Interviu-eveniment cu dirijorul André Rieu: „Am fost foarte supărat când tata m-a forţat să cânt la vioară“

Interviu-eveniment cu dirijorul André Rieu: „Am fost foarte supărat când tata m-a forţat să cânt la vioară“

André Rieu spune că a cânta la vioară e ca şi cum ai îmbrăţişa o femeie FOTO Eduard Enea

Când André Rieu avea numai 5 ani, tatăl său, André Rieu Senior, i-a pus vioara în braţe şi i-a spus: „Cântă!“. Dacă nu ar fi fost profesoara de vioară, de care micul Rieu s-a îndrăgostit imediat, poate că viaţa lui ar fi decurs altfel. Anul acesta, „regele valsului“, cum a fost numit de presă, are programate cinci concerte la Bucureşti, în Piaţa Constituţiei: pe 6, 11, 12, 13 şi 14 iunie 2015.

Ştiri pe aceeaşi temă

André Rieu (65 de ani), proprietarul celei mai mari orchestre private din lume, ne invită să-l vizităm cândva acasă, la castelul lui medieval din Maastricht. Ne revin în minte frânturi din concertul special de Crăciun pe care l-a găzduit chiar în grădina castelului, într-un cadru ca visul unui copil: cu multă zăpadă şi cu oameni îmbrăcaţi în prinţi şi prinţese. „Niciodată nu m-aş dezlipi de familie în preajma sărbătorilor – mai ales acum, când mă pot bucura de feţele luminoase ale nepoţilor mei şi de emoţia din ochii lor atunci când văd bradul de Crăciun împodobit sau cadourile aşteptând sub el. Călătoresc în toată lumea întregul an, muncind din greu pentru a aduce muzică şi veselie publicului şi fanilor mei, dar întotdeauna sunt acasă de Crăciun“, povesteşte André Rieu, din faţa şemineului său, la începutul concertului special de Crăciun filmat în 2012. A trecut mai bine de un sfert de secol de când violonistul André Rieu susţine concerte de muzică clasică altfel, alături de orchestra lui, Johann Strauss Orchestra.

Îşi aminteşte cum, uitându-se la feţele muzicienilor din orchestra dirijată de tatăl său, André Rieu Senior, la începutul carierei lui muzicale, nu se regăsea nicicum în figurile sobre, chiar triste şi nemulţumite ale acestora. Aşa se explică, poate, de ce astăzi, concertele lui André Rieu sunt spectacole de veselie, pline de culoare şi lipsite de austeritatea cu care ne-a obişnuit muzica clasică. Dincolo de sprâncenele ridicate ale criticilor purişti la auzul combinaţiei de Strauss şi Michael Jackson, muzica lui Rieu Junior întinde zâmbete pe feţele publicului extrem de numeros şi de fidel.

André Rieu a susţinut concerte cu o replică a Palatului Schönbrunn care l-au dus în pragul falimentului. André Rieu vrea să ajungă pe lună. André Rieu încă este un copil care visează.

„Weekend Adevărul“: Aveţi un nume francez, dar v-aţi născut la Maastricht, în Olanda. Probabil că aveţi o istorie familială foarte interesantă...

André Rieu: Da, strămoşii mei sunt francezi. Nu ştim foarte multe despre ei, dar în familie se spune că ne-am mutat din Franţa pe vremea războaielor napoleoniene. Un strămoş de-al nostru, soldat din armata lui Napoleon Bonaparte, s-ar fi îndrăgostit de o fată frumoasă în Olanda, s-a însurat cu ea şi a rămas acolo. Probabil că venim din regiunea Auvergne (n.r. – în partea central-sudică a Franţei), fiindcă numele „Rieu“ este destul de des întâlnit acolo.

André Rieu, împreună cu orchestra, în grădina castelului său FOTO Guliver Getty Images

V-aţi născut, deci, în Maastricht şi încă locuiţi acolo. Într-un castel medieval...

Da, castelul în care locuiesc datează din 1452 şi este menţionat în romanul „Cei trei muschetari“, de Alexandre Dumas. În bucătăria mea, D’Artagnan a mâncat ultimul său mic dejun, înainte să moară. Face parte din istorie...

„Am vândut albume şi am cumpărat castelul“

Cum aţi ajuns să locuiţi acolo împreună cu familia?

Locuiam cu familia mea într-o casă în apropierea acestui castel. Şi într-o zi, mă plimbam cu soţia mea prin împrejurimi şi am remarcat cât de frumos este castelul. Ne-am gândit, în glumă, cum ar fi să-l cumpărăm. Şi atunci, Marjorie mi-a spus că trebuie să mai vând câteva albume ca să-l putem cumpăra. Aşa că am vândut câteva albume şi apoi am putut să-l cumpăr. Foarte simplu!

André Rieu, valsând pe valurile Senei, în 1998 FOTO Photoland Corbis

De cât timp locuiţi acolo?

Am castelul de 20 de ani, cred. Atunci am început să-l facem locuibil: mai întâi cu o mică parte, în care ne-am mutat, apoi încă o mică parte şi tot aşa. Acum este complet, dar tot timpul mai lucrez ceva la el. Ar trebui să veniţi să ne vizitaţi la un moment dat şi atunci o să vă povestesc totul despre el.

Concertele dumneavoastră au, în general, o temă a fantasticului, ca din poveste. Şi orchestra este neobişnuită pentru un concert de muzică clasică, femeile poartă rochii de epocă viu colorate... Şi este multă veselie la concerte. Cum aţi ajuns să creaţi acest gen de spectacol care să placă unui număr atât de mare de oameni?

Ei bine, eu sunt un romantic, îmi place foarte mult atmosfera de poveste. În ceea ce priveşte orchestra mea... În mod normal, când mergi la un concert de muzică clasică observi că toţi muzicienii sunt îmbrăcaţi în negru şi sunt foarte sobri, însă mie nu mi-a plăcut niciodată lucrul acesta. Dar eu sunt bărbat şi-mi place să văd femei frumoase îmbrăcate cu gust şi ştiu că toată lumea apreciază asta.

Şi viaţa dumneavoastră pare ca desprinsă dintr-o poveste. A fost aşa dintotdeauna? Aţi avut o copilărie de poveste?

Am cunoscut-o pe soţia mea când aveam numai 11 ani şi ea 13. Ce ziceţi, e asta o poveste frumoasă sau nu?

Dar copilăria acasă, cu părinţii, cum a fost? Ştiu că şi tatăl dumneavoastră a fost dirijor şi a susţinut multe concerte mari.

Eu am fost dintotdeauna un visător. Mă uitam pe fereastră şi mă gândeam la lucruri frumoase, la fete frumoase, la poveşti... Asta fac şi acum, aşa este viaţa mea şi, din fericire, pot să trăiesc din vise. Câştig bani visând.

 

CINCI CONCERTE LA BUCUREŞTI, ÎN LUNA IUNIE

Deşi iniţial André Rieu programase un singur concert în România, în Piaţa Constituţiei, pe 13 iunie 2015, biletele s-au vândut atât de repede, încât apoi au fost planificate alte patru concerte. În primele 15 ore de la punerea în vânzare, s-au vândut 33 de mii de bilete – cea mai rapidă vânzare a unui eveniment André Rieu înregistrată vreodată. Aşadar, André Rieu va concerta la Bucureşti pe 6, 11, 12, 13 şi 14 iunie 2015. Preţul biletelor este cuprins între 172,8 lei (categoria 7) şi 864 de lei (categoria VIP). 

 
 

CV

În top cu Madonna

Numele: André Léon Marie Nicolas Rieu

Data şi locul naşterii: 1 octombrie 1949, Maastricht, Olanda

Starea civilă: Este căsătorit cu Marjorie Rieu de aproape 40 de ani. Împreună au doi fii: Marc (36 de ani) şi Pierre (33 de ani).

Studiile şi cariera:

În 1967, urmează Conservatorul din Liège, Belgia, apoi pe cel din Maastricht, până în 1973. În 1974 se întoarce în Belgia, de această dată la Conservatorul Regal din Bruxelles, unde continuă studiul viorii cu André Gertier. Finalizează studiile în 1977, cu distincţia „premier prix“. 

În 1978 pune bazele primei sale orchestre, Maastricht Salon Orchestra. În acelaşi timp, până în 1989, este angajat ca violonist în Orchestra Simfonică Limburg. 

În 1987 începe recrutarea orchestrei sale private, Johann Strauss Orchestra. 

Anul 2008 a fost un an de top pentru André Rieu şi pentru orchestra sa. La finalul anului, era singurul artist de muzică clasică din top zece pe lista Pollstar – topul important al celor mai bine vândute spectacole. Singurii artişti clasaţi mai sus în acest top erau nume mari ca Madonna şi The Police. 

Pentru întreaga sa carieră, André Rieu a fost decorat Cavaler al Ordinului Leul Olandez, Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor de către statul francez şi cu Medalia de Onoare de către provincia sa natală, Limburg.

Locuieşte în: Maastricht, Olanda.

 

„M-am îndrăgostit pe loc de profesoara de vioară“

Spuneaţi într-un alt interviu că prima oară aţi pus mâna pe o vioară la 5 ani. Vă amintiţi ceva despre momentul acela?

Da, ţin minte foarte bine! Eram foarte supărat pe tata fiindcă mi-a pus vioara în braţe şi m-a forţat: „Ia-o şi cântă!“. Normal că nu puteam să cânt la vioară atunci, nu ştiam să cânt. Aveam doar 5 ani!

Şi nu a fost o corvoadă?

Din fericire, părinţii mi-au adus o profesoară de vioară, care avea 18 ani, era blondă, ce să mai zic, era o frumuseţe de fată! Şi, fiind un romantic încă de-atunci, m-am îndrăgostit pe loc de ea. Ea a fost cea care m-a ajutat să trec peste dificultatea începutului lecţiilor de vioară. Fiindcă vioara este un instrument dificil de stăpânit.

Cât de repede a devenit o plăcere să cântaţi la vioară?

Oh, foarte repede, fiindcă îi cântam ei. La primele lecţii îmi cânta ea mie şi îmi plăceau atât de mult tonalitatea şi vibrato-ul corzilor, încât am început să-mi doresc şi eu să-i cânt. Voiam şi eu să obţin, să simt acel vibrato. Aşadar, îmi amintesc că am deprins foarte-foarte rapid tehnica. După numai trei-patru săptămâni... 

Vioara a fost primul instrument muzical pe care aţi pus mâna? Aţi mai încercat şi alte instrumente?

Da, vioara a fost primul instrument. Am mai încercat, desigur, şi altele, chiar toate intrumentele... Însă numai vioara a fost cea care a rămas cu mine. Ştiţi de ce? Pentru că, atunci când cânţi la vioară, îţi vibrează sub bărbie. Poţi cânta la oboi, la trompetă sau la pian, dar atunci când ţii în braţe o vioară ai sentimentul cel mai apropiat de senzaţia pe care ţi-o produce prezenţa unei femei. De altfel, vioara chiar seamănă cu trupul unei femei. E şi instrumentul cel mai apropiat de inimă. Este, într-adevăr, un sentiment foarte intens.

„Tata era dirijor şi acasă, în familie“

Totuşi, la început aţi simţit că este o obligaţie să cântaţi la vioară?

Da, da, chiar aşa! Toţi cei din familia mea cântau la un instrument, în mod special la vioară. Iar eu nu am fost niciodată genul de copil care să vrea să stea în casă şi să ia lecţii de vioară. Eu voiam să ies afară să mă joc, la fel ca toţi ceilalţi copii. Dar profesoara despre care v-am vorbit, blonda de 18 ani, venea de două ori pe săptămână şi cântam pentru ea. Odată ce am învăţat să cânt, a fost din ce în ce mai bine şi într-un sfârşit am ajuns violonist.

Şi apoi aţi început să cântaţi în orchestra tatălui dumneavoastră...

Da... Nu mi-a plăcut deloc! Pentru muzicienii din orchestră, muzica era o muncă, nu o plăcere. Toţi cei din jurul meu stăteau pe locurile lor şi voiau doar să-şi câştige salariul şi atât. Erau nemulţumiţi de condiţii, de salariu, era ori prea frig, ori prea cald, exact ca la un job oarecare. Şi nimeni nu vorbea despre muzică. Aşa că atunci mi-am dat seama că vreau să fac altceva.

Spuneaţi, la un moment dat, că aţi fost vioara a doua în orchestra tatălui dumneavoastră. Aţi fost vreodată vioara întâi pentru el?

În orchestra tatălui meu nu a fost nevoie de un prim-violonist la momentul respectiv. Exista doar vioara a doua şi eram eu. Şi eu stăteam acolo pe scăunelul meu şi mă distram singur... Dar nu atunci când dirija tatăl meu. Când conducea el orchestra nu era tocmai o experienţă plăcută. Mă duceam acasă după concertele acelea în care dirija tata şi mama mă întreba de ce sunt atât de trist. Şi eu îi răspundeam: „Da, tata a dirijat azi...“.

Aşadar, relaţia cu tatăl dumneavoastră era mai mult ca relaţia dintre un dirijor şi un violonist în orchestra lui? Sau era o relaţie normală dintre tată şi fiul lui?

Cred că aveţi dreptate. El era mereu dirijorul. Era foarte dificil pentru el să iasă din pielea dirijorului acasă, în familie. Uneori, mai aveam discuţii cu el în contradictoriu şi îi spuneam: „Acasă nu eşti dirijorul şi eu nu sunt angajatul tău... Eşti tatăl meu!“. Numai că el nu înţelegea diferenţa. Pentru el, cele două roluri erau unul şi acelaşi.

„De Crăciun cântam în corul bisericii din Maastricht“

Întotdeauna acasă de Crăciun FOTO www.adrerieu.com, site-ul oficial al lui André Rieu

De Crăciun cum era în familia dumneavoastră, o familie de muzicieni?

Toată viaţa am petrecut Crăciunul acasă, în familie. Întotdeauna acasă. Când eram tânăr, făceam parte dintr-un cor bisericesc, la o biserică din Maastricht şi trebuia să cânt la toate slujbele. Aşa că îmi petreceam tot Crăciunul în cor, cu colegii mei, cântând. Ţin minte că toată ziua aveam treabă în cor şi numai seara puteam pleca acasă. Şi mi se făcea foarte foame după o zi întreagă de cântat. Iar în seara de Crăciun de-abia aşteptam să mănânc stollen (n.r. – un tip de cozonac fără nucă, dar care poate să conţină fructe uscate, marţipan şi care se acoperă cu zahăr pudră) şi să beau glühwein (n.r. – vin roşu fiert, cu scorţişoară, cuişoare, anason, portocale, zahăr şi vanilie). Ce vremuri frumoase erau! Dar şi acum, petrec Crăciunul tradiţional acasă, în familie.

Aţi pus în scenă spectacole deosebite de Crăciun. Ţin minte că aţi adus la un moment dat un cor de copii din Japonia. Cum s-a întâmplat asta?

Eram în turneu în Japonia şi am văzut şi ascultat acest cor de copii... Când puneam în scenă spectacolul de Crăciun, mi-am adus aminte de ei şi i-am invitat să cânte la concert. Am vrut, de asemenea, să le arăt oamenilor că sărbătoarea de Crăciun este universală, este peste tot în lume şi lucrul acesta s-a văzut atunci când un cor de copii din Japonia a cântat colinde pe scenă. A ieşit ceva frumos, nu-i aşa? Am făcut trei concerte speciale de Crăciun: unul pentru o televiziune din Germania, acesta cu corul de copii din Japonia şi cel mai recent a fost cel de acum doi ani de la mine de acasă, de la castel. L-aţi văzut? A fost minunat!

„Concertele cu replica Palatului Schönbrunn mi-au adus falimentul“

Cu replica Palatului Schönbrunn, în Australia, în 2008 FOTO Photoland Corbis

„Weekend Adevărul“: Spuneaţi că eraţi foarte nefericit în orchestra pe care o dirija tatăl dumneavoastră. Cum s-a produs ruptura şi cum aţi ajuns să aveţi propria orchestră?

André Rieu: La un moment dat, după mai multe concerte în orchestra dirijată de tatăl meu, soţia mea şi-a dat seama că trebuie să schimb ceva şi mi-a spus: „Văd că eşti foarte nefericit. O să încerc să câştig eu bani pentru ca tu să-ţi poţi împlini visul“. La vremea aceea, Marjorie era profesoară la universitate şi, ştiind de visul meu de a avea propria orchestră, a făcut tot posibilul ca să mi-l pot împlini. Apoi mi-am dat demisia din Orchestra Limburg şi am început demersurile pentru a-mi construi orchestra mea. Mi-a luat un an întreg să găsesc oameni care să aibă aceeaşi atitudine ca mine faţă de muzică.

Vă mai amintiţi primul concert cu orchestra dumneavoastră?

Da, cum să nu! Îmi amintesc că la început am făcut repetiţii vreme de şase luni înainte să începem concertele propriu-zise. Eram numai doisprezece muzicieni. Ca să vă daţi seama, acum suntem 43, uneori chiar 50, pe nişte scene foarte mari. La primul concert eram foarte agitat, mă gândeam: „Dumnezeule, oare ce reacţie vor avea spectatorii?“. Dar, din fericire, oamenilor le-a plăcut foarte mult încă de la început.

A fost un public numeros la primul concert?

Nu, a fost un public mic, într-o sală de concerte de mici dimensiuni. 

„Tata nu a vrut să cânt valsuri“

Tatăl dumneavoastră a fost acolo?

Nu. Tatăl meu a venit o singură dată la un concert de-al meu, chiar înainte să moară. La final, mi-a spus doar atât: „E un singur om care poate să facă aşa ceva şi acel om eşti tu. Aşa că mergi mai departe cu ceea ce faci“. Am fost foarte încântat de reacţia lui. Pentru că tatăl meu nu a vrut ca eu să cânt valsuri... Îmi spunea adeseori: „Eu te-am educat pentru muzică clasică“. Era genul de om care considera că valsul nu este muzică clasică, dar eu cred că valsurile lui Johann Strauss sunt muzică clasică şi chiar una de calitate.

Când aţi început să aveţi succes cu orchestra privată?

Imediat, chiar primul concert cu Orchestra Johann Strauss a fost un succes. Cei de la sala de concerte unde am cântat ne-au chemat foarte rapid înapoi să mai ţinem o reprezentaţie.

Criticat de purişti

André Rieu, Jermaine Jackson şi Pierre Rieu, fiul lui Andre Rieu şi vicepreşedintele Andre Rieu Productions, după un concert FOTO www.andrerieu.com, site-ul oficial al lui André Rieu

Aţi reuşit să aduceţi de partea dumneavoastră măcar o parte din publicul purist al muzicii clasice? Ştiu că sunt câţiva care vă critică.

Ştiţi, am mulţi prieteni din mediul mai conservator al muzicii clasice – solişti şi instrumentişti foarte buni – şi le place foarte mult ceea ce fac. Dar întotdeauna există muzicieni mai conservatori, purişti, care cred că numai modul în care văd ei muzica clasică este corect şi adevărat. Fiecare are dreptul la părerea lui, trăim într-o lume liberă.

Dar muzica este pentru toţi, nu numai pentru o elită. Şi Pavarotti a adus opera clasică oamenilor simpli, prin concertele sale.

Da, desigur, dar şi pe el îl criticau. Se întrebau de ce cântă Pavarotti la microfon... Păi, ce faci atunci când înregistrezi un album? Cânţi la microfon, că altfel nu se poate.

Credeţi că muzica clasică aşa cum se practică ea în mod obişnuit este prea serioasă, prea elitistă? Credeţi că este normal ca ea să aparţină numai înaltei societăţi?

Da, este. Şi serioasă, şi elitistă. Dar nu a fost întotdeauna aşa. Pe vremea lui Mozart toată lumea, oamenii simpli îi fredonau, îi fluierau chiar muzica pe stradă (începe să fluiere notele de început ale Serenadei No. 13, „Eine kleine Nachtmusik“ a lui Wolfgang Amadeus Mozart). Nu ştiu exact cum s-a întâmplat – nu sunt istoric al muzicii –, dar la un moment dat, prin secolul al XIX-lea, muzica clasică a devenit delectarea aristocraţiei, era ceva pentru înalta societate. Iar pentru restul au început să apară genul musical şi opereta. Dar eu cred că muzica clasică este pentru toată lumea, e prea frumoasă să fie numai pentru un număr restrâns de oameni.

André Rieu a dirijat discuţia cu jurnalistele „Weekend Adevărul“ FOTO Eduard Enea

Ce părere aveţi despre eticheta pe care v-a pus-o presa internaţională, „The Wall Street Journal“, de exemplu, aceea de „maestru pentru mase“? Sau despre titulatura de „rege al valsului“?

Oamenii pot să-mi dea ce etichetă vor, atâta vreme cât nu mă împiedică nimeni să-mi ţin concertele.

Muzica lui Bach şi găleata cu ace

Nu cântaţi numai muzică clasică la concerte, cântaţi şi melodii din musicaluri, cum ar fi Mary Poppins.

Da, cum să nu! Cânt orice! Dar Mary Poppins e un musical, o compoziţie fantastică. Înţelegeţi ce spun? Vreau să spun că Bach a compus piese pentru patru clavecine. Când le asculţi, e ca şi cum cineva îţi aruncă la picioare o găleată cu ace... E important să ştim că nu trebuie să susţinem că, dacă e vorba de Johann Sebastian Bach, e fantastic, iar dacă e vorba de Mary Poppins, nu. Muzica e bună în momentul în care îţi atinge inima. Şi să ştiţi că Mary Poppins nici nu e atât de uşor de cântat.

În spectacolele dumneavoastră aduceţi balerini, actori, patinatori. Când aţi început să amplificaţi spectacolul, când aţi început să-i daţi această notă de grandoare?

Cred că totul a început cu turneul acela în care am călătorit prin lume cu o scenă uriaşă, în forma palatului imperial habsburgic din Viena, Schönbrunn. Am fost puţin nebun... Dar am avut la un moment dat un concert la Viena, în faţa Palatului Schönbrunn, şi am avut atunci un spectacol foarte complex, cu dansatori, cu patinatori pe gheaţă, totul a fost minunat. Şi atunci i-am zis fiului meu, Pierre (n.r. – Pierre este managerul orchestrei şi vicepreşedintele André Rieu Productions): „Fă-mi o copie a Palatului Schönbrunn şi vom călători cu ea în turnee prin toată lumea“. Şi el mi-a făcut replica, am luat-o în turnee prin lume şi... apoi am dat faliment (râde). Aşa că le-am promis soţiei şi fiului meu că nu o să mai fac o nebunie ca asta niciodată. Iar acum avem din nou o situaţie materială bună.

Aţi spus la un moment dat că sunteţi un om al impulsurilor, şi ideea cu Palatul Schönbrunn a fost tot o nebunie de moment. Credeţi că viitorul apropiat vă mai rezervă ceva similar?

Nu ştiu ce să zic... Mi-ar plăcea să merg pe Lună (râde). Ştiţi, eu n-am reuşit să ajung pe Lună, fiindcă nu am încă o maşină spaţială. Dar Richard Branson (n.r. – om de afaceri britanic) mi-a promis că va construi un hotel acolo şi că voi fi primul muzician care va susţine un concert pe Lună.

„Eu, pe o plajă, întins la soare, grrr...“

Copiii dumneavoastră sunt şi ei muzicieni? Cântă la vreun instrument?

Avem o familie de artişti. Dar nu toţi cântă. Pierre cântă la trompetă când are timp, când nu e prea ocupat să aibă grijă de concertele mele (râde), dar nu la nivel profesionist. Iar Mark, fiul meu mai mare, nu cântă la niciun instrument. El este pictor profesionist. Şi tablourile lui se vând chiar foarte bine.

Dar dumneavoastră la ce fel de spectacole mergeţi? Ce vă place: opera, teatrul?

Eu sunt mai tot timpul pe scenă, implicat în propriile mele concerte, deci nu prea am timp să mă duc la alte spectacole. I-am întrebat şi pe alţi colegi din breaslă la ce spectacole se duc şi ei îmi spun că au aceeaşi problemă: sunt tot timpul în turneu, nu au când să meargă la teatru sau la operă. Mie îmi place opera, uneori aş vrea să merg la cinema, să văd un film, dar nu reuşesc prea des, aproape niciodată, de fapt. Din păcate, nu am timp.

Dar în vacanţă mergeţi? Mai luaţi pauze să vă relaxaţi?

Nu prea merg în vacanţă. Uneori se mai întâmplă să-mi iau câte o pauză şi să merg cu familia în Italia, dar numai pentru trei-patru zile. Pentru că... eu, pe o plajă, întins la soare, grrr... e o imagine pe care nu o pot concepe. Nu suport să stau aşa, pe loc prea mult timp. În situaţii de genul ăsta, eu mă duc şi mă plimb ore în şir. Poate că asta se întâmplă şi pentru că, ştiţi?, ceea ce fac eu nu se poate numi muncă, atât de mult îmi place.

La repetiţii, se exersează şi atmosfera, nu numai muzica FOTO www.adrerieu.com

Să ai publicul în palmă

Care este cel mai nebunesc concert pe care l-aţi susţinut până acum?

Toate concertele pe care le susţin eu sunt nebune de la un punct încolo. Fiindcă merg în toată lumea, de exemplu vin în România să concertez şi nu ştiu cum va fi publicul şi la ce o să se aştepte... Este o tensiune extraordinară când pregătesc un concert şi înainte de a urca pe scenă... Dar cel mai nebunesc concert, cel mai nebunesc public... cred că va fi cel de la Bucureşti (râde).

Cum trebuie să fie un concert ca să simţiţi că aţi făcut ce trebuie?

Pentru mine, un concert reuşit este acela la finalul căruia stau cu restul echipei şi spunem „Wow!“. Este concertul la care simt că am avut contact cu publicul, că am avut publicul în palmă, iar eu am fost în inima spectatorilor. Cred că aşa e şi pentru ei: nu vin la concert ştiind ce voi cânta, fiindcă ei chiar nu ştiu ce voi cânta, primesc programul doar la intrarea la concert. Vin pentru senzaţia pe care le-o transmit.

Cât de des simţiţi această conexiune cu spectatorii? Aţi avut şi experienţa unor concerte după care să fi spus: „Nu mai ţin spectacole aici niciodată!“?

Nu, nu mi s-a întâmplat niciodată. La toate concertele există această conexiune, mai mult sau mai puţin.

O să cântaţi şi muzică românească la Bucureşti?

Da, desigur, dar nu vă spun ce, va fi o surpriză. De fapt, acum chiar nu ştiu ce voi cânta, sunt foarte impulsiv.

Anthony Hopkins: „Mi-au dat lacrimile. E prima oară când îmi ascult valsul!“

Anthony Hopkins şi André Rieu: „Şi valsul merge mai departe“ FOTO: www.andrerieu.com

Povestiţi-ne despre Anthony Hopkins. Cum aţi ajuns să cântaţi valsul compus de el?

Am primit un telefon de la biroul nostru din New York şi persoana care se ocupă de comunicare acolo îmi spune că Anthony Hopkins aşteaptă pe fir. L-am întrebat dacă e chiar acel Anthony Hopkins şi mi l-a dat la telefon. Hopkins mi-a zis că a compus un vals şi ar vrea ca noi să-l cântăm pentru prima dată. I-am zis să mi-l trimită şi după ce l-am primit, imediat am făcut o primă înregistrare. I-am trimis-o repede înapoi şi el a ascultat-o pe tabletă, într-un aeroport în Mexic. M-a sunat pe loc să-mi spună: „Mi-au dat lacrimile. E prima oară când îmi ascult valsul!“. El compusese valsul acesta cu mulţi ani în urmă, în tinereţe. Apoi am mai făcut câteva modificări de care el a fost foarte încântat şi am cântat varianta finală la un concert în Viena. A venit şi el şi a stat în rândul întâi cu soţia lui. A fost un moment extrem de emoţionant. Soţia lui a plâns încontinuu. A fost şi televizat totul, piesa se numeşte „And the Waltz Goes On“ (n.r. – „Şi valsul merge mai departe“).

Am văzut, clipul a fost viral pe internet. Aţi rămas prieten cu Anthony Hopkins după aceea?

Da, am mai comunicat şi după aceea, însă în ultimul timp este prins cu multe proiecte la Hollywood şi nu prea am mai reuşit să vorbim.

A mai compus şi alte valsuri pe care să i le cântaţi?

L-am întrebat dacă nu mai vrea să compună un vals, dar până acum acesta este singurul pe care ni l-a trimis. Şi este şi singurul vals primit din partea unui fan pe care l-am cântat cu orchestra. Primesc multe piese de la fani... Să veniţi la concert!

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările