INTERVIU Gabriel Spahiu, actor: „Ca matematician, simt mai bine mirosul de transpiraţie când fac un rol“

Gabriel Spahiu FOTO: Cinemagia

Pentru Gabriel Spahiu (49 de ani), ecuaţia vieţii ar suna în felul următor: matematică plus artă egal love. Vreme de cinci ani, actorul a studiat ştiinţele exacte, urmând mai târziu să-şi dedice toată energia adevăratei sale pasiuni, actoria. Deşi par experienţe ca două drepte paralele, aceste constante din viaţa actorului se intersectează, influenţându-se şi astăzi una pe alta. E acea frumuseţe care-i dă cu virgulă.

Pe cei care nu-l cunosc, energia fantastică a lui Gabriel Spahiu îi poate copleşi – acum îl vezi cu mâinile pe sus, în secunda doi se duce ţintă după zahărul aşezat la o masa vecină, apoi se aşază tolănit în fotoliu, cu picioarele peste mânere. Vorbeşte repede şi gesticulează mult, însă privirea rămâne mereu fixată pe ochii celuilalt. Nu poate să stea relaxat – e una dintre trăsăturile actorului pe care-l vezi jucând în aproape orice film românesc. Privită ca un farmec aparte, energia asta se trage mai degrabă din fricile sale rămase din copilărie, când s-a trezit, brusc, la 14 ani, un adult responsabil de familia sa, şi se amplifică atunci când pierde numărul cafelelor băute. Gabriel Spahiu se întoarce la amintirile mai dificile din copilăria sa, priveşte cu nostalgie către cartierul Militari din Bucureşti părăsit în urmă cu câţiva ani pentru Braşov, vorbeşte despre relaţia clădită prin telefon cu fratele său şi, din postura de matematician, descrie cum a rezolvat cea mai importantă problemă, descoperirea propriei raţiuni: actoria.

„Weekend Adevărul“: Domnule Spahiu, lumea vă cunoaşte ca actor. Mai puţini ştiu faptul că, înainte de actorie, aţi absolvit Facultatea de Matematică. Mai ştiţi marea teoremă a lui Fermat?
Gabriel Spahiu: (Râde) Cred că îmi amintesc dacă mă străduiesc, dar ţin minte mai bine teorema de incompletitudine a lui Gödel. De altfel, în teza mea de doctorat – la actorie, atenţie! – am un capitol despre această teoremă.

Şi ce spune teorema?
Când avea 25 de ani, Kurt Gödel a revoluţionat lumea matematicienilor cu lucrarea sa de doctorat, prin care a reuşit să demonstreze că există afirmaţii care nu pot fi demonstrate. Până atunci, matematicienii credeau că orice afirmaţie, falsă sau adevărată, se poate demonstra. Teologii, de exemplu, se folosesc de ea să demonstreze existenţa lui Dumenzeu. Teorema lui Gödel se bazează pe paradoxul mincinosului, care zice aşa: „Eu sunt mincinos. Dacă eu sunt mincinos înseamnă că mint când zic că sunt mincinos, deci nu sunt mincinos. Dacă eu zic că sunt mincinos şi presupunem că afirmaţia asta e falsă, înseamnă că nu sunt mincinos. Or, dacă nu sunt mincinos, înseamnă că, atunci când zic că sunt mincinos, de fapt, mint“. Asta a demonstrat Gödel: că există tipuri de afirmaţii care nu sunt împărţite între false şi adevărate. De-aia se numeşte teorema de incompletitudine. Sistemul de logică pe care-l avem e incomplet. Nu poate cuprinde toată rea­litatea.

Matematica, legată de opţiunile artistice

V-a pasionat logica matematică?
Cel mai mult. În asta mi-am dat şi licenţa în matematici.

Eraţi de mic priceput la cifre, la calcule?
Cred că e o prejudecată că matematicienii sunt oamenii care le au cu precizia. Eu sunt mai degrabă un om distrat. Pe mine mă fascina nuanţa abstractă a matematicii. A fost locul mai aproape de tendinţele mele pseudo-filosofice şi artistice din liceu. În lucrarea de doctorat, motto-ul pe care l-am scris e un citat din James Clerk Maxwell, unul dintre cei mai mari fizicieni ai lumii, care a zis: „Tot ceea ce am făcut eu nu e făcut de mine însumi, ci de ceva superior mie“. El recunoaşte că există ceva deasupra raţiunii noastre, iar matematicienii şi oamenii de ştiinţă ştiu asta din experienţă.

Privind retrospectiv, v-a ajutat matematica în vreun fel în cariera actoricească de după aceea?
Mi-e greu să spun concret. E accepţiunea lui Gödel care mi se pare importantă. De ce? Pentru că accept inspiraţia. Eu ştiu că, oricât de mult aş munci la un rol, nu e despre asta. Aia e, cum se spune, arta. Simt mirosul de transpiraţie mai bine venind din lumea matematicii. E şi o vorbă a lui Picasso. El, când a realizat picturile cubiste, era prieten cu Matisse. I-a arătat o pictură şi l-a întrebat: „Vezi cât e de frumoasă? Simţi cum miroase a transpiraţie?“.

O imagine suprarealistă cu şi despre Dostoievski

Liceul l-aţi făcut la „Sfântul Sava“, în Bucureşti. Eraţi printre elevii eminenţi?
Eram un elev ca lumea, serios. De fapt, când am dat treapa, fiind decreţel, au fost o grămadă de copii care s-au luptat pentru un loc şi n-am intrat. Am fost al 22-lea sub linie. Dar, pentru că erau foarte mulţi elevi picaţi, au suplimentat clasele şi, astfel, am putut intra a doua tură. La liceu am dat de cărţi, de muzică şi de artă, dar fără să sune preţios. În generaţia mea, o parte era formată din genii, ăia care luau toate olimpiadele, dar, în rest, erau tot felul de cozerii pseudo-intelectuale la ţigară, pe teren sau prin cafenele. Eram amuzanţi chiar – discutam despre Dostoievski fumând pe terenul de sport.

Spuneaţi că aveaţi anumite opţiuni artistice în liceu. Cumva exista de atunci teatrul în viaţa dumneavoastră?
Da, am vrut să dau la teatru încă din liceu. Nu pot să spun că îmi plăcea neapărat teatrul, că n-am avut un mare acces. Dar, cum unii colegi făceau sport ca activitate extraşcolară, alţii erau cu olimpiadele, am zis să fac şi eu ceva, să mai cunosc oameni. M-am înscris în echipa de teatru. Eram coleg de scenă cu Oana Ioachim, cu care am jucat împreună „Siciliana“, de Aurel Baranga. Într-o zi, tatăl ei, care era actor, a venit să lucreze cu noi. Eu aveam o abordare mai realistă în rolul meu, care însă lui nu i-a plăcut, şi asta l-a făcut să-i spună unei colege că n-am talent. Treaba asta m-a marcat. M-am gândit că n-o să am mari şanse să intru la Teatru şi nu-mi permiteam să pic. Mi-era teamă că o să fac armata aia lungă. Aşa că am ales cea de-a doua opţiune, matematica.

„Apăram obiectivele militare cu cuţitul!“

Dar armata tot aţi făcut-o.
Pe-aia de nouă luni. Am făcut-o la Bacău. Am suferit acolo. Eu, din liceu, am început să am probleme cu rinichii. În anul dinainte să mă duc în armată am fost internat de vreo trei-patru ori. Or, din cauza asta nu faci armata. Am cerut să fiu scutit, dar nu mi-au acceptat cererea, din cauză că, la dosarul meu, apărea că fratele meu plecase în „Străinezia“. M-au băgat până la urmă în armată, dar combatant. N-aveam voie să fac gardă şi să pot purta arma de unul singur, nesupravegheat. Aşa că, în gardă, mi-au dat un cuţit. Apăram obiectivele militare cu cuţitul!

Cum şi de ce a plecat fra­tele dumneavoastră în străinătate?
Era licean, în clasa a XII-a. Totul a pornit de la două franţuzoaice rătăcite prin Bucureşti. Era o modă în Franţa, în epoca aia, să vizitezi ţările socialiste. Şi un prieten de-ai lui frate-miu a dat pe stradă peste o vietnameză născută în Franţa şi peste încă o fată. Le-a găsit plângând că nu aveau unde să doarmă şi erau speriate. Fratele meu a făcut liceu francez. L-a sunat prietenul ăla pe el şi au ajutat gagicile.

Fratele său a emigrat în Franţa

S-a îndrăgostit?
S-a îndrăgostit de una dintre fraţuzoaice şi şi-a depus actele la Consiliul de Stat ca să primească aprobare să se căsătorească cu Christine şi să-şi stabilească rezidenţa în Franţa. Când şi-a depus actele, l-au dat afară din liceu şi l-au trimis în batalion disciplinar, cu hoţii.

Scene din repetiţiile la teatrul studenţesc „Podul“ Foto: Facebook

Cum a reuşit să plece, pănă la urmă? Părinţii au acceptat uşor?
N-au fost prea încântaţi, dar ce să mai facă? Timp de doi ani, Christine a făcut naveta între Franţa şi România. Fratele meu aştepta să vină aprobarea. Mi-am explicat mai târziu cum a putut să plece. Preşedintele Franţei, Giscard d’Estaing, când a venit în România, în 1979, i-a dat lui Ceauşescu o listă de indivizi cărora să le permită să plece din ţară. Frate-miu nu era vreun disident. Dar Christine, soţia fratelui meu, mă gândesc că umbla cu biletul: „Am şi eu românaşul meu“. D’Estaing era în campanie electorală şi, dacă şi-a ţinut promisiunile, îmi explic că pe lista aia ar fi fost şi fratele meu, pentru că a reuşit să plece la trei luni după vizita preşedintelui Franţei în România. Paradoxal, socrii lui au votat cu Mitterand! 

„Nu puteam să învăţ din cauza certurilor din casă“

Au existat consecinţe politice asupra familiei în urma plecării fratelui dumneavoastră în Franţa? Până la urmă, a plecat primind aprobare.
A fost în regulă, dar am trăit şi micul compromis. Atunci când fratele meu şi-a depus actele, a primit un securist, care a fost OK. I-a zis de la bun început: „Misiunea mea e să stau lângă tine, să am grijă să nu te apuci să te răzvrăteşti. Dacă stai cuminte, poate o să-ţi vină aprobarea“. Traian, aşa îl chema, îl mai suna din când în când ca să-i dea raportul. După ce a plecat frate-miu, l-am cunoscut pe acest domn. Când ne suna fratele meu din Franţa, pac!, la trei minute după ce închideam telefonul, suna Traian. „Domnu’ Spahiu, ce mai face Sandu?“. Şi noi, foarte surprinşi: „Domnu’ Traian, să vedeţi, tocmai ne-a sunat. Ce coincidenţă!“. Pe mine, un puşti de 12 ani, mă învăţaseră ai mei să spun poezia asta: „Dacă sună Traian, tu spui: «E bine, munceşte, nu se droghează şi nu vorbeşte de rău ţara şi partidul»“. Omul a ţinut legătura cu noi până în ’89. Ba chiar ne-a ajutat o dată.
 

În filmul „Aferim!“, regizat de Radu Jude Foto: Silviu Gheţie

Traian, securistul bun

Omul de la Securitate?! Cum v-a ajutat?
Când a venit în vizită prima oară fratele meu în ţară, înainte de ’89, a avut o cameră video. La aeroport i-au cerut vreo 800 de dolari garanţie. El n-avea banii ăştia. Frate-miu l-a sunat atunci pe Traian. „Traiane, uite, ţi-am adus şi ţie un pix, ajută-mă să trec...“ (râde) Eram penibili. În fine, a dat Traian două telefoane şi, până la urmă, l-au lăsat să treacă fără să plătească garanţia.

Cum v-a afectat plecarea fratelui dumneavoastră în Franţa?
Eu aveam totuşi 12 ani, el era cu ani buni mai mare decât mine, aveam prieteni diferiţi, deci relaţia noastră încă nu apucase să se maturizeze. Am continuat să vorbim la telefon. Întrebam dacă lucrează – poezia învăţată de la ai mei –, fiindcă aveam o chestie inoculată de propagandă, cum că în Occident e şomajul mare şi tinerii se droghează. Eu, de exemplu, mi-am creat o oroare pentru droguri din frica de atunci. Sunt lucruri care îţi intră în minte şi nu mai poţi să gândeşti raţional. S-a mai întâmplat ceva cu mine în perioada aia de formare ca adolescent. Tata a murit când aveam 14 ani. Asta m-a făcut să mă responsabilizez de la o vârstă mică. „Gabi, tu de acum eşti capul familiei, trebuie să ai grijă de mama ta“ a cântărit greu pentru un puşti de 14 ani. Sarcina asta am luat-o cu mine şi o duc în continuare. Eu încă nu pot să mă relaxez. Soţia mea îmi spune adesea să mă calmez. Dar în mine e o voce puternică care se gândeşte la toate problemele – dacă peste trei săptămâni nu iau nu-ştiu-ce bani, dacă nu reuşesc să rezolv o problemă în casă etc. E sindromul ăla de „şef de familie“, care e, de fapt, frică. Mă urmăreşte în continuare asta.

Ultima promisiune a tatălui său

Moartea tatălui s-a întâmplat subit?
Nu chiar. El a făcut o ciroză şi într-un an a murit. Tata a băut dintotdeauna. Chiar şi după ce a aflat diagnosticul şi i-au spus medicii să se oprească, a continuat să bea. Pe taică-meu, deşi el era alcoolic, nu l-am văzut niciodată beat rău de tot; în schimb, nu l-am văzut niciodată treaz. A lucrat în comerţ, el a deschis magazinele Eva şi Romarta din Bucureşti, dar, spre sfârşitul vieţii, nu a mai putut gestiona problema cu alcoolul şi a lucrat într-un depozit la un magazin.

Cum resimţeaţi problema asta de familie fiind copil?
Era scandal în fiecare seară. Mama nici nu putea să înţeleagă că el avea o problemă şi nu accepta. Cum ajungea el acasă, începeau certurile. Tata a murit când eram în clasa a IX-a. Atunci când am dat examen ca să intru la liceu, m-am rugat în genunchi de el ca măcar o săptămână să nu mai bea, să pot învăţa pentru examen. Nu puteam să învăţ din cauza certurilor din casă.

S-a ţinut de promisiune?
S-a ţinut, mă. În săptămâna aia a fost linişte în casă. Când a aflat că am intrat la liceu în tura a doua, s-a îmbătat de fericire.

„M-am dus să caut portocale şi-am dat peste o Revoluţie“

O întrebare clasică a ziarului „Weekend Adevărul“ – ce-aţi făcut la Revoluţie?
În ziua mitingului din Piaţa Palatului, de pe 21 decembrie, am ajuns şi eu în centru, dar cu altă treabă. Pentru că se apropia Crăciunul, mama m-a trimis în centru că caut portocale, că la noi, în Militari– mai greu. În locul KFC-ului din Piaţa Romană, era o alimentară atunci. Şi am prins acolo. Cum mă întorceam eu cu sacoşa de portocale şi mă duceam spre Calea Victoriei, m-a întâmpinat un cordon de securişti. Auzeam urlete de oameni şi vedeam steaguri rupte. Securiştii ne repezeau: „Circulaţi, circulaţi!“. Nu voiau să meargă şi alţii acolo. Mai jos, la Union, am văzut trecând un pluton de oameni cu scuturi. Eu făcusem armata, dar nu ştiam că există aşa ceva în Armata Română. Îmbrăcaţi în negru, vreo 40 aliniaţi, vruuum!, aşa au trecut. Mi-am zis că e clar, se petrece ceva, am dat peste Revoluţie în drum spre alimentară! (râde) M-am dus acasă, am lăsat portocalele şi am venit spre Piaţa Universităţii. La metrou, în bulucul de oameni, l-am zărit pe Mişu Călin (n.r. – actorul Mihai Călin), cu care eram prieten, şi-am ţipat unul la altul: „Băăăă, sunteeem libeeeeri“.

Afişul filmului în care joacă rolul principal, „Visul lui Adalbert“ , în regia Gabriel Achim

A apărat „Tour Eiffel“ din Militari de terorişti

Şi aţi fost acolo, în Piaţa Universităţii, să strigaţi „Jos comunismul!“?
Am fost doar pe zi, puţin. Frate-miu a sunat zilnic după 16 decembrie să mă întrebe dacă sunt bine. El ştia de la radio ce se întâmplase la Timişoara. Mi-a zis: „Stai acasă! O să mori ca prostu’“. Maică-mea, femeie de 60 de ani, în genunchi, trăgea de mine să nu plec. Nu m-am mai dus şi am suferit. În schimb, am stat şi am păzit de terorişti maidanul din Militari. E un turn, un fel de Tour Eiffel al Militariului, cu antene. Împreună cu o delegaţie de bloc, m-am dus să păzesc stăvilarul ăla de terorişti. Ne-am gândit că, dacă Ceauşescu aruncă vreo bombă şi distruge stăvilarul, inundă tot Grozăveştiul. Unul dintre aceşti mari revoluţionari, stând de pază, a găsit pe câmp un cartuş. Se mai făceau trageri din când în când în zona aia. A început să urle: „S-a tras în mine! Din turn!“. Şi am fugit repede acasă. (râde) Eram ridicoli!

După Revoluţie, aţi absolvit Matematica şi v-aţi întors la prima opţiune – teatrul. Nu v-a dat pace gândul din liceu?

În anul I de facultate la Matematică, eram cumva bucuros că n-am dat la Teatru. Îmi plăcea. Dar m-a furat încet, încet, trupa de teatru a facultăţii. Împreună cu câţiva colegi făceam pe artiştii după cursuri. Am început să joc cu Laurenţiu, unul dintre studenţii brilianţi, o piesă de Arghezi, „Neguţătorul de ochelari“. Nu prea ne ieşea, aşa că Niţică, şeful trupei, care făcuse şi el tot „Sava“, ne-a dus la Cătălin Naum, ca să ne ajute să terminăm piesa. Atunci am aflat prima dată de „Pod“.

A învăţat teatru în „Pod“

Când aţi realizat că vreţi totuşi să deveniţi actor?
N-am avut stare după ce am fost în „Pod“ timp de o lună. M-am hotărât să mă întorc, găsindu-mi o scuză. Naum avea un tabel imens pe perete cu cuvinte pentru dicţie şi l-am rugat să mă lase să le notez pe un carneţel. El, vulpoi bătrân, m-a întrebat dacă vreau să vin în echipă. Eu încercam să mă conving că nu mai vreau să fac teatru. Mi-a zis că mă aşteaptă, dacă vreau, pentru că avea o trupă la început. Eu – nu şi nu. N-am putut. M-am dus până la urmă. Am avut noroc că, la o săptămână, un tip din echipa de teatru şi-a rupt un deget şi l-am înlocuit eu. M-a prins imediat şi, de atunci, numai teatru am avut în cap. 

Ce era special la Cătălin Naum? Generaţii bune de actori s-au format la „Pod“ şi cei mai mulţi au fost influenţaţi de experienţa de acolo.
El iubea foarte mult teatrul şi actorii. Îi iubea în sensul că-i punea pe un piedestal şi ajungea să ne insufle asta tutuor. În plus, cei care veneau în „Pod“ erau mânaţi de o dorinţă imensă de a face teatru. În combinaţia asta ieşeau nişte întâlniri cu implicare emoţională puternică. Ţin minte foarte bine spectacolele de atunci.

Când i-aţi spus că vreţi să daţi la Teatru v-a încurajat? V-a zis că aveţi talent?
Nu spunea. Din contră. El admira la mine că am făcut Matematica până la sfârşit. Când i-am zis că o să dau la Teatru, m-a dat afară din echipă. Credea că eu n-o să mai fac cu aceeaşi pasiune spectacolul, ci o să joc ca un demers al meu către teatru. Nu-i plăcea asta. În schimb, vestea că vreau să dau la Teatru a fost percepută drept un dezastru în familie. Fratele meu, care a lucrat în bursă în Franţa, spera că împreună cu mine, matematicianul, o să reuşească ceva important şi, astfel, fraţii Spahiu se vor umple de bani. (râde) El a încercat ceva. După ’90, a adus în România publicaţia „Le Monde Diplomatique“, care era tradusă în limba română. El avea franciza şi afacerea era împreună cu „Caţavencii“. Trei-patru ani a stat pe piaţă revista, dar frate-miu s-a retras când „Caţavencii“ a fost cumpărată de Copos.

Prima lecţie că viaţa este grea

Cum a fost admiterea la Teatru?
În ’90, au intrat mulţi actori la Teatru. De la clase de câţiva oameni admişi la actorie, dintr-odată, erau peste 80. Anul următor s-au speriat şi au înăsprit selecţia. Nu am dat admitere atunci, fiindcă m-am încăpăţânat să termin Matematica. M-am dus al doilea an relaxat, cu oarecare încredere în mine – jucasem în „Trilogia antică“ a lui Andrei Şerban, care venise în România după Revoluţie – şi ştiam cât de uşor intraseră colegii mei „podari“ în urmă cu un an. Când am dat eu, lua clasă Sanda Manu. Eu ştiam că ei îi plac matematicienii şi că nu-i place culoarea galben. Ca să vezi cum funcţionează mintea umană. Din bârfe studenţeşti, îmi spusese cineva să nu mă agit prea mult, cum fac eu, că Ion Cojar oboseşte repede şi o să mă pice. Am spus un monolog cu un personaj feminin, căruia eu mă adresam. În capul meu, o luasem pe madam Manu partener de discuţie. Am avut, la un moment dat, o replică în care mă întorc spre ea şi-i zic: „Ştiu, o să-mi zici că viaţa este grea!“. Ea s-a uitat îndelung la mine: „Da. Viaţa este grea. Mulţumesc. La revedere!“. Şi m-a picat. Nu-mi venea să cred!

Partea bună era că nu mai trebuia să faceţi armata. Dar ce-aţi făcut dup-aia?
Exista, pe atunci, la Matematică, opţiunea să faci patru sau cinci ani. Eu avusesem bursă, aşa că m-am dus la ei să mă mai primească încă un an. Cu o cafea şi-un pachet de ţigări m-au trecut pe listă. Am mai făcut un an de mate. O vreme am fost supărat. Dar una dintre calităţile pe care le am şi nu ştiu dacă o am dintotdeauana, dar pe care am conştientizat-o de curând, e că le ofer credit oamenilor. Nu mă salva cu nimic dacă ziceam că Sanda Manu m-a picat de ură. Motivul trebuie să-l găseşti în tine. Am mai dat examen peste un an şi am intrat în clasa Olgăi Tudorache.

Alături de soţia sa la premiera filmului „Aferim!“

Sponsorul milionar al tinerilor actori

Ce visaţi să faceţi ca actor?
Bucuria mea a fost să fac teatru experimental. Am lucrat un timp în astfel de spectacole independente. Erau rare pe atunci. Am dat o singură dată examen la teatru să mă angajez, la Teatrul Mundi, actualul Metropolis. Eram în anul IV. Mă plăcuse Alexandru Tocilescu, dar nu s-a întâmplat nimic. Când am terminat, în ’96, era sărăcie mare. S-a întâmplat totuşi să dau peste un domn, Ciobanu, absolvent de comerţ exterior pe vremea lui Ceauşescu, care, după Revoluţie, s-a îmbogăţit. Omul era milionar şi-i plăcea teatrul. A venit la un spectacol la Ca-sandra şi a zis că ar vrea să ne dea nişte bani, nouă, tinerilor, să ne ducă într-un turneu la mare... Noi, cam sceptici. Eu eram mare fan Samuel Beckett în perioada aia, am aflat că şi el era fan Beckett! Vedea spectacole la Paris, avea o bibliografie impresionantă în franceză despre el şi spectacolele sale.

Ce căuta, de fapt? Doar să vă sprijine necondiţionat?
A zis: „Vă deschid teatru!“. A închiriat sala Rapsodia, care aparţinea Uniter-ului. Ne-a luat pe noi, 20 de absolvenţi, şi ne-a angajat pe un salariu cred că mai bun decât cel pe care-l primea unul la Naţional. În presă se scria că spală bani. Păi, ca să faci asta, trebuie să bagi murdari şi să-i scoţi curaţi. El nu câştiga nimic din asta, dimpotrivă! Ne chinuiam să punem în scenă „Aşteptându-l pe Godot“ şi, pentru decoruri, ne-au cerut unii o sumă monstruoasă de zeci de mii de dolari. Naivi fiind, neştiind valoarea banilor, i-am spus aşa-zisului „sponsor“, iar el i-a dat. Pe urmă a venit Dragoş Galgoţiu, care era regizorul nostru, şi a retuşat decorurile pe câteva sute de lei. Ne-am luat atunci o mare ţeapă. Nu înţelegeam mai nimic din vremurile alea.

„Ai faţă, bă! O să faci filme“

Privind traseul dumneavoastră în actorie, aţi jucat aproape numai în filme. V-a plăcut mai mult?
Am lucrat încă din studenţie în mai multe filme. La Castel Film, de exemplu, au avut la un moment dat o serie de horror-uri americane. Când mă vedeau, mă luau imediat – am faţa. Mi-aduc aminte că, prima dată când m-am dus acolo, buimac, ca un student conştiincios, cu textul învăţat, am dat peste un bărbat cu barbă, impozant. Încercam să-mi dau seama ce regizor important e. S-a uitat la mine şi mi-a zis: „Ai faţă, bă. O să faci filme“. Mi-a dat cartea lui de vizită, pe care am citit ulterior: „Cutărescu. Şeful figuranţilor din România“. Aşa cum a prevestit bărbatul cu barbă, am jucat relativ mult comparativ cu alţi colegi de-ai mei. Câştigam şi bine pentru perioada aia – pe o zi de filmare la Castel Film luam 100 de dolari. Când am terminat facultatea, mi-am zis că cel mai mult îmi doresc să fac meseria care-mi place şi să pot trăi din ea. Asta e fericirea. Aveam educaţia domnului Naum – „Nu refuza nimic“– şi am avut multe roluri şi rolişoare. Cred că şi din două replici poţi să faci o bijuterie. Abia când am început să trăiesc mai bine din filme şi-mi ridicasem box office-ul, m-am gândit că ar fi timpul să încep să aleg filmele în care să joc. Să-mi conduc o carieră. Şi dup-aia a venit criza. (Râde)

Replica neuitată care a picat la montaj

Aţi avut vreodată emoţii puternice, vreun blocaj la o filmare? Cum le-aţi depăşit?
Au fost şi mai sunt şi acum. E şi o hibă a meseriei – după orice mic rateu ajungi să-ţi pui sub semnul întrebării întreaga carieră. Cu timpul m-am forţat să fiu mai sigur pe mine. Îmi vine în minte, apropo de fricile şi spaimele actorului, o scenă de la „Moartea domnului Lăzărescu“ (n.r. – regia Cristi Puiu). Partenera mea în film e Luminiţa Gheorghiu. Aveam o scenă care se trăgea în maşină, în care Luminiţa îmi spunea ceva despre tinerii din ziua de azi care divorţează. Eu îi răspundeam: „Şi dumneavoastră aţi fi divorţat dacă aflaţi că soţia dumneavoastră a fost tovarăşa lu’ frate-miu cât eram eu în Germania, ca bărbat adică!“. Am repetat-o enorm acasă. Cu Luminiţa, iarăşi, foarte mult. Nu-mi ieşea. La începutul filmării, Cristi mi-a spus că ţine mult la replica asta. Nu ştiu de ce, aveam nişte emoţii foarte mari. Pentru că e o replică foarte frumoasă, de fapt. Un tip de întortochere de-asta de băiat de cartier foarte subtilă. Mă uitam la Luminiţa şi mă blocam la „soţia dumneavoastră“. Ăia râdeau în spate de se prăpădeau auzindu-mă pe mine oftând şi sughiţând. Am spus-o până la urmă, dar replica nu mai apare în film – Cristi a motivat că a ieşit la montaj.

Profesorul bun, care dă 10 tuturor: „Nu vreau să demonstrez nimic“

Sunteţi profesor la UNATC. Ce le predaţi studenţilor?
Da, n-am fost niciodată angajat, până acum doi ani când am devenit profesor asistent la UNATC. Predau studenţilor regizori un soi de directing actors, adică discut cu ei cum să lucreze cu actorii. Cursul a luat naştere din dorinţa lor, pentru că spuneau că nu ştiu cum să comunice şi să lucreze cu actorii. M-au chemat Copel Moscu cu Nap (n.r. – Nap Toader) să le ţin studenţilor o conferinţă. M-am dus orb să vorbim. Apoi, Copel, mai pragmatic de fel, m-a îndemnat să mă înscriu la doctorat, ca să-mi facă post. Aşa am început şi partea asta pedagogică.

Cum vă place această postură? Sunteţi exigent ca profesor?
Îmi place foarte mult şi mă simt bine. Dramaturgul american David Mamet are un curs de scenaristică în care zicea: „Domne’, am o treabă care-mi place. Tocmai pentru că îmi place aşa mult, mă împlineşte să-i învăţ pe ceilalţi să o facă“. Mi-am dat seama că, deşi eu trăiesc din actorie, că am avut norocul să făc ce mi-a plăcut, mă bucură şi mai tare să împărtăşesc şi cu alţii din experienţa mea. Mă hrăneşte, pur şi simplu. Şi am şi energia pentru asta. Eu sunt profesorul ăla bun, care le dă 10 tuturor. Caut să discut cu ei, să-i înţeleg, nu vreau să demonstrez nimic. Până la urmă, ei pot învăţa acum de peste tot, îşi iau informaţii de unde vor. Ceea ce au nevoie e să fie inspiraţi, să le creştem dorinţa de a face.

Cheia succesului: pasiune şi perseverenţă

Există, totuşi, anumite lucruri didactice la care ţineţi morţiş şi pe care le transmiteţi studenţilor?
Nu...(se gândeşte un timp) Pasiune. Şi perseverenţă. Sunt singurele pe care, dacă nu le ai, renunţi. Te blazezi. Dacă vrei numai succesul şi nu te hrăneşti din meseria propriu-zisă, din succesele tale personale cu munca, şi nu din recunoaşterea lumii, poţi să ai dezamăgiri cumplite. Te descurajezi, devii acru. Apropo de asta, am citit o carte interesantă, scrisă de Amy Cuddy, „Prezenţa“, în care ea vorbeşte că ideea aceea de a-ţi ridica self esteem-ul, care e o boală a actorilor, nu mai e bună ca filosofie. Mai important e să-ţi ridici puterea de a face, pentru că te motivează să continui. În loc de „Sunt bun“ să spui „Pot“. E ca treaba cu mirosul de transpiraţie, nu v-am zis?

După mai mulţi ani de actorie şi roluri interpretate, aveţi o definiţie pentru meseria asta?
Nu e a mea. Cred în ce a spus actorul Sanford Meisner: „Acting is the ability to live truthfully under given imaginary circumstances“. (n.r. – Actoria este abilitatea de a trăi adevărat în circumstanţe imaginare).

Vă ştiu oamenii şi din reclamele de la TV. Aţi avut situaţii când v-au oprit pe stradă să vă spună ceva?
Când mai merg cu soţia pe stradă, îmi zice: „Iar ai apărut la televizor“. Observă că se mai uită oamenii lung la mine. Noi nici nu ştim, că nu ne mai uităm la TV de ani buni. Ceva cu adevărat spectaculos a fost când odată, la casă la Carrefour, un copil mic, cu ochelari cu dioptrii mari, abia dacă vedea, mă trage de haină: „E adevărat că sunteţi Rubicooon?“. „Cineee?“, m-am strâmbat eu. Ăla micul mă auzise vorbind pe acolo şi-mi recunoscuse vocea unui personaj dublat de mine în nişte desene animate.