INTERVIU Dorel Zaica, pictor şi profesor de creativitate: „Ce sunt comuniştii?“ „Comuniştii sunt ăia care cred că în fiecare zi e 1 Aprilie“

INTERVIU Dorel Zaica, pictor şi profesor de creativitate: „Ce sunt comuniştii?“ „Comuniştii sunt ăia care cred că în fiecare zi e 1 Aprilie“

Dorel Zaica Fotografii: David Muntean

Dorel Zaica a fost mâhnit când, după terminarea studiilor, a pictat, „într-o atmosferă de groază“, pereţii Palatului Primăverii, iar apoi a trebuit să-i înveţe pe copii să deseneze, când visul său era să devină mare pictor. Tot răul a fost spre bine, însă, pentru că pictorul a pus la punct, în anii ’80, o tehnică pedagogică de stimulare a imaginaţiei copiilor, devenind primul şi cel mai îndrăgit profesor de creativitate din România.

Ştiri pe aceeaşi temă

În atelierul lui Dorel Zaica de pe strada 11 iunie din Capitală – un apartament strâmt dintr-un bloc interbelic, mormanele de foi pline cu desene şi picturi mai au foarte puţin până să atingă tavanul. E doar o parte din toată munca profesorului începută acum mai bine de un sfert de secol, dar nu suficientă, o să ne spună el. Efectiv, timpul nu ţine pasul cu ideile lui! Din pragul uşii, îşi pune mâinile în cap gândindu-se câte lucruri mai are de făcut, câte expoziţii trebuie să deschidă şi începe să le înşire pe toate. E un izvor de idei creative domnul profesor. Lesne de înţeles, pentru că, încă din timpul comunismului, pe când era profesor de desen la o şcoală de periferie, Zaica a gândit mai multe exerciţii ca să stimuleze imaginaţia copiilor. Mâzgălelile s-au transformat, încet, în adevărate opere de artă. Din banalul răspuns „Nu ştiu“ , copiii au învăţat să exprime gânduri pline de nuanţe, absurde sau de-o candoare sfâşietoare. „Ce e şcoala?“ a ajuns, pentru un copil cu imaginaţie de clasa a II-a, „O amestecătură de profesori care ne predau o amestecătură de lecţii şi la sfârşit ieşim o amestecătură de oameni. Dar toţi cu şcoală!“. Alteori, au găsit sensuri ascunse la tot felul de mirări. „De ce crezi tu că-şi pune marea fular de nisip la ţărm?“ „Pentru ca să ne aşezăm şi să o admirăm“, a zis un puşti de 7 ani. Şi astfel, prin experimentul profesorului Zaica, copiii n-au spus doar lucruri trăsnite, ci au învăţat să gândească liber, fără şabloane.

De-a lungul anilor, profesorul a adunat sute de răspunsuri ale elevilor săi, gândite de el tot ca nişte provocări, şi le-a aşternut în mai multe volume. Filosoful Andrei Pleşu, care prefaţează cartea „Experimentul Zaica“ e de părere că „Ideea profesorului Zaica de a dezlânţui o abundentă, multicoloră, provocatoare campanie de întrebări asupra câtorva generaţii de copii din anii comunismului - a fost o idee direct subversivă. Copiii, la rândul lor, au intrat în joc cu toată strălucirea inocenţei lor. Când întrebările sunt bine puse, răspunsurile sunt pe măsură, libere de ştaif ideologic, platitudine confortabilă, conformism previzibil. Totul e de un umor patetic, fiecare pagină se mişcă între haz ultim şi candoare sfâşietoare“.

„Weekend Adevărul“: Domnule Zaica, v-aţi născut în 1939. Aţi prins şi perioada dinaintea instalării regimului comunist. Ce amintiri aveţi din acele vremuri?
Dorel Zaica: Am amintiri din perioada când regele Mihai era rege. Asistam la toate defilările regalităţii, că mergeam cu părinţii. Era foarte frumos. Dar cea mai pregnantă amintire din copilărie e legată de bombardamentele din ’44, când casa noastră din Crângaşi a fost făcută praf.

Unde eraţi atunci?
Eram acasă, cu mama. Tata era pe front. Am ieşit în curte şi mă uitam la plasa aia de avioane care acoperea cerul. Era un spectacol inimaginabil – să vezi atâtea avioane brodând cerul. Mă uitam cu o mirare teribilă la ele şi, deodată, a început calvarul. S-a transformat totul într-o ploaie de bombe, iar exploziile erau atât de multe, încât eu am început să ţip şi să plâng în curte. M-am ghemuit ca să mă feresc de bubuiturile şi de furia molozului care se ridica în aer. Imediat cum s-a potolit cât de cât, m-am repezit la clanţă. Mama era înăutru. Am văzut cum tavanul era căzut. Salvarea mamei a fost că a stat lângă un şifonier pe care a căzut tavanul. S-a creat un unghi şi ea a fost neatinsă. Casa noastră era lipită de alte case – era un vagon de case într-o curte şi absolut toate au fost distruse. Am ieşit de acolo şi am început să ne urcăm pe colinele astea de moloz, pentru că se mai auzeau gemete. Încercam să vedem dacă putem să salvăm pe cineva. A fost cumplită plimbarea asta printre dărâmături. Mulţi oameni au murit atunci.

A crescut în casa tâmplarului regelui Mihai

Unde v-aţi mutat ulterior?
Ne-au aruncat tocmai în Bucureştii Noi, în casa tâmplarului regelui Mihai. Fusese părăsită. Era o casă imensă, în care, la început, am stat doar noi, dar mai târziu, a fost împărţită cu mai multe familii. Tâmplarul cumpărase instalaţii din Germania, avea o cascadă de apă în curte. Imaginaţi-vă că atelierul unde tâmplarul prelucra diferite piese de mobilier era atât de mare, încât eu şi fratele meu, mai mare cu şapte ani ca mine, jucam tenis de câmp în el. Casa era lângă fostul cinematograf „Înfrăţirea între popoare“, care avea şi grădină. Dacă mă uitam pe fereastră, vedeam filmul din grădină. Am văzut sute de filme de câte patru, cinci, şase ori! Asta mi-a îmbogăţit enorm mintea de copil.

Aţi moştenit talentul pentru desen de la unul dintre părinţii dumneavoastră? Cu ce se ocupau?
Şi mama, şi tata aveau talent la desen, e adevărat. Mama era casnică. Mama a fost orfană şi a crescut într-o casă de copii. A fost adoptată de o familie mai înstărită care a crescut-o. A rămas însă cu numai două clase primare. Era talentată la desen, dar a rămas o persoană modestă, pentru că aia era toată şcoala pe care o avea. Tata a fost tâmplar. El a fost sprijinul meu de nădejde. A crescut într-o familie numeroasă, într-un sat din Ardeal. Când era mic, şi-a impresionat învăţătorul, care le-a spus părinţilor că ar trebui să meargă la şcoală mai departe. Dar, pentru că ei nu aveau posibilităţi materiale, învăţătorul s-a oferit şi i-a plătit tatălui şcolarizarea la Şcoala de Arte şi Meserii. Mai departe, deşi profesorii l-au lăudat, învăţătorul respectiv n-a mai putut să-i plătească în continuare studiile, aşa că n-a mai mers la liceu. Dar i s-a întâmplat un lucru uimitor.

Norocul de a avea un tată-model

Despre ce este vorba?
El s-a cuplat cu trei sculptori şi a făcut mobilier de artă. Multe din comenzi, vă daţi seama, erau pentru oamenii înstăriţi. Tata lucra ca tâmplar la Institutul de Mecanică aplicată al Academiei Române. După ce termina programul, la 4.30-5.00 după-amiaza, venea acasă şi lucra la tâmplărie pentru particulari. Până la 12.00 noaptea. Partea interesantă e că tata, lucrând cu sculptorii respectivi, avea o bibliotecă plină de volume groase despre artă şi sculpturi. Când eram copil, am avut de câştigat pe două fronturi: de la colegii sculptori ai tatălui – unul dintre ei, profesorul Rucăranu de la Liceul „Nicolae Tonitza“ m-a cules mai târziu şi am făcut un an de audienţă la el –, dar şi de la sediul Institutului unde tata lucra ca tâmplar. Se afla pe strada Sărindari, paralelă cu Bulevardul „6 martie“ al cinematografelor, iar acolo treceau foarte des oameni de ştiinţă şi academicieni. Nişte minuni de oameni. Mergeam foarte des în vizită cu fratele meu, care a moştenit meseria tatălui şi a devenit tot tâmplar. Căscam gura şi urechile la acei oameni formaţi în perioada interbelică care treceau pe-acolo. Şi am crescut, practic, printre ei. Pe de altă parte, la şcoală, mediul era opusul. Şcoala mea era în Piaţa Victoriei, vizavi de Muzeul Partidului, actualul Muzeu al Ţăranului Român, unde toţi copiii ştabilor soseau cu maşinile!

Dar cum v-aţi descoperit pasiunea pentru desen, încât să realizaţi că asta este meseria pe care vreţi să o urmaţi?
Eu am început de mic să fac gimnastica creativităţii şi am practicat-o şapte ani încontinuu. Atunci mi-am dezvoltat şi îndemânarea la desen.

Ce poţi realiza cu un creion chimic

Cum vine asta? Ce fel de gimnastică a minţii făceaţi?
Exersam probleme de creativitate, ca şi cum ai exersa şah. De altfel, le-am făcut pe amândouă. La şah am renunţat, pentru că a trebuit să aleg, mai târziu, între a urma cariera artistică şi cea de şahist profesionist, care să meargă în turnee naţionale etc. Crescusem mult în trepte şi la şah. Creativitatea s-a produs aşa: când eram mic, mama mă închidea în casă când ea pleca să stea la cozi de mâncare, pentru că nu avea în grija cui să mă lase. Mă plictiseam îngrozitor, mai ales când auzeam râsetele copiilor vecini. Odată, stând în casă, am văzut cum cursese puţină apă pe jos. Şi în ea îmi căzuse un creion chimic. Am văzut cum din creionul ăla chimic iese culoarea violetă. „Ce-o fi asta?“ Am luat creionul, am dat pe hârtie şi am văzut că e violet. Mi-am zis: „Uaaa, interesant creionul ăsta“. Şi am început să fac o mutricică pe capul policelui. Dup-aia, văzând cât e de nostimă, am luat degetarul mamei, l-am pus în chip de coif şi m-am gândit: „Coiful are şi o pană!“. Am luat o pană dintr-o pernă şi mi l-am înfipt în unghie, care ieşea prin degetar. Apoi am pus o cârpă pătrată, pe care am aranjat-o cu foarfeca să iasă de sub degetar. Era pelerina. Am luat un creion în mână şi, astfel, am adăugat suliţa. Ei bine, de aici încolo, toate degetele mele au devenit nişte personaje, mâinile au început să se dueleze între ele. Făceam fel de fel de scheme. De-abia aşteptam să vină mama şi să-mi dea drumul ca să fac primele spectacole în faţa copiilor din vecini. S-a terminat vacanţa, a început şcoala imediat şi apoi am început să le fac asta colegilor. Încet, încet, câţiva dintre ei râdeau de se prăpădeau şi mi-au arestat toate recreaţiile. Timp de şapte ani! Şi n-aveam voie să repet mişcările. Tot timpul trebuia să inventez ad-hoc altă scenă ca să menţin amuzamentul colegilor mei.

 

„Experimentul Zaica“ la şcoală

Numele: Dorel Zaica
Data şi locul naşterii: 22 iulie 1939, Bucureşti
Starea civilă: căsătorit, are doi băieţi
Studiile şi cariera:
În 1975, a absolvit Institutul „Nicolae Grigorescu“, secţia pictură, din Bucureşti.
- Între anii 1965 şi 1978, a fost profesor de desen la Şcoala Generală Nr. 84 din Bucureşti, iar începând din 1978 şi până în 2000, a fost profesor la Liceul de arte plastice „Nicolae Tonitza“. Timp de doi ani, între 1990 şi 1992, a îndeplinit şi funcţia de director al acestui liceu.
- Din 1973 până în prezent, a deschis o serie de expoziţii conţinând exerciţii de dezvoltare a creativităţii. A fost coordonator al Studioului de pictură de la Muzeul Colecţiilor. În 1980, a colaborat cu 12 exerciţii la volumul „Modalităţi de stimulare a creativităţii intelectuale şi artistice prin activităţi şcolare şi extraşcolare la elevii de gimnaziu în perspectiva trecerii la prima treaptă de liceu“, lucrare solicitată de UNESCO şi realizată sub patronajul Ministerului Educaţiei şi Învăţământului, de către Institutul de Cercetări Psihologice şi Pedagogice.
- În 1985, a susţinut o serie de prelegeri la Şcoala japoneză din Bucureşti pe probleme
de creativitate aplicată.
- În 1994, a deschis o expoziţie cu caracter experimental-didactic, însoţită de un workshop la Salt Lake City (SUA).
- În 2001, şi-a lansat cartea „Experimentul Zaica“, volum editat cu sprijinul Ministerului Culturii şi Învăţământului. A mai publicat, de
asemenea, volumele „Cronică involuntară. Mărturisiri la vârstă copilă“, „Copilăria poeziei“ şi, cea mai recentă, „Hai hui prin grădina întrebărilor“.
- Din 1968, este membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România.
- Între anii 1991 şi 2002, a realzat o serie de lucrări şi a deschis numeroase expoziţii personale la Barcelona (Spania), în statul Utah (SUA), Belgia (la Galeria de Artă a Centrului Cultural Istoric din Diest), Austria (Salzburg), Germania (Frankfurt).
Locuieşte în: Bucureşti

Eraţi creativul clasei.
Aşa am devenit. A fost o adevărată tragedie când a trebuit să las clasa aia şi m-am mutat la şcoala din Bucureştii Noi pentru doi ani. Acolo a trebuit să-i învăţ pe-ăia de la zero. Şi ei se prăpădeau de râs în aşa hal încât n-aveam cum să nu fiu decât în culmea fericirii.

„Sfântul Sava“, un liceu total nepotrivit

Dar aveaţi şi alte pasiuni în afară de desen în copilărie? Vă imaginaţi că vreţi să deveniţi altceva decât pictor?
Nu, eu voiam foarte mult să dau la Arte Plastice. Dar tata, iniţial, n-a vrut să audă. Îmi spunea că o să mor de foame. A ţinut neapărat să fac liceul „Sfântul Sava“, care era cel mai mare şi cel mai bun liceu. Acolo, un profesor l-a liniştit pe tata, spunându-i că o să se ocupe de mine. Am intrat. Şi vai de capul meu că am intrat!

De ce?
Păi ce învăţasem eu până atunci era la un nivel infinit mai scăzut decât cel de la „Sava“. Erau copii numai de universitari şi de intelectuali. Pentru mine, a fost o catastrofă. Stăteam supărat şi toată ziua copiam copertele de la „Aventurile echipajului Dox“, o colecţie de broşuri de aventuri care aveau pictate pe prima pagină o scenă dinăuntru. Eu eram înnebunit după colecţia aia şi o reproduceam pe foi. Şi încontinuu desenam orice, fără să am o educaţie artistică. Am rămas repetent. Tata nu voia nici în ruptul capului să mă mut la Arte, aşa că am început din nou anul la „Sava“. Până la urmă, m-au dat afară. De ce? Rezultatele mele şcolare erau aceleaşi.

O întâlnire-minune cu Ştefan Sileanu

Şi abia atunci aţi ajuns la Liceul de Artă.
Tata, atunci, exasperat, a luat legătura cu profesorul Rucăreanu cu care era coleg, care i-a spus să mă ducă la el să fiu audient. Acolo, altă întâlnire a venit pe capul meu. Numai minunăţii mi s-au întâmplat! În vremea aia, copilul-minune al picturii româneşti era Ştefan Sileanu. El era un tânăr venit din provincie, de la ţară, care crescuse pe câmp, cu oile. Odată, la bisericuţa din sat, de unde era el, doi pictori făceau restaurarea clădirii. Sileanu stătea şi se uita din uşa bisericii cum pictau maeştrii. Unul dintre ei mi-a devenit coleg de cancelarie, iar altul e fiul lui Ionel Teodoreanu, Afane Teodoreanu. Au rupt o pauză – noi zicem pauză la hârtiile alea imense de împachetat – şi i-au adus un cărbune presat să deseneze şi el. Când au văzut cum desenează, s-au dus acasă şi aproape l-au răpit din sânul familiei ca să-l aducă la şcoală. După ce şi-a lăsat opincile la barieră şi a venit în Bucureşti, Sileanu i-a înnebunit pe toţi artiştii. Corneliu Baba, Ion Ţuculescu se băteau să-l cunoască. Şi el m-a iniţiat în tot pe mine: mi-a băgat în cap muzica simfonică, pe care el o înghiţise de la difuzoarele atârnate pe stâlpii de telegraf în sat, când mergea cu oile. Tot el mi-a aruncat toată colecţia de Dox-uri la care ţineam mult. Am rămas nedespărţiţi şi în timpul facultăţii.

„M-am pus în mintea copiilor. Au ieşit nişte minunăţii!“

A fost grea admiterea la facultate?
Spre ruşinea mea, iniţial nu am fost primit, pentru că, faţă de restul copiilor, care făcuseră pregătire cu artişti, nu eram atât de avansat. Dar ce s-a întâmplat? După mintea creaţă a unora, care bagă pile cu grămada, ca şi astăzi, le-a fost făcut loc şi netalentaţilor. Cineva de la partid a zis să fie verificate dosarele copiilor admişi. Când au văzut cine era tatăl unuia şi altuia, i-au respins pe foarte mulţi. Şi i-au luat, după capul lor, pe copiii de ţărani şi muncitori. Aşa am intrat şi eu, şi Sileanu. Însă mulţi copii foarte talentaţi au pierdut şansa de a deveni, cine ştie, mari artişti.

V-aţi gândit vreodată ce aţi fi făcut dacă nu aţi fi intrat?
Probabil că aş fi continuat să pictez. Şi aş fi dat în continuare admiterea, ca Mirel Zamfirescu. El a fost respins în anul meu şi a dat admiterea la facultate de şase ori! Când a ajuns în al şaselea an – eu terminam – a reuşit să intre. A vrut să se răzbune pe toţi profesorii din facultate, pe toate cadrele politruce, astfel că a comandat la tâmplarul facultăţii o namilă de pânză, pe care a pictat-o spunându-le că aia e lucrarea lui de diplomă (râde)!

Emoţia de tată mândru de fiul său

Ce-a spus tatăl dumneavoastră când aţi fost admis la facultate?
Tata era topit. Până la urmă, a acceptat pasiunea mea pentru desen şi el a devenit umărul pe care mă sprijineam în tot ce făceam. Ca dovadă, când eram în liceu, mergeam în practică timp de o lună în tot felul de locuri minunate ale ţării, alături de toţi profesorii, de bucătarul şcolii – tot alaiul. Când mă întorceam din taberele astea, uneori ajungeam noaptea. Dacă ajungeam la 2.00-3.00 noaptea, taică-meu nu se mai culca. Intram în cameră şi voia să vadă tot ce am pictat în luna aia. Chiar dacă erau 10 sau 30 de pânze, stătea şi le analiza până la ultima. Atât de mult dorea să mă încurajeze şi iubea lucrurile alea, încât continua să mă aştepte în fiecare an ca să-mi vadă lucrările. Atunci când s-a prăpădit el – eram student în anul II –  şi m-am întors acasă cu bagajele din practică, am stat cu ele împachetate săptămâni bune. Nici fratele meu, nici mama n-aveau nicio curiozitate să le vadă. A fost o durere cumplită. Şi nu spun ce dorinţă nestăvilită exista în mine să le văd. Ai nevoie să-ţi revezi, după o perioadă, lucrările, pentru că descoperi nişte lucruri noi. Dar am reuşit să avansez cu o forţă extraordinară în facultate. În afară de episodul din liceu, când am rămas repetent, în facultate mi-am luat examenele şi am avut şi bursă de merit. Nu exista zi în care să nu merg cu Sileanu la peisaj. Căutam locuri din Bucureşti – ne aşezam undeva şi pictam. Pe urmă, ne-a apucat altă chestie: împreună cu un grup de prieteni am organizat un cenaclu. Ne întâlneam la câte unul acasă să facem o şedinţă de pictură, asociată cu filosofie, cu literatură, dar căutam să fie neapărat ieşită din comun. Practic, exersam pictatul permanent.

Cântece şi  groază în Palatul Primăverii

După facultate, s-au văzut roadele muncii? Aţi fost ofertat pentru anumite lucrări? Aţi primit un post bun?
Imediat cum am absolvit facultatea, în ’75, m-am trezit cu un telefon din partea unui coleg care mi-a spus că eu şi el am fost selectaţi să participăm la decorarea casei lui Nicolae Ceauşescu din Primăverii. Casa era terminată, dar se lucra la interior. Am fost aleşi ca executanţi. Am pornit lucrul ăsta în doi oameni şi, vreme de doi ani, cât s-a lucrat la casă, s-au adunat peste 20 şi ceva de lucrători, dintre care unii fuseseră profesorii mei de facultate. Era o atmosferă de groază acolo.

De ce? Era totul atât de strict?
Inginerul-şef al şantierului era un personaj inimaginabil. Un individ bizar, care spunea că nu avea parteneră de viaţă pentru că el s-a însurat cu şantierul. Dar cu ce şantier... Rolul lui era să ne supravegheze. Era atât de plin de importanţa lui – vă daţi seama, să fie şeful peste casa lui Ceauşescu –, încât şi duminica venea să vadă ce mai e pe şantier. Or, nimeni nu lucra duminica. În fine, lucrarea asta era comoara lui cea mai mare. Când ne vizita, ne cerea să nu scoatem un sunet. Voia să ne vadă lucrând liniştiţi şi fericiţi. El, în schimb, începea să ne vorbească, câteodată ne şi cânta. Ne amuzam copios pe treaba asta şi odată, când nu era acolo, am început să-l imităm. Mai întâi am murmurat uşor, uşor, până când a ieşit ceva de comă. Am ajuns să cântăm atât de tare, că au sărit toţi muncitorii la geam şi-şi oblojeau ochii ca să vadă ce se întâmplă în atelier. Peste tot era o disciplină de fier, numai din atelier se auzea răgetul nostru (râde). Apoi, am intrat la şcoală, unde am început să mă pun în mintea copiilor, în fantezia lor, făcând experimentul cu exerciţiile de creativitate. Au ieşit nişte minunăţii!

„Comuniştii sunt ăia care cred că în fiecare zi e 1 Aprilie“

După facultate, aţi intrat în învăţământ şi n-aţi mai plecat, ca profesor de desen, dar nu la un liceu de profil. De regulă, orele de desen sunt cele mai aşteptate de elevi, pentru că nu presupun un efort major. Cum se desfăşurau la dumneavoastră?
Când eram student, nu aveam de gând să rămân profesor de desen, ci artist plastic. Tocmai de-aceea, după ce am terminat facultatea, am început să lucrez temeinic ca să-mi fac un portofoliu şi să pot intra în Uniunea Artiştilor Plastici. Am intrat după trei ani, cât era limita minimă de aşteptare. Şi permanent, cât eram la şcoală, aveam periodic expoziţii personale. Oricum, credeam că, la un moment dat, o să vină vremea când o să mă las de învăţământ. Doar că lucrurile nu au mers chiar aşa – m-am căsătorit, au venit şi doi copii şi, încet, încet, s-a născut pasiunea de dascăl. Ar fi trebuit să ajung profesor în provincie când am terminat, în ’75. Doar că, în anul acela, pentru că erau mulţi fii de ştabi, ca să nu bată la ochi, s-a hotărât ca toţi absolvenţii să fie repartizaţi în Bucureşti. M-am bucurat crezând că o să prind un liceu. Am ajuns tocmai în groapa Vitan, la şcoala nr. 84. Era o atmosferă sinistră acolo, o şcoală plină de copii săraci, ţigani, cu care nu te puteai înţelege. Mi-aduc aminte prima oră. Imediat cum am intrat în clasă, am auzit o vâjâitură şi o pocnitură teribilă – o gutuie care a zburat pe lângă urechea mea şi s-a lovit de tablă. Când i-am spus băiatului să se ridice în picioare, era cu două capete mai înalt ca mine, aşa că m-am întors cu capul aplecat la catedră. Unul dintre ei mi-a zis, persiflându-mă: „Dar ce, credeţi că noi o să ne cumpărăm tempera şi blocuri de desen? Nici să nu vă gândiţi!“. Nu mă aşteptam ca în scurt timp să înceapă să chiulească de la alte materii ca să mă roage să-i primesc la cabinet şi să-i las să picteze.

„Îmi răspunde că ea stă în Balta Albă, lângă lift“

Cum aţi reuşit să vi-i apropiaţi?
Am început să fac exerciţiile astea de creativitate, care le placeau pentru că se amuzau. Practic, după cei şapte ani de gimnastica creativităţii din copilărie, o vreme am lăsat-o baltă, fără să conştientizez că au fost de un real folos. M-am reapucat de exerciţii ca dascăl în şcoala de ţigani. Le puneam tot felul de întrebări, după ce mi s-a întâmplat următorul lucru. Am mai povestit de mai multe ori cum, într-un an, în preajma Crăciunului, câţiva prieteni m-au rugat să mă îmbrac în Moş Crăciun, pentru că, fiind profesor, mă pricep să vorbesc cu copiii. Eu abia ieşisem din spital din cauza unei probleme de sănătate. Eram palid, cu vocea stinsă şi arătam ca un moşulică. Imediat cum am fost înconjurat de copii, m-am trezit că le puneam aceleaşi întrebări banale numai ca să scot câteva vorbuliţe de la ei – cum te cheamă, câţi ani ai, de unde eşti? Şi la tirul ăsta de întrebări, o feţită îmi răspunde că ea locuieşte în Balta Albă, lângă lift! În Balta Albă, lângă lift! Fantastic! Am râs o săptămână-ntreagă pe tema asta. Şi atunci mi-a venit ideea să le pun întrebări copiilor. Iar majoritatea ideilor erau ilustrate în desene.

Practic, aşa a început „Experimentul Zaica“. Dar ce presupuneau şedinţele? Răspunsurile lor erau spontane sau se formau după mai multe întrebări?
La început, orice copil pe care-l întrebam, spunea „Nu ştiu“ sau îmi vărsa clişee pe care le învăţase la alte ore. De pildă, odată, am pus întrebarea „Cum facem să ne dăm seama că vine primăvara?“. Un copil mi-a răspuns spontan, iar eu m-am repezit la tablă să notez, pentru că mi-a zis o chestie colosală. Dar am uitat imediat, din cauza emoţiei care a apărut. Am auzit un ţipăt îngrozitor – în clasă era şi învăţătoarea copiilor, care asista la oră şi i-a tras o castană ăluia mic. El n-a plâns, dar s-a înroşit tot şi stătea cu ochii ficşi, de sticlă, şi se uita la ea. M-am repezit să văd ce se întâmplase, dar ce să lămureşti lucrurile, că învăţătoarea a început să zbiere că doar ce avuseseră lecţia şi le spusese cum zâmbeşte soarele şi pământul se înnoieşte. Şi dă-i cu clişeele astea pe care le-am auzit cu toţii de la grădiniţă de mii de ori. Ea dorea să le bage în cap răspunsuri de adult, iar eu doream ca ei să-şi dea frâu liber imaginaţiei. Nu spun că mi-era teribil de ruşine să le atrag atenţia învăţătoarelor, pentru că eu eram foarte tânăr şi multe dintre ele, în prag de pensie. Cum să le spun că greşesc amarnic şi că îmi fac un deserviciu?

Când a greşi este bine

Şi cum aţi reuşit, până la urmă, ca la întrebarea „Ce este sufletul?“, o fetiţă de 8 ani să răspundă: „Sufletul este când pune mama prăjituri pe farfurie şi tu îi laşi câteva şi lu’ ăla mic“?, după cum apare în cartea dumneavoastră?
Să nu credeţi că aceste răspnsuri minunate curg, de fapt, ca la robinet. Dacă puneam o întrebare, ridicau 30 mâna. Răspundea unul şi ceilalţi voiau să-l contrazică sau să râdă de el. A trebuit să instaurez o disciplină, să le explic care sunt regulile jocului. Că noi, de fapt, ne jucăm şi trebuie să-l lăsăm pe fiecare să-şi dea răspunsul lui. A fost o şcoală şi pentru mine, fiindcă răspunsurile lor mi-au dat peste nas şi m-au ajutat să-mi formulez mai bine întrebările. Dacă-i întrebam ce culoare are apa, toţi, de la toate clasele, spuneau „Albă, albă!“, de parcă se vorbiseră între ei. Nici nu ştiau termenul incolor, erau prea mici. A trebuit să le explic: dacă iau un pahar cu lapte şi îl pun lângă unul cu apă, atunci ce culoare mai are apa? Şi începeau să spună că e un alb mai subţire, mai lucios, până când îşi dădeau singuri seama că nu are culoarea albă. Şi tot aşa, până când începea să le meargă rotiţele şi să găsească soluţii.

Au început să-şi deschidă mintea.
Prin repetarea genului ăstuia de exerciţii, eu citindu-le profesorilor din răspunsurile lor, chiar şi cu ei de faţă, dintr-odată, au realizat că, la ora mea, sunt teribil de lăudaţi. Şi au căpătat încredere. De pildă, mi-a fost greu să reiau lucrul cu băiatul ăla apostrofat de învăţătoare, pentru că a trebuit să-i reinstalez curajul de a greşi. Copiii nu spun prostii, ei au o logică în tot ce exprimă. Când am văzut că-i prind exerciţiile, am început să fac alte şi ale întrebări, mai ţăcănite, comice, poetice. Pe loc au început să scoată sunete! Pe loc au confecţionat răspunsuri poetice şi comice! Va să zică, aveam să descopăr, copilul are o capacitate mult mai mare decât a noastră. Am descoperit cum un copil poate fi mult mai interesant, mai complex şi mai dotat decât cretinismul din capul adulţilor care nu citesc şi nu experimentează nimic.

Aţi făcut exerciţii şi cu copiii dumneavoastră? Presupun că erau elevii cu care exersaţi cel mai mult.
Am în minte două răspunsuri ale băieţilor mei. Întreb: „Ce sunt ăia comunişti?“. Eu nu discutam cu ei politică. Şi cel mic îmi spune: „Comuniştii sunt ăia care cred că în fiecare zi e 1 Aprilie“. Nenorocire (râde)! Pe celălalt, mai mare, l-am întrebat, la un moment dat, ce înseamnă cuvântul „târziu“? „Târziu e timpul batjocorit“, îmi spune. De ce? Pentru că mulţi şi-au bătut joc de timpul meu şi el vedea, probabil, asta. Eu stăteam mereu peste program. Partea bună e că aşa îmi ţâşneau tot felul de idei.


Copil, 7 ani: „Visele sunt ca, atunci când îţi moare tataia, să-l mai vezi“

Ce este tristeţea?
Tristeţe înseamă când un om vine la altul şi bea mult. (7 ani)

Ce este bucuria?
Bucurie e când un om şade la coada şi-i spune un om că nu e nimic şi el vede că este ceva înăuntru. (7 ani)

Ce este partidul?
Partidul este casa lui Nicolae Ceauşescu. (7 ani)

Ce este răbdarea?
Răbdarea este când un om se duce la măcelărie şi trebuie să mai stea. (Victoriţa Lambrinidis)

De ce au cruce pe spate unii păianjeni?
Unii păianjeni au cruce că ei sunt popa la păianjeni. (7 ani)

De ce pun oamenii usturime de ochi în săpun?
Oamenii pun usturime de ochi în săpun, că aia e un fel de usturoi, care se pune să omoare microbii. (Alexandru Ghica 8 ani)

De ce visăm noi?
Visele sunt ca, atunci când îţi moare tataia, să îl mai vezi. (7 ani)

Dacă tot se manânca amândoua, de ce nu servim marar cu mere?
Noi nu servim marar cu mere, pentru ca nu ne putem bate joc de foame. (14 ani)

De ce bărbaţii nu poartă cercei?
Barbaţii nu au voie să poarte cercei, doar femeile au voie să poarte cercei, că aşa vrea miliţia. Miliţia nu vrea ca bărbaţii să fie frumoşi ca femeile. (7 ani)

(desen din cartea „Experimentul Zaica“, realizat de Adrian Preda, elev, pe-atunci, în clasa a VI-a)

Chiar nu le este frica deloc pompierilor de foc?
Pompierii nu se ard că au două perechi de haine pe ei şi ei mai au curaj şi cizme. (6 ani)

Ce este razboiul? Cum se face?
Războiul este o luptă între români şi turci şi câştigă românii, că au mai mulţi strămoşi. (7 ani)

Ce înseamnă cuvântul „modern“?
„Modern“ e când vezi ceva frumos şi e scump şi n-ai bani. (7 ani)

Cum au ajuns pisicile nişte animale de casă?
Oamenii de ştiinţă au luat tigri şi au înfiinţat din ei pisici, că pisicile sunt folositoare oamenilor, iar tigrii sunt răi. (6 ani)

Ce este ministrul?
Ministru e un om care stă pe scaun şi le spune la alţii să facă cerere. (7 ani)

De ce au prăjiturile diferite modele şi nu există un singur model, acela de prăjitură?
Prăjiturile le fac frumoase, cofetăresele, ca să mai zică lumea că merită cât costă. (8 ani)

La uşa inimii cuiva, trebuie să ne rugăm, să năvălim sau să ciocănim?
La uşa inimii cuiva, nu ne rugăm, cel mai bun lucru este să-i căutam cheia. (13 ani)

*fragmente din cartea „Experimentul Zaica“


„Adrian Păunescu n-a putut să publice în «Flacăra» răspunsurile fiicei sale, care-mi era elevă“

Aţi avut vreodată probleme cu autorităţile? În cartea dumneavoastră, „Experiemntul Zaica“, sunt întrebări şi răspunsuri despre fostul regim, despre Nicolae Ceauşescu, religie, care, dacă n-ar fi avut candoarea proprie copiilor, ar fi nemulţumit organele...
Sigur, doar mă abăteam de la programa lor! Asta era foarte grav, pentru că respectivii nu mai puteau să-şi facă propaganda. Dar am reuşit să-mi câştig un statut. Cum? Ajunsesem să plec dimineaţa la şcoală şi să stau până noaptea, la 11.00-12.00. Şcoala era într-un fost cămin cultural interbelic, care avea o sală cu balcon, iar sarcina mea, pe lângă profesor, era să mă ocup de toată propaganda vizuală din şcoală. Munceam enorm. Acest lucru mi-a adus şi beneficii incredibile, de care atunci nu eram conştient. Le-am spus celor de la conducerea şcolii că am nevoie de atâtea materiale, încât nu am unde să le pun. Şi mi-au dat o cameră în plus. Aveam un cabinet la subsol, o cameră pentru materiale plus o sală de clasă. Eram un apucat cu exerciţiile alea de creativitate.

Statutul special câştigat de profesorul Zaica

Ce spuneau colegii dumneavoastră? Erau interesaţi să vă preia modelul?
Toţi profesorii de desen şi nu numai mă întrebau cum fac. Ei nu puteau să se apuce de aşa ceva, pentru că salariile erau atât de mici, încât toţi  ajungeam să ne împrumutam. Ei erau nevoiţi să le pună o natură mică pe catedră şi să fugă înapoi în altelier, unde continuau să lucreze la ceva care le aducea un ban în plus. De aceea, nu prea le ardea să facă încă o muncă suplimentară cu copiii. Dar cred că ajunsesem să fiu singurul profesor din şcoală care nu era ras pentru că nu aducea servicii propagandistice. Ţin minte că, odată, unui profesor de matematică i s-a spus să se tundă şi el s-a supărat. M-a dat exemplu pe mine, care, atunci, aveam şi barbă. Dar inspectorul şcolar mi-a luat apărarea, arătându-i ce fac eu şi că abia apoi să ceară drepturi. Eu mă ambalasem în aşa hal cu pavoazarea în şcoală, încât ajunsesem să fac nişte panouri de vreo trei-patru metri înălţime pe coridoarele alea, cu nişte colaje, tot felul de montaje. Am umplut şcoala efectiv. Treaba asta mi-a intrat în cap – că pot să-mi obţin un statut aparte dacă îi servesc cu acele nenorociri, care trebuiau schimbate tot timpul. Preocuparea mea era ca panourile să fie realizate într-o grafică modernă, deci să nu pun accentul pe latura propagandistică. Ăsta era doar un pretext.

Practic, în acea vreme, aţi dobândit renumele de unicul profesor de creativitate.
Sincer, n-am întâlnit nişte asemănări mari la ce făceau alţi profesori. Au mai fost încercări timide – scenaristul Alexandru Ştark i-a pus întrebări fetiţei lui şi a scos un volum. Romulus Vulpescu, la fel. Mai mulţi oameni începuseră să-şi aducă la mine copiii. Lui Andrei Pleşu i-am dat un caiet pentru fiul lui, Adrian Păunescu a venit cu fetiţa la mine. Oamenii mă căutau. La orele mele, erau trimişi cu regularitate profesori, artişti, studenţi la Psihologie, Antropologie şi Pedagogie ca să-mi ia exerciţiile şi să se ducă cu ele la Congresele Mondiale. Eu n-am fost invitat la niciun congres. Încercam să le explic că am putea să lucrăm împreună. Celui care era la Antropologie puteam să-i fac pe loc un exerciţiu care să se potrivească pentru materia lui. Mergeam împreună la expoziţia aia care fie era făcută ad-hoc, fie pregătită înainte şi-i înnebuneam pe ăia de la congrese când le arătam un paralelism între antropologie şi artă plastică. Dar ei nu puteau să spună că sunt trimişi de Securitate.

„Profesorii uită că au fost şi ei copii“

Spuneaţi că a venit şi Adrian Păunescu cu fiica lui. Cum a fost colaborarea?
Am dat mâna cu el doar când a venit cu fiica lui, chiar dacă eu nu-l prea suportam. Iar răspunsurile fiicei – ce credeţi că s-a întâmplat cu ele? El voia să le publice în „Flacăra“. După ce a citit caietul, i-a cerut lui Tudor Octavian să se ocupe de treaba asta. Tudor Octavian mi-a făcut o casetă biografică în mijlocul celor două pagini şi pe restul voia să le umple cu răspunsurile fiicei lui şi ale celorlalţi copii. Dar cenzura a tăiat atât de mult, până când a rămas o casetuţă într-un colţ. I s-a plâns lui Adrian Păunescu, care era foc şi pară din cauza asta şi a cerut să fie publicat tot. Până la urmă, nu s-a mai publicat nimic. Am mai avut şi alte colaborări. Am lucrat cu Titus Mezaroş, care a folosit răspunsuri pentru filmul său, „Bucureştiul văzut de la un metru înălţime“, produs de Studioul „Alexandru Sahia“, chiar şi pentru unele spectacole ale lui Pittiş...

Domnule Zaica, ce s-a întâmplat cu activitatea dumneavoastră după Revoluţie? Aţi fost, pentru doi ani, chiar director al Liceului „Nicolae Tonitza“ din Capitală. Aţi încercat să răspândiţi în vreun fel modelele de exerciţii gândite de dumneavoastră?
Poate, dacă am fi trăit într-o ţară normală, aş fi avut mai mult succes. E uimitor cum unii profesori uită că şi ei au fost copii. Îmi vine să urlu: „Uitaţi ce iese din gura copiilor, deştepţilor!“. Toţi am avut imaginaţie de copii cândva. Pe mine mă revoltă că, în instituţiile de învăţământ în care noi facem o serie întreagă de antrenamente pentru memorie, atenţie, musculatură, neglijăm una dintre cele mai fascinante capacităţi ale omului: creativitatea! Se fac, poate, sporadic, într-o şcoală de artă. Or, copiii inventează cu o uşurinţă formidabilă. De pildă, am scormonit tot felul de forme şi m-am trezit cu idei extrem de interesante de mobilier şi de arhitectură. În loc de o roabă cu roată, cineva a desenat o roabă cu o sferă. Mai târziu, am văzut că un inventator chiar a conceput un astfel de model! Am realizat cu copiii de gimnaziu proiecte de ceramică, de haine, demne de lucrări profesioniste.

Vă mai întâlniţi cu foşti elevi? Ce vă spun?
Mă mai caută uneori. Sunt, în general, recunoscători.

Mai faceţi şi acum meditaţii?
Da, dar foarte rar şi uneori pe bani puţini, că nici părinţii lor n-au de unde. 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările