INTERVIU Dirijorul Ilarion Ionescu-Galaţi, la 80 de ani: „Autoritatea nu înseamnă răutate, ci înseamnă disciplină. Fără disciplină nu se poate“

Dirijorul Ilarion Ionescu-Galaţi este sărbătorit, la împlinirea vârstei de 80 de ani, de Filarmonica „George Enescu“, printr-un concert aniversar. Intr-un interviu, artistul spune că dirijatul nu se învaţă, ci se naşte. De la George Georgescu a învăţat că "orchestra este singurul instrument cu suflet", povesteşte Ilarion Ionescu-Galaţi.

Vineri,13 octombrie, Filarmonica „George Enescu“ îl va sărbători pe dirijorul Ilarion Ionescu-Galaţi, care a împlinit 80 de ani pe 17 septembrie, printr-un concert aniversar. În programul concertului dirijat de Ilarion Ionescu-Galaţi vor fi Simfonia nr. 35, în re major, KV 385, "Haffner" de Wolfgang Amadeus Mozart, Concertul nr. 1 pentru vioară şi orchestră, în sol minor, op. 26 de Max Bruch, Trei dansuri româneşti de Theodor Rogalski, Capriciul Italian de Piotr Ilici Ceaikovski. Solist va fi violonistul Răzvan Stoica în concertul de Bruch, potrivit  unui comunicat al Filarmonicii "George Enescu".

Ce nostalgii vă încearcă acum, la această vârstă jubiliară, în Ateneul Român?

Ilarion Ionescu-Galaţi: Sunt foarte fericit de iniţiativa Filarmonicii „George Enescu“ de a-mi dedica aceste concerte aniversare. Eu am crescut aici în Filarmonică, toată tinereţea mea a fost aici. Am fost violonist în Filarmonica „George Enescu“, până când am devenit dirijor permanent la Filarmonica din Braşov în 1965. Eu am intrat aici, în Ateneu, prima oară când aveam 6 ani, l-am auzit pe Enescu dirijând un concert...Nu pot uita asta.  Legat de vârsta mea, da, am împlinit 80 de ani. Mă dor ghenunchii, dar de bolile care te dor nu mori, mori de alea care nu te dor...(râde).

Ce înseamnă pentru dumneavoastră aceste concerte aniversare?

Este un program foarte accesibil. Concertul începe cu Simfonia nr. 35, probabil cea mai virtuoază simfonie de Mozart, după acea urmează Concertul nr. 1 pentru vioară şi orchestră de Max Bruch, cu acest foarte talentat violonist Răzvan Stoica, care cântă pe o vioară Stradivarius. Nu am mai cântat încă alături de Răzvan, dar l-am auzit cântând, are o virtuozitate tehnică deosebită, un fel de prestidigitaţie muzicală. Partea a doua a concertului include Trei dansuri româneşti de Theodor Rogalski, pe care le-am învăţat de la maestrul Georgescu. După aceea urmează o piesă de Ceaikovski de mare popularitate, Capriciul Italian, care este foarte frumoasă şi are mare succes.

Câţi ani aţi lucrat în Filarmonica „George Enescu“?

Zece ani.

Şi cum o regăsiţi, acum, după câteva decenii?

Eu am cântat cu Filarmonica, prima dată , în 1953. Muzica din România a decăzut la modul în care a decăzut, din cauză că cei care ar fi trebuit să o îngrijească, forurile tutuleare, nu se îngrijesc de treaba asta, în primul rând din nepricere, dar şi pentru că asta costă bani. Întreţinerea unei orchestre, ca şi întreţinerea unei opere, costă foarte mulţi bani pentru oameni, instrumente, accesorii muzicale. Faptul că Ministerul Culturii a aruncat responsabilitatea pe primăriile locale, unde sunt oameni nepricepuţi, pe care nu-i interesează muzica, nu e în regulă. Educaţia muzicală care se face în şcoli şi, în particular, în sălile de concert este inexistentă. Orchestrele acum au început să fie mai bine plătite, dar nu sunt plătite la nivelul la care ar trebui. Aici la Filarmonică sunt muzicieni buni...Însă au nevoie de un singur dirijor permanent. Sunt ca o echipă de fotbal fară antrenor. O echipă poate să aibă jucători buni, dar antrenorul trebuie să-i înveţe să dea gol.

Eu, ca dirijor, nu-i învăţ să cânte la vioară, îi învăţ să cânte muzica, pentru că muzica nu e scrisă în note, pe note e scris ce să cânţi, nu cum să cânţi. Ştii să cânţi din instinct, educaţie, talent... Talentul este ca aurul şi diferitele sale carate, pentru orice meserie îţi trebuie talent. Orchestra Filarmonicii „George Enescu“ e o orchestră foarte bună, care trebuie antrenată. Trebuie să aibă nişte instrumentişti care să nu se plictisească.

Care e cea mai frumoasă amintire pe care o aveţi de la Ateneu?

Cea mai frumoasă întâlnire rămâne cea cu marele dirijor George Georgescu, care a fost gurul meu şi de la care am învăţat că orchestra este singurul instrument cu suflet. Fiecare om din orchestră are starea lui sufletească, personalitatea lui. Povestea cu „când vii pe scenă, laşi totul pe uşă“ nu există. Nu e uman. Trebuie să existe o relaţie afectivă între dirijor şi orchestră. Autoritatea este una, ei trebuie să respecte dirijorul pentru priceperea pe care o are.

Alături de George Georgescu, ce alte modele aţi mai avut?

În materie de vioară a fost profesorul meu, George Manoliu, care a fost şi el student la Paris. Eu am fost un instrumentist de şcoală franţuzească. Am fost discipolul lui Pierre Dervaux şi al lui Charles Munch.

Nu aţi fost tentat să rămâneţi în străinătate?

N-am rămas.... Nu am putut. E ca şi cu paraşuta, sari şi se deschide sau nu se deschide. În America, m-au invitat cu familia. Am stat un an acolo. M-am întors din America la Braşov, unde am rămas, de când mi-am terminat studiile până m-am pensionat.

Nici Capitala nu v-a atras?

Nu, nici vorbă. M-a atras să fac din orchestra de la Braşov o orchestră foarte bună. Şi am reuşit acest lucru, am cântat în Festivalul „George Enescu“, în străinătate, am fost peste tot cu ei.

De ce aţi ales Braşovul drept reşedinţă civilă şi artistică?

Ei m-au vrut... Înainte de a fi dirijor, am cântat ca solist cu Filarmonica din Braşov, din Bucureşti, cu toate orchestrele din ţară. Am luat şi premiul I la vioară la Concursul „George Enescu“. Am o bază muzicală foarte solidă, spun asta fără să vreau să fiu lipsit de modestie.

Care sunt cele mai importante calităţi ale unui dirijor?

Calităţile unui dirijor trebuie să fie înăscute. Dirijatul se învaţă, dar în primul rând se naşte. Eu am văzut prima dată un dirijor când am aveam 5 ani, l-am văzut la Operă... Şi i-am spus lui tata că asta vreau să fac: dirijor. Tata era un muzician amator foarte bun. Avea un auz foarte bun. De la el moştenesc auzul absolut. M-a antrenat cu urechea de la 3 ani cu solfegii. Pentru a fi un dirijor bun trebuie să ai instinct muzical, intuiţie, iniţiativă, talent. Trebuie să ai talent la dirijat, dacă ai talent de violocelist, nu înseamnă că ai talent şi pentru pian. La fel şi cu dirijatul.

Talentul de dirijat e un talent special. Trebuie să ai instinct de conducător, trebuie să cunoşti bine aparatul orchestral, aşa cum un chirurg trebuie să cunoască foarte bine anatomia corpului pe care îl operează. Aşadar, trebuie să ştii să cânţi cum se cântă la fiecare instrument.

La Paris, a trebuit să învăţăm cum se cântă la fiecare instrument. De asemenea, pentru a fi un adevărat şef de orchestră e necesar ca oamenii din orchestră să te aprecieze, să ştii să te porţi aceştia, să empatizezi cu ei. Sunt, uneori, foarte hilar cu orchestra. Când ai 80-90 de oameni pe scenă, e greu, aceştia mai vorbesc între ei, trebuie să ştii să îi aduni. Autoritatea nu înseamnă răutate, înseamnă disciplină. Fără disciplină nu se poate.

Ce fel de muzică preferaţi?

În general, îi prefer pe compozitorii romantici, muzica de culoare, pe compozitorii francezi.

Ce le lipseşte tinerilor muzicieni de azi ca să rămână în România?

Şcoala le lipseşte, dorinţa de a se include în fenomenul de concurenţă. Eşti bun, bine, nu, nu. De ce la secţiunea de vioară de la Concursul „George Enescu“ nu se mai prezintă români? Pentru că nu mai are cine să se prezinte. Înainte, Ministerul Culturii organiza concursuri, era un fel de cantonament, se ocupa de acest aspect al pregătirii tinerilor. Acum nu se mai ocupă nimeni de nimic. De ce pleacă cei mai buni din România? Ar trebui să ne dea de gândit că îi pierdem pe tineri...Patriotismul ar trebui să rămână un lucru pozitiv.

BIOGRAFIE  ILARION IONESCU-GALAŢI

          S-a născut în 17 septembrie 1937 la Iaşi. La 4 ani a început studiul viorii cu tatăl său. În 1949 devine elev al reputatului pedagog George Manoliu, la Liceul de muzică din Bucureşti, obţinând note maxime, atât la disciplina de bază, vioara, cât şi la cele teoretice. În 1954 a debutat ca solist (în Wieniawski), în compania Orchestrei Radiodifuziunii bucureştene, dirijor Iosif Conta. Între 1955 şi 1960 este student la Academia de muzică unde lucrează cu acelaşi maestru Manoliu. Încă de pe atunci apare ca solist al filarmonicilor din ţară; cântă, totodată, şi peste hotare - în Rusia, China, Mongolia, Franţa, Spania. Obţine bursa „George Enescu”, acordată studenţilor merituoşi. În 1961 câştigă Concursul naţional „George Enescu” şi pe cel al tinerilor muzicieni. La absolvire prezintă, sub bagheta lui Emanuel Elenescu, într-un concert al Radiodifuziunii, prima audiţie românească a Concertului de Şostakovici, înregistrare care a rămas în KARDEX. Membru al Orchestrei simfonice a Filarmonicii „George Enescu” la partida viorilor prime, îşi continuă activitatea solistică.

Pasiunea muzicianului pentru arta baghetei e veche: încă de copil se visa dirijor. A luat lecţii de la Mircea Basarab şi Emanuel Elenescu.

Debutează în noua ipostază în 1963. În 1965 obţine prin concurs o bursă a Guvernului Francez şi, la Paris, devine discipolul lui Pierre Dervaux şi al lui Charles Munch, obţinând la absolvire Premiul I (1968). Este numit, în urma unui concurs, prim dirijor al Filarmonicii din Braşov, funcţie pe care a deţinut-o până în 1999. În 1970 urmează cursuri de măiestrie în SUA, cu Leopold Stokowski la New York şi cu Eugene Ormandy la Philadelphia. În Statele Unite dirijează, încă de pe atunci, orchestre importante. În Europa apare frecvent în Elveţia, Rusia, Suedia, Grecia, Turcia. Evoluează, de asemenea, în Cuba, Japonia, Filipine, Singapore, China, Italia, Spania, Franţa, Germania, Polonia, Belgia etc. A fost invitat să predea în repetate rânduri la universităţi americane - Michigan State University, Kent State University (Ohio) -, ca şi la Istanbul. A fost director artistic la Istanbul şi profesor de vioară la Anadolu (Turcia). Printre soliştii care au cântat sub bagheta sa pot fi menţionaţi Ion Voicu, Igor Bezrodnâi, Ruggiero Ricci, Viktor Pikaizen, Igor Oistrah, Rudolf Kerer, Magda Tagliaferro, Li Min Cian, Viktor Tretiakov, Daniil Şafran, Lola Bobescu, Vladimir Orlov, Radu Aldulescu, Radu Lupu, Valentin Gheorghiu etc. etc. I. Ionescu-Galaţi a efectuat numeroase înregistrări la case de renume, ca Philips, la radiodifuziunile din Stockholm, Madrid, Istanbul, Tokyo, Bucureşti.

Între 1971 şi 1987 a fost director al Filarmonicii din Braşov. În 1970 a iniţiat Festivalul muzicii de cameră, al cărui director este şi în prezent. A fost preşedintele juriului Concursului internaţional al tinerilor dirijori „Dinu Niculescu”, primul de acest fel la noi, desfăşurat în fiecare an la Braşov (din păcate, din 1999 nu a mai avut loc). Este membru onorific al „Suzuky Method” din Tokio şi profesor universitar la Facutatea de muzică a Universităţii „Transilvania”. Pentru meritele sale i-a fost decernat Marele Premiu al Uniunii Criticilor Muzicali în 2000 şi este cetăţean de onoare al oraşelor Braşov, Ploieşti, Târgu-Mureş. Este însă, înainte de toate, un muzician cu auz remarcabil şi necruţător, un pedagog abil, un pasionat al artei sale, un exigent flexibil (pentru a obţine rezultatele dorite), un muncitor neobosit, un om de spirit; este I. Ionescu-Galaţi, potrivit Filarmonicii "George Enescu".