INTERVIU Dan Perjovschi, artist vizual: „De câte ori trec graniţa, se răsuceşte Ceauşescu-n mormânt. Şi-l ţin ca pe o elice“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Pentru Dan Perjovschi (56 de ani), spiritul critic şi revoluţionar, atât în artă, cât şi în societate, este o condiţie necesară a modului său de viaţă. Dan Perjovschi este un artist care le spune lucrurilor pe nume. La nivel global, nu doar local

Ne-am întâlnit cu Dan Perjovschi într-o după-amiază însorită de sfârşit de săptămână, când în Bucureşti aerul era respirabil, nu era nici pustiu, dar nici aglomerat, când pe la terase se aciuau de pe la prânzul cel mare tineri zgomotoşi, studenţi la Arhitectură. Câţiva, nu neapărat puţini, au fost atraşi şi de mica expoziţie de la librăria Cărtureşti&friends, „Cărţi posibile“. A expus aici şi Dan Perjovschi. A propus o abordare cu haz, dar şi cu necaz: „Cum să-ţi ţii RoMânia în frâu“, editura No Hope, 2018. O carte care probabil că va rămâne nescrisă, dar care, în acelaşi timp, este scrisă zilnic de politicieni, spune autorul posibil al volumului.  Când te aşezi la masa discuţiilor cu Dan Perjovschi timpul se scurge pe nesimţite, eşti într-o priză continuă, râzi, te întristezi, ba te şi revolţi pe alocuri, apoi revii la calm, la speranţă, la toleranţă. Rezultatul e  mai puţin un interviu clasic şi mai mult o discuţie liberă, fără formalizări rigide şi cuvinte simandicoase, de complezenţă. Nu se poate altfel, căci Dan Perjovschi, artist internaţional, independent şi critic, este omul care umblă oricând cu pixul prins de gulerul tricoului şi cu carnetul de notiţe-n buzunar; este omul abordat, la o terasă oarecare, într-o după-amiază oarecare, de un oarecare student la Arhitectură, care-a alergat în grabă să-i cumpere o carte voluminoasă pentru un autograf. Apoi s-a întors să fie zgomotos. Dan Perjovschi este omul căruia îi place oraşul cu tinerii lui zgomotoşi.


Dan Perjovschi: Voi scoateţi doar ediţia asta de „Weekend“?

„Weekend Adevărul“: Suntem de la „Weekend Adevărul“ şi de la secţia Politic.

(Zâmbeşte, către reporterul de la Politic) Ai treabă. Ai treabă multă.

Mai ales zilele-astea.

Mamă, mamă, ce-mi doresc o ţară banală, de-aia plictisitoare.

N-avem. Tocmai ce s-au manifestat la Piteşti, cu copii care stau în cap.

Teleorman-Phenian! E o neînţelegere profundă, se folosesc copii pe post de recuzită...

Dumneavoastră aţi fost scos la astfel de manifestări pe vremea comunismului?

Erau poveşti din astea cu pionieri, bineînţeles, dar nu se pot compara. Atunci, toată lumea era în poză. În ultimii ani din comunism, eram muzeograf la Oradea, la Muzeul Ţării Crişurilor. Prin 1988, parcă, judeţul Bihor a câştigat întrecerea socialistă. Asta însemna că primeau nişte bani de la Guvernul României să facă ceva. Şi-au hotărât să facă cópii după busturile domnitorilor români – era o alee cu busturi în faţa Muzeului Militar din Bucureşti. Au vrut să aibă o alee de domnitori şi la Oradea, cu banii oamenilor. Le-au copiat în ciment şi le-au adus cu un camion. Statuile s-au ţăngănit în camion, le-au sărit mustăţile de nu mai ştiai care ce domnitor e. Le-au lipit la loc, în fine, iar când le-au inaugurat, era deja iarnă. Toţi hoţii de la partid erau cu paltoane, cu cuşmele alea ale lor, şi copiii, pionierii, în cămaşă. Tremurau acolo, că trebuia să fie cor. De asta mi-a adus aminte şi episodul cu copiii de la Piteşti.

„Încă mirosea a gaz lacrimogen“

La Sibiu l-aţi cunoscut pe Nicu Ceauşescu?

Nu, noi nu mai locuiam în Sibiu când a venit el, plecasem la facultate. Am luptat însă cu zvonurile. Securitatea a fost malefică: a lansat zvonuri în societate că „ce bun e Nicu Ceauşescu pentru Sibiu“. Un zvon era că ia uite, numai noi avem brad de Crăciun. Altul a fost că a întors un camion plin de carne, care trebuia să ajungă la Bucureşti şi el l-a oprit la Sibiu. A rezolvat problema oraşului cu un camion de carne... Aşa de bun a fost că a murit lumea la Sibiu la Revoluţie pentru că trebuia păzit Nicu Ceauşescu. Dar pot să zic ceva: cred că în 1986 sau ’87, am făcut la Sibiu o expoziţie de artă cu colegi de-ai mei, un grup de tineri de la Oradea, Atelier 35. Curator era Liviana Dan, care lucra atunci la Muzeul Brukenthal, şi a obţinut aprobare de la Nicu Ceauşescu să putem face un soi de performance (n.r. – spectacol) pe bulevard, în plin comunism. A fost o conjunctură favorabilă, că era meciul România-Italia (n.r. – disputat la Sibiu), toată lumea era pe stadion. Şi-am făcut un fel de teatru stradal, într-o perioadă în care totul era îngheţat. Asta e partea pozitivă. Dar totul a fost o manipulare.

Dumneavoastră ce aţi făcut la Revoluţie? Unde v-a prins?

La Sibiu, veneam de la Oradea, unde munceam la muzeu. Soţia mea era la facultatea de Arte, la Bucureşti. Ne-am întâlnit în dimineaţa de 21 decembrie 1989, la Sibiu în gară. Eu am ajuns mai repede şi am aşteptat-o. Lumea deja vorbea în gară. Ne-am dus şi-am lăsat valizele şi ne-am cărat în oraş. Când am ajuns noi, încă mirosea a gaz lacrimogen. Era şi o maşină arsă. Muriseră primii oameni.

Dan Perjovschi Arhiva personala

Deja, pe 21?

Da, dimineaţa, la ora 9.00 a fost bătălia. Acum aflu, după atâţia ani, că un soldat – sau pompier, în fine, ceva de genul ăsta – a refuzat să execute ordinul să tragă în oameni şi a fost el împuşcat. Am vorbit cu şeful revoluţionarilor de la asociaţia din Sibiu, pentru că trebuie să facem ceva. În Sibiu, unul dintre bulevarde se numeşte Vasile Milea. Generalul Milea a dat ordin să se tragă la Timişoara. Trebuie să schimbăm numele, să punem în loc numele acelui om care a murit refuzând tragă.

„Dacă aici se-ncinge, am fript-o!“

Ce s-a mai întâmplat în acea zi?

Am participat la primele manifestaţii. La un moment dat, era aproape ridicol, pentru că era un grup extrem de mic de oameni care se deplasa în sus şi-n jos spre centrul oraşului, strigând „Jos comunismul“. I-am zis Liei (n.r. – soţia sa): „Dacă vin două camioane ne saltă pe toţi“.

Credeţi că a fost revoluţie sau lovitură de stat?

Pentru mine, a fost revoluţie de când am păşit de pe trotuar pe stradă. Aia a fost. 10 centimetri. Am făcut pasul. Ca şi acum: e lumea care se uită din casă pe ferestre, e lumea care iese în balcon şi aplaudă, e lumea care se face că se plimbă pe trotuar în momentul ăla şi e lumea care păşeşte. Şi dintre cei care păşeşc pe stradă sunt cei care sunt primii în coloană, sunt primii care mor, cum s-a şi întâmplat.

    

Asta poate fi şi metafora revoluţiei: să păşeşti de pe trotuar pe stradă.

Noi am păşit. Dar nu pot să spun că am fost foarte eroici. Eram în mijlocul mulţimii, cu cât mai multe corpuri în jurul nostru. Am mers o perioadă, până a venit tot mai multă lume. Ca şi-n Bucureşti, când s-a terminat programul la fabrici, la 15.00, s-a umplut totul. În Sibiu e o situaţie particulară într-o anumită zonă a oraşului, într-o parte e sediul Poliţiei şi peste drum, Armata. Masa asta de oameni s-a dus în faţa Poliţiei să-şi ceară oamenii arestaţi cu o zi înainte. Şi Armata era în spate, în faţă Poliţia, cu arme – oamenii, între. Atunci am zis: „Dacă aici se-ncinge, am fript-o!“ şi ne-am cărat în seara aia. Şi s-a tras. Am revenit a doua zi, când aproape tot oraşul a ieşit în Piaţa Centrală. Era pe 22, imediat după ce a fugit Ceauşescu.

Dan Perjovschi arhiva personala

„N-am făcut ce a vrut partidul“

Până să ajungeţi în stradă, aţi făcut rezistenţă prin desen, cum unii spun că au făcut rezistenţă prin cultură?

Nu-mi arog acest merit. Această poveste trebuie reformulată. Nu se compară cu ce e acum. Cei care pun botul azi sunt toţi nişte laşi, pentru că nu-şi pot pierde decât slujbele. Atunci îţi pierdeai viaţa. Dispăreai ca Gheorghe Ursu. N-am făcut o mare rezistenţă, dar eu n-am făcut ce a vrut partidul. Aşadar, reformulez: eu n-am făcut realism socialist, n-am cântat conducătorul şi nici realităţile Epocii de Aur.

În ce circumstanţe vi s-au cerut lucrurile astea?

Nu ţi se cerea nimic.

Se ofereau oamenii să facă realism socialist?

Unii au făcut pentru că era singurul lor mod prin care să ajungă în vârful ierarhiilor. Unii erau foarte slabi. Chiar îmi aduc aminte de unul, la Oradea, care venea periodic cu portretul lui Ceauşescu şi ăştia îl tot refuzau, că nu-i destul de bun. Acest om a ajuns decanul facultăţii de Artă după ’90. Deci nu ţi se impunea nimic, dar bineînţeles că exista o aşteptare. Dacă nu voiai să mergi în străinătate, dacă nu voiai să te afirmi, puteai să-ţi vezi de treaba ta undeva ascuns de toţi şi de toate. Dar toată lumea trebuia să aibă un job, că altfel nu puteai trăi, cum nici azi nu poţi trăi din a fi artist. Pe vremea aia, însă, gândiţi-vă că era o singură instituţie care avea tuburile de culoare, pensulele şi galeriile şi trebuia să fii membru ca să ai acces. Or, ca să fii membru trebuia să-şi dea partidul acordul. La un moment dat, nu se mai intra în Uniunea Artiştilor Plastici, cum nu se mai intra nici la Scriitori. Şi-atunci, un grup de oameni deştepţi din Uniune a inventat un fel de anticameră care se chema Atelier 35. Până împlineai vârsta de 35 de ani, că erai membru, că nu erai, făceai parte din Atelier 35 şi asta îţi deschidea uşile galeriilor.

Arta şi banii

Înainte de Atelier 35, aţi terminat facultatea de artă la Iaşi. De ce aţi ales Iaşiul şi nu Bucureştiul, de pildă?

Pentru că la Iaşi termina fratele meu Muzică. El a studiat viola şi mi-a făcut legătura cu studenţii de la Artă. Pe vremea aia, era un tip de formulă ca să intri – erau doar şase-şapte locuri anual: trebuia să te pregăteşti la facultate şi asta costa foarte mult. Să ştiţi că o grămadă de artişti din ţara asta i-au spoliat pe muncitori luându-le bani pentru pregătirea copiilor. Mari oameni care vorbesc în şcoli de artă acum şi ne spun cum stăm cu idealurile şi cu frumuseţea. Nimeni nu spune cum s-a intrat în facultate în România. Ăsta era sistemul: erau câte 30 într-un atelier, dădeai banii cash în mâna ăluia şi el îţi promitea că ai şanse mai mari de admitere. Intrau cam 30% – 50% dintre cei de acolo.

    

Cum aţi fentat sistemul?

Nu l-am fentat neapărat. Am avut o mică pregătire cu unii dintre profesorii din Iaşi, dar în special m-am lipit de studenţii de la Sculptură, care-mi mai arătau cum să desenez. Am trăit cu ei, prin frate-meu.

Dan Perjovschi arhiva personală

Secvenţe din expoziţia cu Rudi Bone, „Orizont“, realizată de Atelier 35, în octombrie 1989; Foto: Dan Perjovschi arhiva personală

„În comunism, n-am făcut expoziţii în fabrică. Acum fac“

De unde vine pasiunea pentru desen? Eraţi o familie de artişti?

Nu, tata e refugiat din Basarabia – de-asta şi numele Perjovschi. Până de curând, numai eu şi nevastă-mea eram Perjovschi, acum sunt mai mulţi, că vin din Moldova. E unul haios, Adrian, care e hairstylist al vedetelor. Mai primesc facturi de la şampon pe Facebook şi-i zic: „Băi, Adrian, vezi că-s ale tale“ (râde).

Cum a ajuns tatăl dumneavoastră în România?

S-au refugiat din Basarabia când venea Armata Roşie. Nu prea voiau să vorbească despre perioada aia, dar toată tinereţea am trăit cu nostalgia asta, iar poveştile creşteau: casa pe care o lăsaseră acolo era tot mai mare, livada – tot mai bogată. Era paradisul pe care l-au pierdut. Se pare că bunicul meu era un fel de funcţionar agricol şi răspundea de mai multe judeţe, unele din actuala Republică, altele din actuala Moldovă românească. Astfel că tatăl meu e născut la Botoşani şi asta l-a salvat, pentru că după Al Doilea Război Mondial, Armata Roşie îi lua înapoi, îi repatria forţat. El a scăpat. Când s-au refugiat ei, am înţeles că femeile au fost duse la Curtea de Argeş şi bărbaţii din lotul lor, la Sibiu. Pe urmă, familia s-a reunit la Sibiu. Aici e altă metaforă, nu ştiu cât e de reală: acomodarea n-a fost uşoară. Practic, ei erau sirienii de atunci şi li se spunea: „Aici e Germania. Voi, la marginea Sibiului, acolo!“.

Aţi crescut la marginea Sibiului?

Nu. Tata, fiind muncitor, a avut o locuinţă repartizată de stat. Ştiţi cum era pe vremea aia: erau nişte apartamente secţionate. Unde a stat o familie puteau sta şase. Am stat într-o cameră, claie peste grămadă, pe urmă am mai primit o cameră. Era o casă veche, cu grădină. Cred că nici măcar nu era făcută casă. În Sibiu erau breslele şi aici fiind strada Pânzarilor, cred că erau ateliere în care făceau pânza. E o casă vagon, care e la trotuar, dar în spate are o curte mare.

12 ani de naturi statice, fatali

Când aţi început să desenaţi, să luaţi contact cu arta?

De foarte mic desenam, cum majoritatea desenează când sunt mici.

Numai că unii desenează oameni pătraţi.

Nu, la 3-5 ani toţi sunt talentaţi, numai că unii au mai mare expresie. Limbajul desenului şi al culorii e unul cu care te naşti. Îţi e stricat de şcoală şi de societate, prin faptul că te învaţă cum să desenezi o casă, în loc ca profesorul să înveţe de la copil cum se desenează o casă. Copilul o vede mai interesant decât o vede un adult. Cerul e albastru, dar la copil poate fi verde. Şi care-i problema? Profesorul are o programă şi încearcă să educe pe cineva care e deja educat. Singura chestie care trebuie făcută la vârsta aia e să-i dai cât mai multe culori şi să-l laşi să pună mâinile murdare pe pereţi.

Pe dumneavoastră cine v-a încurajat să faceţi aşa?

Am fost la un cerc de desen la Casa Pionierilor. Profesorul de acolo i-a zis maică-mii: „Ăsta-i chiar talentat. Dă-l la liceul de artă“. Liceele de artă din România încep din clasa a V-a, la 10 ani, încep odată cu ăia de la muzică. Am fost într-o clasă comună, muzică şi desen, de altfel. Teoretic, nu e nevoie de ultrapregătire. Pe mine, asta aproape m-a omorât: din clasa a V-a până în clasa a XII-a şi încă patru ani de facultate, prea multe naturi statice şi compoziţii. Oamenii şi acum se simt rigizi, în nişte corzi, atunci erau şi mai evidente. E adevărat că nu ne-au cerut să elogiem marea mândrie a fabricilor româneşti, dar erau totuşi compoziţii cu muncitori.

Imagine indisponibilă

Din expoziţia „White chalk, dark issues”, Essen, Germania, 2003, Foto: Andreas Wiesen

Nu se putea artă fără proletariat.

Uite că eu n-am făcut atunci vreo expoziţie în vreo fabrică. Acum fac. Acum fac proiecte pentru orice om. Atunci, subliminal, ni se inocula ideea de elită într-o societate socialistă, ideea că noi suntem o elită. E foarte perversă această idee. Ajungi ca în capitalism să te uiţi la omul de rând şi să faci proiecte la care omul de rând să aibă acces. Trebuia să fie invers. Eu îmi reproşez asta, dar reproşez şi şcolii. Era un fake (n.r. – fals). Nu mi-am dat seama decât extrem de târziu. Eu făceam caricaturi cu profesorii de când eram mic şi aveam succes, lumea râdea. Era haios, eram bun, aveam umor. Ei nu au considerat asta ceva important în şcoala de artă şi nici eu. Am văzut-o ca pe ceva separat. Mi-au trebuit 25 de ani să revin.

Primul „ziar orizontal“ de artă

Caricatura e şi o formă de a critica sistemul. Mai aveţi capacitatea asta de luptă?

Da. Am un zid public desenat în Sibiu, pentru oameni. Încerc să educ lumea ce înseamnă libertatea de expresie, cu răspundere.

Acel zid pare a fi un soi de manual de a fi cetăţean.

Cumva este. Titlul de „ziar orizontal“, pe care l-am găsit în timp, n-a început aşa, a venit de la ideea asta: gazetă de perete. Pentru mine a fost ca o poveste în care pot să adun desenele făcute de mine la New York sau Paris şi să le aduc în Sibiu, unde să le vadă concetăţeanul meu care nu are bani să meargă în străinătate la expoziţii. Apoi, am dorit să aduc subiectele globale cu care eu lucrez în locul în care trăiesc şi să le îmbin cu subiectele locale şi naţionale. E un fel de teaching, de şcoală. E şi o şcoală de limbă, pentru că lucrez cu limba română şi cu limbile engleză, franceză, italiană, maghiară şi japoneză – că-s volutari japonezi la Festival. E şi o şcoală vizuală, să te uiţi la subiect un pic mai diferit decât ţi se prezintă pe televizor. Mai e ceva: e o chestie de toleranţă. Cred că asta e o ţară care are marele noroc să fie la intersecţie de culturi. Cred că trebuie să tăiem cât putem din rasismul care e aproape structural aici. Ar fi pentru toată lumea un avantaj să ştie cultura sasului, a ungurului, a romului, a tătarului, a lipoveanului, dar şi a francezului, englezului, neozeelandezului, senegalezului. Pentru asta mai stau aici. Eu nu pot să simt mândria de a fi român. Nu, eu văd România în lume, România cu lumea, în secolul XXI. Nu iubeşti un cântăreţ din altă ţară?, un scriitor din altă cultură?, un patinator artistic de pe alt continent? Nu te poţi identifica cu Dostoievski? Sau cu Hakan Şükür (n.r. – fost mare fotbalist turc, critic la adresa lui Erdogan)?

Acum, Erdogan v-ar băga la puşcărie.

Da (râde). Că ăla e-n partea ailaltă, cu Gülen.

Dan Perjovschi zid sibiu Arhiva personala

Ilustraţii din „ziarul orizontal“ din Sibiu; Foto: Arhiva personală Dan Perjovschi

Eu sunt mainstreamul. Arta mea e în cele mai mari muzee din lume, nu a lor

Ilustraţie din „The Book of Notebooks“; Foto: Dan Perjovschi arhiva personală

Dan Perjovschi arhiva personală

Cum aţi ajuns la revista „22“?

După Revoluţie, mi s-a părut fenomenală presa – libertatea de expresie, ideea că cineva tipăreşte ce vrea, fără cenzură. Ziarele mi s-au părut mai mişto şi mai interesante decât tot ce era prin galerii în România. A fost o mare zăpăceală şi bulibăşeală cu artiştii, până s-au prins, până au ieşit dintr-un sistem şi au intrat în altul. Ziarele au fost mult mai rapide şi mi s-a părut mai palpitant. Îmi luam câte-un teanc de ziare, şi centrale, şi locale. Printre astea, era şi revista „22“. Acolo erau nume celebre, care fuseseră la index. La început, a fost la conducere Stelian Tănase, apoi pentru o perioadă scurtă, Victor Bârsan şi apoi, Gabriela Adameşteanu. Eu la Gabriela m-am dus. Sau mai bine zis ea m-a adus...

Aţi strâns de-a lungul timpului vreo 250 de carneţele de notiţe. Pe unele le-aţi publicat luna asta în „The Book of Notebooks“, dar care e soarta celorlalte?

O parte le-am vândut, o parte sunt în colecţii private şi o parte, în colecţii de muzee. În general, le-am tezaurizat.

Acum mai umblaţi cu carneţelul în buzunar?

Da, vă arăt. E adaptat călătoriei. E generalist. De obicei fac pe câte un proiect, dar când sunt în România am unul generalist. L-am început, l-am uitat într-o cafenea în Sibiu şi când mi l-au dat înapoi, mai desenase şi altcineva prin el (râde). În ultimii ani, sunt un drawing provider (n.r. – furnizor de desene), mi se cer desene pentru proteste, pentru asociaţii de tineri, pentru participare civică, tot felul.

Dan Perjovschi Foto Alexandra Serban

„Nu cred în lucrarea de artă clasică“

Dumneavoastră nu vă semnaţi pe nimic.

Nu, dar recunoşti că-s ale mele. Dacă nu recunoşti, sunt ale altora (râde). Nu mă semnez pentru că nu cred în lucrarea de artă clasică. Tipul meu de artă a refuzat rama şi semnătura. Dar nu sunt eu primul. Au fost revoluţii întregi ca să se sfarme aceste convenţii. Asta e filosofia mea: eu sunt marginal în mainstream. Toată lumea zice: „Ăsta e experimentalist“. Nu, eu sunt mainstreamul. Arta mea e în cele mai mari muzee din lume, nu a lor. Dar eu nu sunt în centrul muzeului. Am o poziţie parţial în reflector şi parţial în umbră şi asta pentru mine e ideal.

Mai ales când ajungi la MoMA. Dar când aţi ajuns prima dată în America?

În 1994. Am primit o bursă de călătorie de o lună. Am vizitat toată America, oraşe mari, mici şi foarte mici. Pe urmă am avut o rezidenţă în Florida. Pentru mine a fost un şoc. În primul rând, era lumea care zâmbea: „Eşti din România! A, ştiu şi eu un portar aici“, şi n-o zicea cu răutate. Am fost şocat de chestia asta.

Dan Perjovschi arhiva personală

Dan Perjovschi, desenând la înălţime, la MoMA, în 2007; Foto: Robin Holland

În comunism nu aţi ieşit din ţară?

Nu, deloc. Pe vremea aia nu puteam circula şi atunci trimiteam operele prin poştă. Era un network de artişti alternativi din Occident care voiau să fie în afara sistemului de piaţă de galerii, dar noi nu ştiam atunci, noi n-aveam nici galerii, nimic. Făceau microexpoziţii, pe anumite teme, într-un hol, în mici ateliere. Noi călătoream prin scrisori, practic. Era ceva fabulos. Primeam scrisori din Mexic, din Venezuela, din Spania, din Franţa, din Ungaria. Fiind în networkul ăsta de mail art am avut un tip de legătură cu nişte artişti din Ungaria. Stând în Oradea, imediat ce s-au schimbat regimurile, ungurii au venit să ne dea bursa, într-un atelier de gravură lângă Budapesta. Atunci am ieşit prima dată din ţară. A doua ieşire a fost în Iugoslavia. Ăştia erau foarte tari pe vremea aia. În perioada în care trimiteam scrisori am dat de o expoziţie într-un orăşel mic, Tuzla, care acum e în Bosnia şi Herţegovina. Era o bienală a portretului, în 1988. Pe vremea aia, eu luam pagini de hârtie, le caroiam şi în fiecare careu făceam câte un mic portret. Desenasem un sul lung, l-am împăturit şi l-am trimis la bienală. Am luat premiul I. Asta însemna bani şi o rezidenţă de două săptămâni în Iugoslavia. În Iugoslavia nu se putea merge, pentru că pe acolo fugeau toţi. Colegii de la Oradea mi-au zis: „Bă, Dane, mai bine nici nu zici, că dup-aia trebuie să ceri paşaport, le atragi ăstora atenţia“. Am lăsat-o moartă. În 1990, le-am scris sârbilor care-a fost treaba şi ei mi-au spus: „Vino acum, nu-i o problemă“. M-am dus, dar la ei era hiperinflaţie, nu mai valora nimic bursa şi nu era tabăra internaţională, ci locală. E interesant, că erau artişti din fiecare republică şi deja se simţea tensiunea. Mi-aduc aminte că odată ne uitam toţi la televizor, se deschideau jocurile europene la atletism şi au băgat imnul croat. De acolo a pornit o discuţie între ei. N-am înţeles-o, dar se simţea tensiunea.

Care a fost prima expoziţie în străinătate?

Cea mai importantă, în primii ani, a fost în 1993. Există Institutul pentru Relaţii Culturale Externe al Germaniei, IFA, care a pompat bani în Est. Ei au organizat o expoziţie, la care am fost cinci artişti români. Ţin minte că au scos primul catalog color. Pentru mine a fost extrem de importantă expoziţia asta. Există IFA Stuttgart şi IFA Berlin. Din Stuttgart am mers şi la Berlin.

Dan Perjovschi arhiva personală

Dan Perjovschi, la MoMA, 2007; Foto: Lia Perjovschi

Reconcilierea cu trecutul

Dar la Bucureşti cum v-aţi mutat?

După Revoluţie, imediat, m-am dus la Ministerul Culturii. Am ajuns acolo prin soţia mea, Lia. Ea era studentă, ştia un tip de la Regie-Film care era şeful departamentului de tineret din Ministerul Culturii, condus de Pleşu. Căuta specialişti pe teatru, literatură şi artă şi a întrebat-o pe Lia dacă nu cunoaşte pe cineva. Şi-aşa m-a adus în Bucureşti. Am început lucrul la acest departament şi deja se aranjase o vizită a acestor tineri din minister în Germania, să semnăm documente pentru schimburi culturale. Cu alte cuvinte, un porcoi de bani germani trebuia să vină în România şi o grămadă de artişti din România să meargă în Germania. Şi a venit mineriada din 1990. Ne-am dus acolo, dar nu ne-a mai primit nimeni. În loc de şeful statului Bavaria, a venit secretarul doi.

Măcar acum putem spune „inculpatul Iliescu“.

Da, măcar să-i tremure lingurica, ca lui Vişinescu, până la capăt.

Mai simţiţi o oarecare răzbunare?

Da, eu am o expresie: de câte ori trec graniţa se răsuceşte Ceauşescu-n mormânt. Şi-l ţin ca pe o elice (râde).

Dan Perjovschi Arhiva personala

Lia şi Dan Perjovschi lucrează 

împreună de 35 de ani; Foto: Angel Sanchez/ „El Pais“

Arta în familie

Colaboraţi şi cu soţia dumneavoastră destul de mult. Ajungeţi, însă, să vă tachinaţi în familie pe seama succesului?

Noi expunem împreună, nu aceeaşi lucrare, ci în paralel şi avem practici care seamănă, dar se şi despart în mod vizibil. Lia are tipul ei de succes şi ea a acceptat felul în care eu mă comport şi şi-a creat lumea ei. Nu suntem în competiţie. Are expoziţiile ei, e invitată foarte des la expoziţii. Noi lucrăm de 35 de ani şi orice desen făcut în urmă cu 20 de ani capătă altă valoare. În cazul ei, la fel. Pe vremea când nu ştiam că există termenul performance sau happening, Lia a făcut nişte acţiuni cu corpul ei, fără public, singurul martor am fost eu cu aparatul foto. Noi n-am ştiut că exista aşa ceva atunci, am avut un şoc când am ieşit în Occident. Ne-am dat seama că, la noi, cultura vizuală se oprise în dreptul lui Picasso. Noi nu ştiam arta anilor ’60, ’70, ’80 şi ’90.

Astăzi, pare că sunteţi mai apropiat de tineri decât de artiştii din generaţia dumneavoastră. De ce?

Am fost în diverse tabere de artă să fac workshopuri şi sunt foarte inteligenţi liceeni de azi. Am fost într-un proiect la Târgu Ocna, unde există un Cerc de Artă Contemporană, şi am desenat pe zidul liceului, cu elevi de la Colegiul Naţional „Costache Negri“, cu subiectul „Elev şi profesor“. Păi, eu nu pot desena pe muzeele din România, că sunt date cu humă (râde). Am cunoscut şi grupul Forum Apullum din Alba Iulia, e foarte impresionant. De când cu Roşia Montană, de fapt un pic dinainte, mi-am dat seama că există grupuri care fac lucruri fenomenale.

Sunteţi foarte apreciat şi premiat în străinătate. Însă din partea României aţi primit vreodată premii, decoraţii, ceva?

Cred că am primit odată când era preşedinte Constantinescu, dar m-am enervat că nici nu m-a întrebat nimeni nimic, au dat o găleată de medalii la mai mulţi. Cred că nici nu m-am dus. Am luat premiul Fundaţiei „Gheorghe Ursu“, care a făcut un concurs „Eseu pentru liceu“ şi eu am ajutat cu grafica şi am primit un premiu simbolic de la ei. Cred că am mai luat de la revista „Cuvântul“, dar demult, prin ’96-’97, când era altfel de revistă. Am luat acum de la Radio România Cultural, acum vreo doi ani, de la Gala Participării Publice, pentru că eu le-am tot făcut desene. Deci sunt cumva în afara premiilor de specialitate. Dar până când nu mă premiază ăştia e bine. Dacă primesc premii civice înăuntru şi artistice de afară, e suficient.

„Sunt artist şi am limitele mele“

Pare că aţi fi unic în genul ăsta de abordare artistică. Mai există alţi artişti care să aibă o abordare similară?

E un american foarte cunoscut, Raymond Pettibon. Acum a fost o mare expoziţie retrospectivă în Viena a unui artist american care a murit foarte tânăr, la 33 de ani, Keith Harring, care a făcut o artă alb-negru, cu un limbaj social şi politic. Mai e un desenator englez, care e mai poetic şi are tipul de umor englezesc, David Shrigley. Există şi un artist bulgar, Nedko Solakov, care desenează direct pe zid, dar face nişte desene mici, poetice, nu politice ca mine. Mai există un important artist sud-african, William Kentridge, care face desene animate pe subiecte de rasism, dure. Nu sunt singur, dar diferenţa faţă de restul lumii e că eu vin din presă şi fac cumva reportaje, microeditoriale, pe când ceilalţi sunt mai narativi.

Aţi primit oferte să intraţi în politică?

USR mi-a propus să fiu candidatul lor pentru şefia ICR. Eu sunt, totuşi, un artist şi recunosc, am limitele mele. Nu aş fi un manager bun. Sunt subiectiv, eu nu pot să guvernez cultura care nu mă interesează. Dar pe toţi oamenii mişto pe care-i cunosc şi s-au băgat în politică îi sprijin şi-i laud. În plus, eu nici nu aş rezista în Parlament, cred că m-ar aresta ăştia a doua zi.

„Nu-mi place folclorul. M-a înţepat miriştea şi nu mi-a plăcut“

Dan Perjovschi Foto R. Helici

Dan Perjovschi, în tăcere, la protestul Vă vedem din Sibiu. Foto: Rares Helici

Credeţi că civismul e o formă de artă sau e mai mult decât atât?

Nu ştiu dacă e o formă de artă, dar cred că arta şi civismul pot negocia, pot împrumuta una de la alta. De pildă, protestul ăsta de la Sibiu, de 15 minute, e un fel de living sculpture. Eu îl definesc ca fiind cel mai important monument al democraţiei din România. E o sculptură care asta face: performează libertatea de a tăcea, de a gândi.

Dă rezultate, oare, tăcerea aceasta?

Dacă vorbesc toţi, trebuie să mai şi asculte careva. De pildă, mie-mi place Iohannis. Lumea ar trebui să-l laude că e un om care tace mai mult. Toţi preşedinţii au vorbit în continuu, uită-te la Băsescu, încă n-a terminat de vorbit. Iohannis nu tace politic. El îşi face toată agenda de preşedinte – nu cum vrei tu, ci cum e agenda. Istericii ăştia de aici vor sânge, scuipături pe pereţi, zbierături. Din păcate, Europa, pe care eu o iubesc, a dat înapoi. A căzut Ungaria, a căzut Polonia, noi putem să-i ajungem din urmă, fără să facem lucruri teribile, doar menţinând lucrul decent. Mai avem nevoie de nebuni când toţi sunt nebuni? Uite, Erdogan. Istanbulul era fenomenal de interesant. Era o viaţă culturală extraordinară acolo. Am expus de câte ori am putut. Câteodată era mai european decât Europa. Acum au plecat toţi amicii mei de acolo.

Un artist ar trebui să fie implicat civic, prin natura lui?

Eu sunt pentru un tip de angajare, dar nu spun că e obligatoriu. Sunt unii artişti care pot să mediteze pe o cană desenând-o nu-ştiu-cum şi au şi ei rolul lor. Dar cred că în secolul ăsta, în momentul ăsta, trebuie să te implici. Mai ales că zona de artă e mult mai liberă în abordare. Dacă aţi văzut, cam toate protestele din lume au ceva artistic, pancartele, textele, imaginile, felul în care se îmbracă lumea.

Cam de la mai ’68 încoace.

Da, apropo, că se fac 50 de ani. Numai că ’68-ul vestic era într-un fel, ei distrugeau ordinea burghezo-înţepenită cu stânga, iar ’68-ul nostru e invers, aici era destinderea pe care au ras-o sovieticii cu tancurile la Praga.

Dan Perjovschi arhiva personală

Fragment din expoziţia lui Dan Perjovschi, organizată la Lombard Gallery, în New York, 2018; Foto: Dan Perjovschi arhiva personală

„Uite, Dan, ai cumpărat plicuri. Asta tăiem“

Credeţi că arta trebuie să fie mai degrabă de stânga, ideologic vorbind?

Da. Nu ştiu dacă trebuie, dar este de obicei. Pentru că tu, în zonele astea intelectuale, ţii partea celui slab.

În Bucureşti, pare că intelectualii ţin cercul închis, mai mult pentru ei.

Da, dar toată teoria de artă, toate marile expoziţii sunt pe o bază critică de stânga. Bine, e influenţa occidentală, critică societatea capitalistă. Toată lumea foloseşte ca parametru creşterea economică, growth. Dar creşterea asta nu-ţi spune şi cât poluezi, ce resurse epuizezi. Nu te poţi baza numai pe acest parametru. Oamenii ăştia de stânga, care tratează filosofia marxistă şi post-marxistă, care e un instrument bun de critică a capitalismului, găsesc vederi diferite, care sunt în opinia mea binevenite. Unele sunt în exces, bineînţeles. De exemplu, menirea mea ca artist internaţional este să bag găuri şi-n utopia de stânga, să spun: „Eu vin de acolo, n-a fost bine“, adică să am o privire un pic mai nuanţată şi critică pentru ambele sisteme. De aceea, sunt un propagandist al democraţiei, nu atât al sistemului capitalist. Şi democraţia trebuie revăzută, chestionată.

În democraţie s-au propagat şi fantasmele cu Soros, de pildă.

Estul Europei trebuie să-i facă statuie lui Soros. Ăsta a fost micul Marshall Plan al estului Europei. Oamenii şi-au făcut studiile, au ajuns la seminarii internaţionale, au publicat cărţi pe banii acestui om. Sigur că şi el a făcut averea pe speculaţie bursieră, care probabil că a nenorocit nişte oameni.

V-aţi salvat cu această remarcă, altfel ar fi spus lumea că sunteţi soroşist.

Chiar sunt! Am fost şase săptămâni în Statele Unite, cu ArtsLink America, un joint care dă burse artiştilor din Europa de Est. E fabulos, pentru că ţara nu-şi poate permite. Uite, am colaborat cu ICR, când era echipa Patapievici. A fost o perioadă bună, echipa aia a făcut ce trebuia, dar era sub un asemenea atac, încât mie, ca reprezentant al României oriunde în lume, mi se cerea să vin cu bonuri de masă ca să justific diurna. Zicea doamna contabilă: „Uite, Dan, ai cumpărat nişte plicuri. Asta tăiem. Scădem 1,20 euro“. Mă gândeam: oare fotbalistul de la echipa naţională strânge şi el bonuri?

Refugiul în modernitate

Nu mai colaboraţi cu statul?

De atunci, nu mai colaborez cu statul român. Cu ICR am tăiat-o când au ras echipa Patapievici. Dacă ai experienţa străinătăţii, vezi imediat: orice tâmpenie trimisă de aici undeva nu interesează pe nimeni. Dacă ăla nu o cere, degeaba o duci tu.

Dar dacă duci tradiţiile româneşti?

Poţi să le duci, dar trebuie un context. Trebuie să duci costumul autentic, nu din plastic şi refăcut, pus numai într-un festival de acest gen. De pildă, eu, ca artist contemporan, m-am plictisit ca toţi preşedinţii din lume să fie duşi la Muzeul Satului. Avem şi noi o modernitate, dadaism, un Brâncuşi, un Cioran. Ideea e că mereu când e vorba de România ne refugiem în căluşari. De ce? Ne putem refugia şi în Cioran.

Aţi purtat vreodată ie?

Nu. Nu-mi place folclorul. N-am nicio legătură cu lumea satului, deşi mama mea e de la ţară, din satul Bogatu Român, din jurul Sibiului.

Ce nume!

Da, iar familia ei se numea Rău. Ha ha! Revenind, eu n-am avut o legătură bună cu lumea satului. Pe mine m-a înţepat miriştea şi nu mi-a plăcut. În schimb, aveam un unchi la Răşinari, era unul dintre oamenii culţi din familie, care era avocat şi avea o bibliotecă. Mă duceam acolo în vacanţe şi stăteam toată ziua şi citeam. Aşa suportam bondarii şi viespile. Dar mie îmi place oraşul, mi-a plăcut dintotdeauna Sibiul.

Păi, în copilărie, ce făceaţi toată ziua în Sibiu?

Numai prostii, ce să fac. Unul dintre jocurile noastre favorite era să vedem care fuge mai aproape de motocicleta care trece (râde).

„Sacrificiul nostru a fost că am renunţat la copii, la o viaţă de familie standard“

Ce faceţi când vă relaxaţi sau când aţi obosit?

Zac. Mă uit pe Facebook, mă uit la televizor. Am nevoie de timp în care să nu se întâmple mare lucru. Când fac câte-un proiect în străinătate şi am şapte zile, mi se încing creierii, că fac expoziţia pe loc. Îmi încarc apoi bateriile ducând viaţa normală, de zi cu zi. Tund iarba, mă duc în oraş să cumpăr lapte.

N-aveţi vreo pasiune aparte.

N-am timp. Acum, cu Lia, am reuşit să construim un atelier la Sibiu, o casă, unde am reuşit pentru prima oară în viaţă să adunăm toate cărţile, albumele de artă. Cumva, locuiesc într-un muzeu. În muzeul Liei, că ea are un proiect numit Knowledge Museum. Eu sunt un exponat...

Dan Perjovschi Arhiva personala

„Muzeul-casă“ din Sibiu, plin de studenţi la jurnalism din Graz, Austria; Foto: arhiva personală Dan Perjovschi

Asta vreţi să rămână acolo, muzeu?

Ideea noastră este ca acea construcţie să rămână oraşului Sibiu ca un centru de cercetare în arta contemporană. Cu toate resursele, cărţile, documentarele, cu toate lucrurile noastre.

Aveţi un program foarte încărcat, sunteţi mereu pe drumuri. Asta să fie hârtia de turnesol a succesului?

Eu ştii cum îl iau? E ca şi cum sunt angajat şi serviciul meu e o săptămână aici, o săptămână dincolo. Eu sunt plătit pentru ce eraţi voi pedepsiţi când eraţi copii, că nu aveaţi voie să mâzgăliţi pereţii. De-asta mi se pare situaţia ideală.

Vă gândiţi la bătrâneţe? Vă e teamă?

Nu ştiu ce va aduce viitorul, noi de-aia ne-am pregătit casa asta, care e un fel de muzeu. Dar nu prea ne-am gândit la bătrâneţe, nu, mintea refuză. Corpul nu mai face faţă. Urc pe scară, cobor de pe scară, eu în prima zi sunt praf, nu mai pot să-mi mişc mâinile. A dat succesul peste mine târziu, la 50 de ani. Eu sunt stabil cu limbajul meu şi cu scena internaţională cam din 2005 şi eu am terminat facultatea în 1985. Iar prima expoziţie care mi-a convenit a fost în 1995.

Prima revoluţie personală, la New York

Unde a avut loc?

În America. Am avut o invitaţie la un centru de artă experimentală din New York, în urma bursei ăleia de care am povestit. Tipei de acolo i-a plăcut mult ce fac eu şi m-a invitat şi-n anul următor, când am ajuns cu o altă bursă. Spaţiul era condus de Martha Wilson, un foarte important artist de performance din Statele Unite. Am făcut un proiect la care am început să desenez din prima zi. Am desenat omuleţi pe zid, mi-a trebuit o lună să desenez toată galeria cu creionul. Iar la vernisaj am împărţit gume, pentru ca lumea să şteargă desenul. Întâmplător, era 1 decembrie, care e ziua naţională a României, dar în cultura americană e ziua în care se celebrează prietenii care ţi-au murit de SIDA. E o zi importantă pentru ei. De-asta, vernisajul a avut un foarte mare impact în Statele Unite. Atunci am simţit că am putere... Am crezut că am cucerit New York-ul. Am fost inconştient. New York are sute de mii de artişti! Oamenii din România nu-şi dau seama ce înseamnă o cronică în „The New York Times“. E greu să faci performanţă culturală într-o lume care produce cultural enorm şi produce şi bine. Eu am avut inconştienţa aceasta că mă duc să cuceresc New York-ul şi ceva s-a întâmplat cu adevărat. Cred că mai mult în mine decât în oraşul-centru-al-lumii.

A fost momentul care v-a redirecţionat cariera, practic.

Următorul moment e 1999, când am reprezentat România la bienalele de la Veneţia, împreună cu grupul subREAL. Asta e o istorie pe care eu o spun hazliu, dar ea n-a fost hazlie. Am câştigat concursul cu un proiect pe care nu l-am putut face, pentru că Ministerul Culturii n-a dat bugetul. Trebuia să fac o instalaţie din cărţi, îmi trebuia un anumit mobilier, nu s-a putut face. Şi-atunci am zis: „Ştii ceva? Eu mă car la Veneţia şi mă duc să desenez pe jos“. Am desenat tot pavilionul românesc pe jos, de data asta cu istorii. Ăsta a fost un proiect care a fost foarte bine primit acolo. Lumea călca pe desen. Ştergeau desenul admirându-l. E Veneţia, plouă, e umiditate, oamenii încercau să nu calce pe el. Erau mii de desene, vedeai unul care-ţi plăcea şi voiai să-i arăţi cuiva, dar nu mai ştiai unde e că se ştergea. A funcţionat foarte bine chestia asta, am primit mulţi ani după aceea invitaţii la expoziţii pentru că lumea văzuse asta.

Contactul fizic cu arta

Era o experienţă de artă care se schimba sub ochii tăi, practic.

Datorită acestui tip de proiect am şi ajuns la chestiunea cu temporalitatea. A şterge, a distruge e creativ. Lasă loc la ceva, oamenii simt pierderea. De-asta suntem fascinaţi de statui care au mâini rupte, care nu mai au cap. Pentru că îţi imaginezi lipsa, completezi cu mintea ta. Participi. Asta m-a educat pe mine să lucrez. Am văzut ce se întâmplă, mi s-a părut mişto. Am mers în continuare pe ideea asta. Am luat podeaua, am făcut nişte careuri şi-n fiecare careu am făcut câte o istorie. Când ăştia au călcat, au şters careurile, şi-atunci am văzut că desenele pot pluti singure, de-aia apoi le-am făcut pe zid. Dintr-una în alta am mers.

Aţi avut şi accidente?

Accidentele m-au ajutat. În Germania, în bazinul Ruhr, în enormele clădiri unde odată se producea cox, pereţii sunt negri. A trebuit să lucrez cu cretă, pe zidul ăla. Nu poţi face multe, se rupe creta, dai cu mâna de perete, te doare, te râşcâi pe mână. Am avut un contact fizic cu zidul şi-a trebuit să mă lupt cu el trei luni. Atunci a trebuit să simplific linia foarte tare, ca să reziste pe peretele ăla. Am tot învăţat. La New York, am avut un zid extrem de înalt, cred că cel mai înalt din viaţa mea. Nu mai ajungea maşina-lift, trebuia una dublă, pe care nu ştiam s-o manevrez, a venit un gagiu să mă ajute. Urcând, îi zic: „Trebuie să-ţi zic adevărul: mie, la aşa mare înălţime, nu-mi place“. Iar el mi-a zis: „Nici mie“.

Aici se pune întrebarea dacă se poate artă fără sacrificii.

A, nu. Dar ăsta nu e un sacrificiu. Sacrificiu a fost, de exemplu, că am renunţat la copii, la o viaţă de familie standard. În primii ani am trăit prost, am mâncat prost, am avut vieţi turbulente, să zicem aşa. În cazul Liei, a fost o mare traumă, a făcut un avort pe vremea comunismului, pe şest. Ăştia când vin cu familia lor tradiţională nu ştiu ce vorbesc. Aici s-a murit. Doctorul n-avea voie să te salveze, că-l arestau pe el. Aici trebuie educaţie sexuală în şcoli. Noi am trecut prin nişte traume, alea sunt sacrificii.

Dan Perjovschi Arhiva personala

Fragment din lucrarea „Dark Parliament (2016); Foto: Arhiva personală Dan Perjovschi 

Cum aţi trecut peste trauma de a nu avea copii?

Lia a lucrat. A făcut unele dintre performance-urile astea alb-negru, cu corpul ei. Şi acum, din când în când, mai apar referinţe la chestia asta. Cumva a încercat să o transforme creativ. De altfel, tot ce ni s-a întâmplat am încercat să întoarcem cumva creativ, dar nu neapărat ca artă-terapie. Nu-mi place termenul. Nu-mi place ideea asta că arta trebuie să producă ceva, să aducă public, să vindece.

Doborârea zidurilor, la propriu şi la figurat

Cum aţi caracteriza România la Centenar?

Noi suntem eroi cam repede. Unii zic: „Am fost la demonstraţie toată noaptea“. Păi, pe alţii i-au ciuruit, pe alţii i-au ars şi i-au aruncat la canal. România nu ştie rutina. Noi ne ambiţionăm, ne umflăm în pene, dar ţine trei zile, ca minunile, ca revoluţiile. De Centenar, ar trebui să dăm jos zidul din jurul Parlamentului şi să aducem o bucată din zidul Berlinului, pentru că metafora zidului e foarte puternică azi, când Europa îşi construieşte alte ziduri.

Aţi desena pe zidul pe care Ungaria l-a construit ca să oprească imigranţii?

Nici măcar nu pot desena pe el, pentru că e din sârmă ghimpată. Astea sunt cele mai perfide ziduri. Eu ştiu o lucrare de artă foarte mişto cu zidul care seapară Palestina de Israel. Au venit artişti de pe ambele părţi ale zidului, au dat o gaură cu burghiul şi-au tras un cablu care a conectat două proiectoare puse pe ambele părţi ale zidului. Şi-atunci cei din Israel vedeau prin ecran ce se întâmplă în Palestina şi invers. Nu e mişto? Şi-n 20 de minute a apărut armata israeliană, iar soldaţii n-aveau ce să facă. Au stat şi militarii şi s-au uitat.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite