INTERVIU. Diva anilor ‘70, actriţa Irina Gărdescu, s-a întors în ţară după 40 de ani

INTERVIU. Diva anilor ‘70,
actriţa Irina Gărdescu, s-a întors în ţară după 40 de ani

Irina Gărdescu spune că nu a ajutat-o faptul că era fiica actorului Nicolae Gărdescu   FOTO: Florin Ghioca

Irina Gărdescu a avut o trecere meteorică dar importantă prin cinematografia românească, remarcându-se în filme precum „Mihai Viteazul” sau "Dimitrie Cantemir". În 1975 a părăsit România şi a revenit patru decenii mai târziu. A lăsat în urmă prieteni şi o carieră promiţătoare în film, dar şi pe actorul Ion Dichiseanu, a cărui iubită a fost aproape doi ani.

Ştiri pe aceeaşi temă

Fiica actorului Nicolae Gărdescu a devenit cunoscută în urma rolurilor din filme precum “Castelul condamnaţilor”, “Puterea şi adevărul”, “Adio, dragă Nela”, “Muschetarul român” sau “Dimitrie Cantemir”. Însă publicul a remarcat-o în special după apariţia în “Mihai Viteazul”, acolo unde a interpretat rolul contesei Rossana Viventini. Însă, în ciuda succesului, a ales să plece împreună cu mama şi sora sa în Statele Unite, în 1975.

Întoarsă recent în ţara natală, Irina Gărdescu (68 de ani) este într-o formă de invidiat şi cu un tonus debordant. Nu degeaba a fost şi prima mare iubire a actorului Ion Dichiseanu. Prezentă la TIFF, la proiecţia specială a filmului său de debut, “La patru paşi de infinit”, actriţa a oferit un interviu în exclusivitate pentru Adevărul.

Rep: Nu aţi absolvit Facultatea de Teatru şi Film, dar aţi ajuns o cunoscută actriţă, cu mai multe roluri în filme. V-a ajutat faptul că eraţi fiica lui Nicolae Gărdescu?

I.G.: Nu. Totul a început într-o seară, când eram împreună cu un grup de prieteni, printre care şi fiul dramaturgului Aurel Baranga, şi a venit Francisc Munteanu, care m-a văzut, m-a remarcat şi m-a întrebat dacă nu vreau să joc într-un film de-al lui. Am fost, am dat probă şi aşa am ajuns „La patru paşi de infinit”. Dar când a aflat Francisc că sunt fata lui Gărdescu mi-a zis „Vai, dacă ştiam, nu te luam, mi-e aşa de antipatic!”. Fireşte, în glumă... Dar era foarte surprins, nu se aştepta.

  • Şi de atunci au urmat alte filme...

I.G.: Da, al doilea a fost cu Gheorghe Vitanidis, (Gaudeamus igitur n.r.) - am filmat aici, la Cluj. Aşa că m-am întors cu plăcere şi cu drag în aceste locuri, chiar dacă sunt de atunci... 50 de ani!

  • Aţi jucat în numeroase producţii ale unor regizori importanţi, da nu aţi dat admitere la Facultatea de Teatru. De ce aţi ales această cale?

I.G.: Nu am avut timp. Am jucat în filme şi nu am avut când. Şi nici nu prea am crezut în asta. Erau nişte profesori remarcabili, desigur, dar nu ştiu dacă ar fi schimbat ceva în viaţa mea. Aşa s-au întâmplat lucrurile.

  • Şi totuşi, în ciuda succesului, aţi decis să o luaţi de la capăt în străinătate, în 1975. De ce aţi ales să plecaţi din ţară?

I.G.: Familia mea era separată, părinţii divorţaseră, iar mama se stabilise în Statele Unite. În vremurile alea de tristă teroare am ales să plecăm la ea, eu şi sora mea. Tata a rămas aici, în România. Am ajuns la New York, după ce mama a făcut numeroase intervenţii să putem pleca. Am făcut cursurile unui faimos institut de modă, pentru că nu mă aşteptam să ajung la Hollywood.

  • Eraţi într-o perioadă prolifică pe platourile de filmare atunci când aţi decis că vreţi să locuiţi în Statele Unite, cu mama dumneavoastră. Cum a decurs despărţirea de lumea cinematografiei?

I.G.: Filmam la „Muschetarul român” cu Vitanidis când am aflat că o să plec. Şi a venit regizoul disperat la mine, cu o falcă-n cer şi una în pământ, că a auzit el că urmează să plec a doua zi şi rămâne cu filmul neterminat. Şi i-am explicat că sunt o persoană responsabilă şi că o să îmi duc munca până la capăt. Dar mi-a fost greu să plec din ţară. Am lăsat o mulţime de prieteni, l-am lăsat pe tata, care la scurtă vreme s-a prăpădit.

  • Şi aţi lăsat în urmă şi un iubit celebru, pentru că înţeleg că aţi fost prima mare iubire a lui Ion Dichiseanu...

I.G.: Da, el aşa pretindea, dar n-am crezut! (râde) L-am revăzut de curând: a fost o mare, mare surpriză. Nici nu mai ştiam dacă ne recunoaştem! L-am găsit neschimbat. El era foarte tandru, foarte plăcut, un actor de mare talent, un actor complet.

  • Vă mai amintiţi cum v-aţi întâlnit cu dânsul prima oară şi cum v-a cucerit?

I.G.: Eram la o şedinţă foto. A fost ceva foarte spontan, aşa cum se întâmplă când e chimie... Am fost încântată, flatată. Eu ştiam cine este, îi ştiam numele, dar şi el auzise de mine, pentru că era prieten cu tatăl meu. Şi dacă nu mă înşel amândoi jucau la Teatrul Armatei, care acum se numeşte Nottara.

  • Şi despărţirea cum s-a produs?

I.G.: Nu îmi aduc foarte bine aminte. Însă am rămas în relaţii prieteneşti. Au intervenit tot felul de situaţii şi persoane...

  • Cum v-aţi descurcat în Statele Unite? V-aţi adaptat?

I.G.: Destul de greu la început, era foarte obositor. Era frustrant, pentru că înainte de plecare am luat cursuri intensive de engleză britanică, dar nu m-au ajutat prea mult în America, unde se vorbea altfel. Ulterior m-am căsătorit cu un francez, am fost 25 de ani împreună, până s-a prăpădit. Acum locuiesc în Franţa şi am o afacere de producţie şi distribuţie de articole de lux: le facem în Italia şi le exportăm în Florida.

Irina Gărdescu în filmul "Mihai Viteazul", în rolul contesei Rossana Viventini

  • Vă e dor să mai jucaţi în filme?

I.G.: Nu m-am gândit la asta. Nu exclud, dar realitatea e că am văzut foarte puţine filme româneşti. Din păcate multe dintre ele prezentau o lume mizeră, cu înjurături, cu toată pleava societăţii. Toată lumea îşi închipuie că suntem o ţară de femei cu broboade-n cap şi de bărbaţi care le terorizează şi umblă îmbrăcaţi cu maieuri albe pe sub cămaşă, care înjură tot timpul şi scuipă pe jos.

  • Publicul vă ştie mai ales în urma rolului din „Mihai Viteazul”. Ce amintiri aveţi din perioada filmărilor? Cum aţi lucrat cu Sergiu Nicolaescu şi cu Amza Pellea?

I.G.: Au fost doi oameni minunaţi. Sergiu era un workoholic, lucra foarte mult, era cel mai amplu film al său, cel mai greu. Pe Amza îl ştiam de mai multă vreme, că era prieten cu tata, mergeam cu ei în turnee. Îmi amintesc că la un moment dat venea la noi în vizită şi ne dădea, mie şi surorii mele, ţigări pe ascuns. Amza era o persoană plăcută şi generoasă, atât ca om cât şi ca artist.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: