însă, la New York, am dirijat un concert de muzică românească, înscriind în program, între altele, şi poemul Acteon de Alessandrescu.

Despre Opera: Ştiu că în aprilie 1929 Rapsodia nr. 1 a ajuns şi la Operă. Au fost trei reprezentaţii de balet dirijate de Nikolai Sokolov la Manhattan Opera House din New York, marea rivală în acea vreme a Metropolitan Opera. Deşi Rapsodia nu a fost scrisă pentru dans, aţi participat activ la repetiţii. Cum a fost această experienţă?

George Enescu: Dacă e vorba ca Rapsodia mea să fie executată împreună cu dansurile noastre naţionale, apoi acestea trebuiesc executate aşa cum sunt jucate la noi, în ţară. Numai aşa vom arăta lumii ceea ce este al nostru specific. Şi lumea te judecă întotdeauna după ceea ce îi prezinţi.

Despre Opera: N-a fost obositor? Printre concerte, conferinţe, dineuri…

George Enescu: Când văd că aici se face ceva pentru ţara mea, eu nu ştiu ce e oboseala. Viaţa mea toată mi-am pus-o fără preget în serviciul artei; iar arta mea e pusă la dispoziţia lumii întregi. Lumea însă trebuie să cunoască ţara mea aşa cum e. Peste tot pe unde mă duc eu nu uit că aceasta e prima mea datorie. Deci nici unul să nu vă gândiţi la oboseală, atunci când poţi face ceva pentru ţară. Te-ai apucat de ceva? Apoi nu te conduce după proverbul care spune că „Românul e greu până se apucă de lucru, că de lăsat ştie el să se lase”. Ai pornit să faci ceva serios? Ţin’te de el cu aceeaşi câinoşenie ca şi acel câine credincios care nici în ruptul capului nu părăseşte postul lui de încredere.

Despre Opera: În 1929 şi 1930, aţi fost invitat să concertaţi la Universitatea Harvard. Cum a fost întâlnirea cu studenţii americani?

George Enescu: Am fost invitat nu doar ca să cânt la vioară, ci şi ca să ţin un curs de compoziţie superioară la Universitatea Harvard. Ca elevi, am avut mai mulţi profesori şi studenţi înaintaţi de la Harvard. Toţi erau doritori să afle ce s-a petrecut în trecut şi mai ales în prezent în domeniul muzicii. Amintirile mele din Conservator, precum şi legăturile mele cu cei mai de seamă muzicanţi din lume, din trecut şi de astăzi, constituie un izvor bogat de informaţie, pe care elevii mei de la Harvard l-au apreciat foarte mult. De altfel, de aceea m-au şi chemat. Printre cei tineri, am găsit câteva elemente foarte promiţătoare. Aşa de exemplu, este profesorul Walter Piston, de origine italiană, care scrisese o bucată excelentă. În general, atât la Harvard cât şi în alte centre, am observat o manifestare muzicală care promite foarte mult. Printre timp, am avut mai multe concerte prin diferite oraşe din Statele Unite, inclusiv unul la Town Hall, sala din New York, alături de pianistul Sanford Schlüssel.

Despre Opera: A propos de compozitorii pe care i-aţi cunoscut, ce părere aveţi despre Béla Bartók?

George Enescu: Pe Kodály l-am văzut la Viena, pe Bartók la Bucureşti când am cântat împreună Sonata pentru vioară şi pian, în 1924. Deşi unora li se pare cam aspru, Béla Bartók e un mare maestru. Estetica lui, ritmul, coloritul îl aseamănă foarte mult cu Schönberg şi mai ales cu Stravinski. Cu toate acestea, nu exclude să fie constructiv. Prin adunările unui mare număr de cântece populare, Béla Bartók aduce un imens serviciu ţării noastre. Dacă m-aţi întreba care dintre strădaniile muzicii moderne o apreciez mai mult – pe cele din Apus, ori pe cele din Răsărit? v-aş spune că îi apreciez deopotrivă pe toţi cei moderni, dacă-i simt animaţi de geniu şi, astfel, îmi place atât Bartók, cât şi Kodály.

În 1936, după un concert la Oradea, când mi-a părut nespus de rău pentru faptul că mulţi dintre maghiarii localnici n-au putut procura bilete, mi-am propus să rezolv eu lucrul ăsta în primăvara viitoare. După revenirea din America voiam să vin şi aici şi să dau un concert împreună cu Béla Bartók. Cine ştie, poate vederea amiciţiei noastre, a îmbrăţişării noastre întru muzică nu va strica politicii.

A propos! În 1937 m-au invitat la Budapesta. Din păcate în acel sezon nu m-am putut duce. Paris, Londra, New York, acesta era cel mai urgent program. Deşi Dohnányi mi-a scris personal. Şi cu Bartók şi cu Kodály aş fi dorit să fiu împreună… Pe urmă, ce-am auzit…? Béla Bartók a interzis difuzarea lucrărilor sale la posturile germane şi italieneşti… Cândva a fost atât de sărbătorit la Berlin… Deci politica. Hm… Deşi unde sunt ei şi unde sunt copiii copiilor lor când Bartók încă mai trăieşte prin ce a compus. Am ajuns din nou la Budapesta abia în 1938. Îmi doream, măcar o dată, să mă văd cu Béla Bartók şi cu Kodály.

Despre Opera: Tot în Statele Unite aţi făcut şi primele înregistrări. Iar concertele Dvs au fost transmise şi la radio. Cum aţi trăit experienţa să vă ascultaţi cântând?

George Enescu: Eram invitat la Baltimore, la o familie de cunoscuţi. Când s-a apropiat ora 11 seara, amfitrionul meu m-a rugat să-i permit să asculte ştirile la radio. Deschide aparatul: se aude, în surdină, o piesă muzicală.
— E încă devreme. – notează el, vrând să închidă aparatul.
— Pardon, să mai zăbovim niţel! – îl întrerup eu şi încep să ascult cu atenţie.
La radio se transmitea un concert pentru vioară al lui Mozart; după câteva măsuri, mi-am dat seama că aceasta nu putea fi decât interpretarea mea. Era limpede, după culoarea frazării, după caracteristicile proprii ale accentelor. Dar cum devine cazul? Eu încă nu am înregistrat un concert de Mozart pe disc. Ce straniu joc al tehnicii mai e şi ăsta? Nu reuşeam să pricep. Amfitrionul meu mi-a văzut nedumerirea. Când a înţeles despre ce e vorba, ieşi să telefoneze la studioul emiţătorului, din Skanakted. A revenit, destul de descumpănit, întrucât primise un răspuns foarte nelămurit. Mi-a promis însă că a doua zi va investiga cazul. Zis şi făcut. Iată ce mi-a relatat.
— Maestre, aţi dat un concert cu trei zile în urmă, la Paedy Concert House, din New York, şi aţi cântat concertul lui Mozart. Maestrul de lumini a fost cumpărat pentru ca să permită introducerea – frauduloasă – a unui microfon lângă reflectoarele laterale ale podiumului. Cu acest microfon, concertul se transmitea spre o fabrică de discuri, din apropiere, direct în maşina de făcut discuri. Discurile au fost gata a doua zi, astfel că studioul din Skanakted a şi achiziţionat de îndată unul. În felul acesta, maestre, v-aţi putut reasculta interpretarea, după nici trei zile, fără a şti de înregistrare. Mai e de adăugat doar – mi-a spus omul – că discul, deşi conţinând o interpretare minunată, e relativ ieftin, deoarece fabrica nu a indicat pe el numele interpretului şi astfel, maestre, nu puteţi pretinde remuneraţia obişnuită. Dar dacă, maestre, doriţi, putem înainta un proces pentru obţinerea unei despăgubiri…
— Doamne fereşte – am replicat eu. Americanii se bucură dacă pot audia ceva la radio. Lasă-i să creadă că pe mine mă pot asculta numai în direct…

Despre Opera: În 1937-38 aveaţi o agendă foarte încărcată. Compuneaţi…

George Enescu: Lucram la o lucrare de proprorţii mari ce mi s-a comandat pentru o mare orchestră din New York, pentru toate instrumentele şi aveam ambiţia s-o termin cât mai curând posibil.

Despre Opera: Exact, e vorba de Suita nr. 3 pentru orchestră, „Săteasca“, în re major, op. 27, nr.1, pe care v-a comandat-o în 1936 New York Philharmonic şi care aţi dirijat-o în primă audiţie în două concerte din 2 şi 3 Februarie 1939.

George Enescu: Îmi plăcea America şi New York-ul unde împărţeam cu Toscanini conducerea concertelor simfonice. Mă gândeam să mă întorc acolo curând, după un drum în Italia, cu condiţia ca evenimentele internaţionale… (se opreşte mâhnit)

Despre Opera: Aţi rămas în ţară în timpul războiului şi multă lume s-a întrebat de ce…

George Enescu: Fără să blamez pe nimeni din cei care au plecat din Europa, şi mulţi nu puteau rămâne din cauza situaţiilor pline de cruzime create de acest război, părerea mea este că în timp de furtună trebuie să fii acolo unde te-ai născut. Aş fi socotit drept o dezerţiune plecarea din ţară. Mă simt foarte legat de solul ţării mele cu toate că reveneam rar în patrie.

Despre Opera: În 1946 aţi fost în turneu, de data aceasta la Moscova, de unde au rămas şi câteva înregistrări foarte bune. Era prima dată când vizitaţi Rusia?

George Enescu: Am vizitat Rusia de trei ori înainte de Primul Război Mondial. Ultima oară, în Februarie 1917, am asistat la Petrograd la desfăşurarea Marii Revoluţii. În timp ce făceam muzică la Mariinski, se auzeau împuşcături, lumea era plină de agitaţie şi am asistat la scena arestării prim-ministrului ţarist Stürmer.

Despre Opera: Şi ultimul turneu american, tot în 1946…

George Enescu: Da, mai întâi la Paris, iar de acolo în America. Eram îngrijorat de greutăţile prin care trecea ţara noastră după un război pustiitor şi doi ani de secetă. Speram să am ocazia să le spun americanilor prin ce greutăţi trecea ţara mea… (face un semn să ne oprim)

Bibliografie

  • Laura Manolache: George Enescu –  Interviuri, Editura muzicală, Bucureşti, 2005, ediţia a II a
  • Website-ul Muzeului Naţional George Enescu, Documente din arhiva muzeului.
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite