INTERVIU Corneliu Porumboiu, regizor: „Când să dau la Regie, tata mi-a zis: «Băi, termină şi ASE-ul, să ai o meserie»“

Corneliu Porumboiu

De la copilăria petrecută în cartierul din apropierea gării Vasluiului la antrenamentele de fotbal alături de tatăl său şi până la întâlnirile care l-au format, Corneliu Porumboiu povesteşte în interviul pentru „Weekend Adevărul“ despre paşii care l-au purtat spre regizorul care e astăzi, cel care s-a întors recent din competiţia de la Cannes, unde şi-a prezentat „La Gomera“, care va apărea în cinematografele româneşti începând cu 13 septembrie.

În această primăvară, regizorul Corneliu Porumboiu (43 de ani) s-a aflat la Festivalul de Film de la Cannes, unde şi-a prezentat, în competiţie, cel mai recent lungmetraj, „La Gomera“. Filmul spune povestea unui poliţist corupt pe nume Cristi care este nevoit să meargă pe o insulă din Spania, ca să înveţe un limbaj fluierat ancestral, „el silbo“, pentru a-l scoate din puşcărie pe Zsolt, un traficant de droguri aflat în arest la Bucureşti. „La Gomera“ are toate elementele captivante pe care le poate cere un spectator: de la o intrigă bună care nu te lasă să intuieşti niciun fel de intenţie, la umor negru şi o distribuţie mai mult decât potrivită, şi până la referinţe din cinematografie – genul noir în special. Atât la premiera mondială de la Cannes a filmului, cât şi la cea românească de la Festivalul Internaţional de Film Transilvania (TIFF), finalul „La Gomera“ a adus acelaşi rezultat pentru Porumboiu şi echipa lui: minute întregi de aplauze şi ovaţii.  

Regizorul ajungea prima dată la Cannes în urmă cu 15 ani, cu scurtmetrajul „Călătorie la oraş“, pentru care primea locul II în secţiunea Cinefondation. Privind în urmă, realizează că atunci a fost cel mai important moment. Era o confirmare pentru studentul de la acea vreme, în condiţiile în care îşi spunea: „băi, dacă o să ajung să fac un film-două în viaţa asta e bine“. Regizorul de azi a început ca un absolvent de liceu, specializarea matematică-informatică, nedecis în privinţa facultăţii. A ales în primul rând oraşul: Bucureşti, iar apoi specializarea: management, în cadrul Academiei de Studii Economice (ASE). După ce vărul său, Petronius, l-a dus la cinematecă, s-a instalat însă „microbul“. 

A văzut „La dolce vita“ al lui Fellini şi s-a produs declicul. „Mi-a plăcut enorm, aşa că am început să mă duc constant acolo.“ Dacă atunci când şi-a anunţat părinţii că vrea să dea la regie, mama i-a spus că i s-ar potrivi, tatăl său, arbitrul Adrian Porumboiu, a ales să fie mai pragmatic şi i-a spus „stai puţin şi tu, poate eşti în depresie... măcar termină ASE-ul, nu se ştie niciodată“, după cum îşi aminteşte, râzând, Corneliu Porumboiu.

„Weekend Adevărul“:  Cum ţi-ai descrie copilăria?

Corneliu Porumboiu: Păi, am copilărit în Vaslui şi nu sunt multe cartiere în Vaslui. Eu eram în cel de lângă gară, la două minute de mers pe jos de ea. A fost o copilărie frumoasă, mă jucam mult în faţa blocului şi am făcut o şcoală de cartier. Toată lumea mea era cartierul ăsta al gării. Aveam mulţi prieteni, ne jucam fotbal în curtea şcolii. Mai jucam şi pe bani. Aveam tot timpul minge nouă, aşa că toţi ăştia mai mari mă luau la joc, pentru că veneam cu un „Artex“ pe care mi-l adusese tata. Era faimosul „Artex“ cu care se juca, de exemplu, la campionatul mondial. Aveam şi „Tango“ la un moment dat, aşa se numea, şi, da, mă primeau ăia mai mari şi jucam cu ei. 

Alături de fratele lui, Octavian (Foto: arhiva personală)

Am avut o copilărie liniştită în oraşul ăsta. Abia la liceu am început să simt că e mic şi că trebuie să plec, că trebuie neapărat să plec. Sunt multe lucruri. A fost o copilărie cu casete video, venea tot blocul la mine şi ne uitam la filme cu Bruce Lee, cam ca toată lumea din perioada aia care avea casete.

Cu ai tăi cum te înţelegeai? Erai copil-problemă, erai copil-model?

Mama a fost profesoară de limba română. Ea a insistat tot timpul că ar trebui să citesc (râde).  Tot timpul m-am înţeles foarte bine cu ai mei. Bine, nu am fost un elev prea silitor, dar nici foarte delăsător. Dar ei niciodată nu mi-au zis: „dom’le, trebuie să iei note mari“. Nu, niciodată nu mi-au zis aşa ceva. „Important în viaţă este să faci ce-ţi place“, aşa îmi spuneau.

Petreceai mai mult timp cu tatăl tău?

Nu, din contră. Tata era plecat des, în fiecare weekend. Din punctul ăsta de vedere a fost o copilărie atipică. Da, tata avea meci. Şi când mergeam în vacanţa de vară, el se antrena. Mergeam la Eforie Nord, iar el acolo făcea şi recuperare şi se şi antrena. Nu prea ieşeam, de exemplu, în weekend cu prieteni de familie, pentru că, na, tata nu era. Din punctul ăsta de vedere, a fost atipic.

Când ai mai crescut nu te lua cu el în deplasări?                                                          Cu părinţii, la un meci de fotbal (Foto: arhiva personală)

Nu, era dificil. Îl mai urmăream când eram student la Bucureşti. Atunci mai mergeam la meciurile lui, dar era deja spre final de carieră. Făceam, în schimb, antrenamente cu el, vara, de exemplu, când aveam vacanţă. Într-o vară chiar mi-a zis: „băi, vara asta vom sta şi ne vom antrena“. Eu i-am zis: „băi,
lasă-mă, vreau să merg la Costineşti“. Aveam 15 ani, eu voiam să merg la mare. Iar el zicea: „nu, nu, vara asta stăm şi ne antrenăm“.

Făceam două antrenamente pe zi. Unul era pentru el, fizic, ca arbitru, şi celălalt pentru mine, cu mingea, după-amiază. Ne antrenam pe un stadion gol. Asta a fost o şcoală pentru mine. Cumva, el m-a inspirat, pentru că, totuşi, pasiunea asta a lui pentru fotbal, seriozitatea cu care se antrena, din lucrurile astea păstrez şi eu acum.

Deci ai preluat nişte valori.

Până la urmă, într-o anumită măsură, suntem în zona eticii în tot ceea ce facem. Văzându-l pe el, când eram copil, că făcea în fiecare zi antrernamente, înţelegeam ceva. Când vezi din exterior, te întrebi „bă, ce face un arbitru? Se duce şi arbitrează sâmbata“. Dar, când vezi după aceea, din interior, că face antrenament în fiecare zi şi în vacanţe...

Se „certa“ cu tatăl lui pe arbitraj

Te-a făcut mai popular tatăl tău?

Cu colegii, la şcoală, aveam discuţii de tipul: „băi, taică-tu trebuia să dea penalty acolo“ (râde). Da, erau comentariile astea, fiind cel mai popular sport. Acasă şi eu mă mai „certam“ cu el, îi spuneam eu: „măi, nu trebuia să faci aşa“. Eram destul de popular oricum, cred că tot timpul am comunicat bine, am fost un tip deschis.

(Corneliu Porumboiu, licean, înaintea „erei regizorale”.Foto dreapta, arhiva personală )

Şi când ai plecat la facultate, ai ales management, la Academia de Studii Economice. Asta îţi doriseşi sau nu erai prea decis?

Nu eram decis. Vorbim de anii ’93-’94. Avusesem specializare la liceu mate-fizică, eram destul de bun şi nu ştiam exact ce vreau. Aveam un grup de prieteni cu care păstrez şi acum legături foarte strânse. Noi eram cam prima generaţie care pleca la Bucureşti, că până atunci, majoritatea pleca la Iaşi. Tot discutând cu ei, am zis „vreau şi eu la Bucureşti“. Dintre prietenii ăştia ai mei, câţiva au plecat cu Tempus, programul ăla în limba engleză (n.r. – program al U.E., axat pe reforma şi modernizarea învăţământului superior în ţările partenere din Europa de Est, Asia Centrală, Balcanii de Vest şi regiunea mediteraneană), altul dădea la cibernetică, eu la management, alt prieten la S.R.I., unul la poliţie. Aşa că am plecat în Bucureşti.

Spre film ai fost atras odată cu vizitele la cinematecă.

Da, pe care absolut întâmplător am descoperit-o. Eu vedeam foarte multe filme VHS, consumam mult. Dar niciodată nu mi-am zis „vreau să fac asta“. Dar nici nu-mi plăcea deloc ASE-ul. Mă ascundeam la cinematecă, iar la un moment dat, am zis că asta vreau să fac.

Bănuiesc că prima oară nu ai fost singur. Deci cine te-a dus acolo?

Un verişor de-al meu care terminase automatizări-calculatoare. Petronius îl cheamă. Lucra de un an în Bucureşti şi prinsese un contract în Toronto. M-a prins în Bucureşti un an, el urma să plece în iulie. Pentru că eram nou în Bucureşti, el s-a simţit dator şi mi-a arătat oraşul. Şi unul dintre locuri a fost cinemateca. Am mers şi am văzut atunci „La dolce vita“ al lui Fellini. Mi-a plăcut enorm, aşa că am început să mă duc constant acolo. După, Petronius a plecat. Mai ieşeam cu el şi cu prietenii lui. Mi-aduc aminte că eram cel mai mic, toţi terminaseră – şase ani sau cât făcuseră ei de automatizări –, iar eu abia intram. Mai mergeam cu ei la chefuri, dar au plecat toţi. Erau parte a primulului val de migraţie, după Revoluţie, după mineriade.

Vasluiul şi Revoluţia

Apropo de Revoluţie, cum te-a prins?

Jucam ping-pong cu un prieten (râde). Am auzit că se întâmpla ceva, aşa că m-am dus repede acasă şi, după, am stat lipit de televizor.

Erai copil, îţi mai aminteşti ce înţelegeai din ce vedeai acolo?

A fost un sentiment de eliberare cumva, cât puteam eu să simt atunci. Aveam 13-14 ani. După aceea, ţin minte ca imagine, aşa, de la prima mineriadă, când îşi făcuse cineva un chioşc şi i-au dat foc. Aia a fost o chestie contra, foarte dură. Dar atunci, pe moment, îţi dai seama, a fost un moment din ăsta aproape mistic, cred. Pentru că până atunci credeai într-o chestie absolută. În Vaslui s-a ieşit foarte puţin, la noi în cartier, deloc. Eu eram şi copil, am stat acasă. Oraşele astea mici sunt cumva suspendate şi departe. Acolo, lucrurile ajung doar cu ecou.

Să revenim la facultate. De la a vedea filme la a vrea să le faci e, totuşi, o distanţă destul de mare.

De la început mi-a plăcut, iar după, am luat legătura cu nişte tipi care făceau studii, Viorel Dimaru, şi Alecu Condurache. Ei terminaseră regie sau erau pe final cu studiile. Am început să lucrez cu ei mici scenarii, mai mergeam la filmări la ei, şi, după patru ani, am dat la ATF (n.r. – Academia de Teatru şi Film, denumirea de dinainte a UNATC-ului).

„Băi, stai puţin şi tu, poate eşti în depresie“

Ce filme au format declicul pentru a vrea să faci regie? Sau s-a întâmplat din prima, de la filmul lui Fellini?

Din prima, cu „La dolce vita“. Citeam destul de multă literatură, dar cinemaul îl vedeam foarte mult în zona de entertainment, ce ştiam eu. Era ca şi cum mi s-a deschis o uşă. Aveau programele alea foarte bune. Acolo am descoperit, pe rând, de la clasici precum Bergman, până la marii italieni. Şi am început să consum. Stăteam şi vedeam două-trei filme pe zi. Când te duci şi-ţi place ceva, nu te mai gândeşti.

Părinţii ce părere au avut?

Maică-mea a zis din prima: „cred că asta ţi s-ar potrivi foarte bine“. Taică-miu a insistat: „băi, măcar termină ASE-ul, nu se ştie niciodată“. Se făceau două filme pe an atunci, totuşi. Şi nici în ziua de azi nu e uşor.

Deci tatăl tău voia să ai planul de rezervă, diploma.

Da, el s-a gândit la asta. La început mi-a zis: „băi, stai puţin şi tu, poate eşti în depresie (râde). Mai stai şi tu câteva luni şi dup-aia vezi dacă încă vrei (râde).Te linişteşti şi tu puţin, şi vezi după“. Mai târziu puţin, când a văzut că e serioasă treaba, a zis „măcar termină ASE-ul, ca să ai ceva ce să faci în viaţa asta“. Eu am continuat, mă duceam mult la cinematecă, îmi plăcea foarte mult. Rişti până la urmă. Prima oară am picat, a doua oară am intrat.

Şi cum a fost să te vezi picat?

A fost dur. Dar ştiam. Am un soi de timiditate, cred că de asta şi fac filme despre comunicare. Era o presiune mare, eu eram timid, am clacat prima oară.

Când ai intrat, terminaseşi ASE-ul?

A doua oară am intrat şi terminasem şi ASE-ul, da. Aia a fost prima generaţie la „cu plată“ şi am început şcoala. Am învăţat foarte multe lucruri, mi-a plăcut. Cumva, uitându-mă în spate, îmi dau seama că m-a ajutat foarte mult. Chiar dacă atunci când eşti student, tu îţi zici că ai vrea mai multe lucruri, până la urmă, în lumea asta apar tot felul de lucruri. Chiar am avut nişte situaţii la filmarea asta pentru „La Gomera“ în care mi-am spus: „băi, dacă nu făceam ATF-ul...“.

Nu era prea bine, nu?

Nu îmi filmam scenele în timpul ăsta (râde). 

„Ştiu că am fost privilegiat“

Când ai venit cu primul film, ce au zis ai tăi?

Maică-mii îi plac toate filmele mele (râde). Lui taică-miu i-a plăcut „Călătorie la oraş“ (n.r. – scurtmetrajul său din 2003), şi ăsta de acum, „La Gomera“. A zis: „băi, ăsta da, ai mai făcut şi tu un film“. În rest, e foarte critic. „Ce ăla «Metabolism»?“ (râde). „A fost sau n-a fost?“ i-a plăcut oleacă mai mult. În orice caz, discutăm, avem o relaţie foarte ok, foarte deschisă. Mama stă, caută în ele, le găseşte, face alte filme. Tata e mai direct. Până la urmă, şi eu, când fac filme, le consider foarte bune, aşa că mă mai cert cu el: „Ia, uite, acolo! Ce ştii tu?“ (râde).

Deci te-au susţinut mult cu cinematografia. Cred că au fost tare mândri când ai ajuns prima oară la Cannes, cu scurtmetrajul „Călătorie la oraş“.

Când au văzut că-mi place foarte mult şi că sunt pasionat, nu au mai fost discuţii. Am terminat într-un fel şi ASE-ul ăla şi şi-au dat seama. Mă duceam acasă şi tot vorbeam despre asta, deci ştiau oamenii că o iau pe calea aia. N-au mai zis nimic. Au fost primele discuţii în prima parte, atât. Şi taică-miu a fost tot timpul de principiul: „bă, în viaţa asta trebuie să încerci să faci ce îţi place, că dacă o să faci ce-ţi place, o să fii şi bun. Că nu poţi să fii bun în toate“. Poţi să fii bun în două-trei chestii, în maximum o chestie, foarte bun. 

M-au susţinut în general, m-au susţinut şi cu „A fost sau n-a fost?“. Până la urmă, tata m-a ajutat cu banii acolo. Am discutat cu el destul.  Făcând a doua facultate, la taxă – taxa la ATF era cea mai cea – raportat la situaţia din România, ştiu că am fost privilegiat. Nu ştiu câţi îşi permit să facă a doua facultate la taxă şi să fie, totuşi, regie-film, care e printre cele mai scumpe. Erau mai mari taxele pentru că acolo erau şi taxele de învăţământ, dar şi materialele. Pentru că, practic, tu trebuia să plăteşti şi filmul. Când ajungeai în anul patru, când lucrai pe peliculă color 35, tu plăteai de fapt. Eram şapte la buget, cinci la taxă. Parcă aşa era. 

„Limbajul fluierat din «La Gomera» se predă pe insulă, în şcoli. Cel care joacă în film e şeful catedrei de «el silbo»“

Te-ai dedicat complet celei de-a doua facultăţi?

Cu cinemaul, nu contează când începi, contează ca atunci când începi, să o faci bine. Tot timpul am văzut şcoala ca pe un exerciţiu. E o artă foarte scumpă şi nu stă nimeni să bage banii în tine şi să te dedici doar pe jumătate. Am încercat foarte multe lucruri în şcoală, adică am făcut foarte multe exerciţii, pe lângă cele pe care le aveam de făcut. Am stat şi am învăţat. E şi o meserie foarte practică până la urmă. Aveam lucruri bune, care luau ceva timp. Adică lucram în masă de montaj, se tăia pelicula, lipeai. Sunt lucruri care mă ajută foarte mult acum. Montai în masă din aia de montaj şi tăiai cadrul. Puneai pe duble într-un coş, şi, mamă!, dacă greşeai dubla, sau greşeai tăietura... Şi relipeai două fotograme ca să faci racordul, adică un exerciţiu super-bun. Pentru că acum, chiar dacă lucrezi în digital, îl tai bine (râde).

Revenind la prima ta vizită de la festivalul de la Cannes. Trebuie să fi fost un moment incredibil pentru tine, erai încă student.                                                             Foto: Vlad Cioplea

Ăla a fost momentul cel mai important de fapt, tocmai că eram şi student. A fost copleşitor. Îmi ziceam: „băi, dacă o să ajung să fac un film-două în viaţa asta e bine“ (râde). Nu mă gândeam. A fost foarte important, că era o confirmare. Pentru mine, aia a fost cea mai importantă dintre toate participările mele. 

Şi cum a fost atunci? Cu cine ai vorbit?

M-am pierdut la început, până mi-am luat badge-urile, până am intrat. Am cunoscut atunci mulţi regizori. În juriu, la Cinefondation, unde eram eu cu scurtmetrajul, erau Nuri Bilge Ceylan şi Pablo Trapero, Nikita Mihalkov, Marisa Paredes şi Nicole Garcia. Lui Ceylan i-a plăcut foarte mult filmul şi a zis „ok, hai să stăm amândoi la o bere, să discutăm“. E foarte important, îţi dai seama! Ne revedem din când în când. Ultima oară ne-am văzut la Toronto, când venisem să prezint „Comoara“. El susţinea un masterclass.

Alături de o mică parte din „Comoara” (Foto: Adi Marineci)

Lui Pablo Trapero i-a plăcut foarte mult „Comoara“. E foarte important când îţi zice un regizor din ăsta: „hai să stăm oleacă la masă şi să discutăm“. Cu Ceylan chiar m-am văzut ultima oară când am fost într-un juriu împreună, în Turcia. Mi-a zis: „băi, am revăzut acum ceva timp «Călătorie la oraş» şi finalul ăla mi-a plăcut tare mult“. E important când ai confirmările astea. Până la urmă, sunt întâlniri foarte faine, iar pentru un puşti care vine dintr-o lume în care nu ştie dacă o să facă sau nu film, contează mult. Tot timpul, pentru mine, dacă mă întreabă cineva, zic că ăla a fost momentul.

După, am făcut şi o rezidenţă de şase luni la Paris. Am dezvoltat un scenariu acolo. Şi aia a fost o întâlnire importantă. Eram şase regizori într-un apartament: din Israel, din Finlanda, Canada, Argentina, Brazilia, şi eu, din România. 

Vedeai ce şi cum face fiecare, cam ce tip de cinema face, cum lucrează pe scenariu, adică lucruri de meserie cumva, care sunt foarte importante. Vezi, de fapt, cam care e bucătăria fiecăruia. Aveam şi badge-uri care ne permiteau să mergem la cinema gratis. Mergeam, vedeam filme şi după discutam pe ele.

Ei ştiau ceva despre cinematografia noastră?

Nu ştiau, noi abia începusem. Dar am prins anul ăla când a fost „Moartea domnului Lăzărescu“ (n.r. – în regia lui Cristi Puiu). Altfel, ei ştiau că facem scurtmetraje bune. Ei, când a ieşit „Moartea domnului Lăzărescu“, le-am zis, „băieţi, ia mergeţi şi vedeţi filmul ăla“.

S-au dus ei şi când i-am întrebat ce părere au, mi-au zis „aaaah, da, e bun, e bun!“. „Păi, vedeţi, facem şi altceva decât scurtmetraje“ (râde). Am fost la premieră atunci, m-a invitat Cristi. Filmul a fost extraordinar. Dar da, am râs oleacă de colegii mei după. Bine, era normal, nu ştiau. Poate unul sau doi ştiau de Lucian Pintilie, brazilianul sigur, care cred că văzuse tot. El vedea trei filme pe zi, era un super devorator.

„Aveam în minte nişte tipologii puternice“

Să trecem la cel mai recent film al tău, „La Gomera“. Cu Vlad Ivanov ai mai lucrat înainte, ştii ce poate. Dar la Catrinel Marlon, fostă Menghia, cum ai ajuns?

Am făcut casting. Cristi Mungiu cred că mi-a zis la un moment dat de Catrinel.  Îi povesteam de ce am nevoie şi m-a întrebat: „băi, dar pe Catrinel o ştii?“. Zic: „o ştiu din vedere“. Iar el a continuat: „păi vezi că joacă, face film“.  Am sunat-o şi a venit la casting. După, ea avea un alt proiect, a zis că nu poate. Eu mi-am continuat castingul, iar între timp, proiectul ei nu a mai funcţionat. Am făcut casting mult pentru „La Gomera“, aveam în minte nişte tipologii puternice şi am stat mult pe ele, ştii? Adică am căutat mult, am făcut casting mult-mult.

Foto: Vlad Cioplea

Mi-a atras atenţia actorul care îl joacă pe Zsolt, Sabin Tambrea, foarte interesant. El  e stabilit în Germania, nu? Cum ai ajuns să îl iei în echipă?

Pentru Zsolt, voiam să fie cineva de afară, un român care a emigrat, pentru că voiam să aibă un anumit tip de aer, care să meargă cu povestea. Am tot căutat un actor şi l-am găsit într-un articol de pe net: pe Sabin Tambrea. El a jucat după şi în „Berlin Station“ (n.r. – serial TV creat de Olen Steinhauer). El e plecat de la 3 ani din ţară. Acum o să apară o generaţie de actori care au copilărit în afară, care au plecat odată cu valul de emigrare, o să fie foarte interesant.

Nu m-aş fi gândit că a fost vorba de un casting atât de nuanţat, dacă pot să îi spun aşa.

Da, trebuia să fie cineva care a stat mai mult pe afară, pentru că asta era povestea, un tip care şi-a deschis aici o firmă, dar vine din când în când. Mă interesa să am asta. Am văzut şi români care ar fi putut face rolul. Am luat în calcul ambele variante. Am avut şi noroc cumva că l-am găsit pe Sabin care are, de altfel şi experienţă în cinema, ştie şi mijloacele. A fost brici.

Vlad Ivanov (foto: dreapta) îl joacă pe Cristi. De ce genul ăsta de poliţist?

Subiectul l-am întors pe toate faţetele. Îmi rămăsese cumva în aer poliţistul din „Poliţist, adjectiv“. Aşa că m-am gândit: „ce-ar fi să-l regăsesc pe ăsta, într-o lume total schimbată, după zece ani? Când e total diferit. Nu mai înţelege nimic, iar el să fie spre pensie“.

El avea totul în sertare, avea totul clar. Mă gândeam la tipologia asta de lup singuratic, de antierou. Le aveam în minte, de aici am plecat. După ce am terminat „Comoara“, am plecat cu asta.        Cristi, învăţând „el silbo” (Foto: Vlad Cioplea)

A fost şi prima filmare în străinătate. Ai simţit, din punctul ăsta de vedere, vreun fel de presiune? Probabil ai avut un anumit număr de zile de filmare. Cum te-ai descurcat? 

Cum să nu! Am fost pe insulă (n.r. – La Gomera este una dintre cele şapte insule principale din Insulele Canare, din Oceanul Atlantic) de câteva ori, am făcut prospecţia, am văzut cam despre ce e vorba acolo. Am lucrat cu Francisco Correa. Limbajul fluierat se predă pe insulă, în şcoli, copiilor. Am fost la cursuri ca să văd şi eu.

Contactul nostru pe insulă a fost tot timpul Francisco, Kiko, care  e şeful catedrei. Deci cel care apare şi joacă în film e şeful catedrei de „el silbo“ de pe insulă.

După, am văzut insula care nu e mare, dar care e foarte accidentată. Am avut nişte locaţii pe care le-am vrut la un moment dat, dar era imposibil de ajuns cu o echipă. Aşa am pierdut o plajă, de exemplu, unde aveam probleme cu curenţii. A fost dificil, pentru că iniţial, aveam nişte secvenţe mai complicate care trebuiau filmate cu o echipă din Spania, dar până la urmă, au fost făcute cu o echipă din România, că n-am avut finanţare de acolo. Am avut aventuri de genul ăsta, dar ne-am pregătit destul de bine. Am încercat să pregătesc partea asta cât mai bine. M-am simţit bine.

Oricum, m-am gândit că insula trebuia să aibă şi un aer mai turistic pentru început, să pară un soi de paradis care să se transforme în altceva pe parcursul acţiunii. Am avut noroc şi de vreme. Ne-am organizat bine, am avut echipă bună şi ne-am descurcat acolo. Practic, echipa noastră românească a făcut totul posibil, am avut o echipă foarte bună. N-a fost uşor, a fost un timing... dar toţi au pus osul la treabă. Am avut un sentiment foarte plăcut.

Lecţia cu pistolul în gură

Apropo de limbaj, de „el silbo“, cum au fost lecţiile?

Toată povestea din film, cu lecţia cu pistolul în gură, ei chiar aşa o zic! Deci asta e lecţia în realitate pentru fluierat. Tipul aşa zice: „se pune degetul în gură, ca un pistol“ .

Pare croită lecţia fix pentru un poliţist, deci pentru Cristi, personajul tău.

Da, e exact lecţia clasică pe care o face. Mai era o chestie, la fel de mişto, când ajungi la un nivel în care îţi asumi deja limbajul ca să nu mai gândeşti şi să-ţi traduci în minte. Există exerciţiul ăsta, l-am filmat, dar a picat la montaj. Cred că îl pun la bonusuri. Stau faţă în faţă şi trebuie să fluieri, dar e ca în filmele western americane, trebuie să stai şi să bagi mâna deodată în gură şi să fluieri.

Ca şi cum ai scoate pistolul la duel.

Fix aşa (râde).

Lecţia cu pistolul, partea regizorală (Foto:Vlad Cioplea)

Dar limbajul se predă pentru păstrarea tradiţiei?

Da, e şi în patrimoniul UNESCO. Acum, cu apariţia mobilelor, a început să dispară uşor-uşor, aşa că au luat decizia asta, să îl păstreze pe insulă. Dar există un sat în Grecia unde se fluieră, unul în Turcia, altul în Pirinei, altul în Mexic. Mai sunt locuri în lume. Nu se ştie exact originea. Se spune că insula ar fi fost la un moment dat colonizată de berberi (n.r. – un popor indigen al Africii de Nord), Insulele Canare fiind la 100 de kilometri de Coasta Africii. Acum el codează limba spaniolă, dar nu se ştie ce a fost înainte. Şi acolo mai sunt nişte discuţii, cu teorii, că acolo primii colonizatori ar fi fost fenicienii... Nu se ştie originea, dar poţi specula.

Dar ideea e că pe mine asta mă interesa: că într-o lume modernă, hipertehnologizată, te întorci la ceva absolut uitat.

Deci ai vizat contrastul ăsta puternic. Cristi are camere de filmat şi microfoane  în casă, iar aici e un simplu fluierat.

Da, într-o lume ca asta, există un stil de comunicare codat şi arhaic. Era dificil de făcut, ca regizor puteai s-o dai în bară. Putea să pară...

O prostie.

Da (râde). Şi în ziua de azi, în filme, soluţiile sunt tehnice, trebuie să găseşti soluţii tehnologice faine, în genul „Mission Impossible“. Am luat-o în răspăr, dar a fost la limită.

Citisem într-o cronică de la Cannes că se vede că te-ai simţit foarte bine făcând filmul ăsta. Acum, că l-am văzut şi eu, pot să spun acelaşi lucru.

Da, chiar aşa e. Am avut de luat şi nişte decizii la un moment dat, chestiuni care ţineau de estetică. Până şi în cazul împuşcăturilor, de exemplu, puteai să pui mai mult accent pe impact şi pe efect, cum e în ziua de azi. Sau puteai să păstrezi o zonă din asta, în care se aude arma mai tare. Au fost nişte decizii de genul ăsta, dar pentru mine a fost ca o întoarcere la copilărie. 

Am avut tot timpul o plăcere să mă joc cu elementele astea. Chiar mi-a făcut plăcere să filmez, să merg în zona asta de imagine, să văd cum reutilizez un anumit tip de imagine deja prezentă. M-am simţit foarte bine. Deşi a fost destul de dificil ca filmare, filmul e foarte lejer, se simte cumva. Am lucrat bine. Da, chiar mi-a făcut plăcere.                                                                                                                                                                              Foto: Vlad Cioplea

„Am vrut să fac un film despre o lume super la limită, în care toţi joacă dublu rol“

Ai introdus şi multe scene din cinematografie, precum scena din „Psycho“ al lui Hitchcock, sau apar pur şi simplu ecrane pe care se derulează diverse filme. Cum se face?

Am vrut să fac un film despre o lume super la limită, în care toţi joacă dublu rol şi limbajul e unul tranzacţionat. Dacă mă întrebai acum cinci ani: „băi, o să faci flashbackuri într-un film?“, aş fi zis: „nu, băi, niciodată!“. Dar făcând structura asta, subiectul m-a împins la asta. E cineva care se duce să înveţe un limbaj în baza unui scop, dar după, ăla va ajunge ceva mai mult. Limbajul ăla devine altceva. Deci subiectul m-a dus pe partea asta de fragmentare.

Dacă luăm exemplul Gildei (n.r. – personajul lui Catrinel Marlon), personajul ăsta joacă dublu rol, pentru că Gilda nici măcar nu e numele ei real, dar e un rol pe care şi-l asumă. Mi-am zis că dacă merg pe partea asta, de ce să nu mi-asum şi vizual toată povestea asta? Soţia mea (foto: dreapta, n.r. – Arantxa Etcheverria Porumboiu) a venit cu ideea asta, de a avea capitole, că e un traseu al fiecărui personaj şi, în final, ai toate luminile, tot curcubeul. A venit cu nivelul ăsta, să facem capitole din fiecare culoare, ca o traiectorie. Şi s-au adunat.

Am revăzut multe filme, cum ar fi „Notorius“ (n.r. – în regia lui Alfred Hitchcock.), „The Big Sleep“ (n.r. – în regia lui Howard Hawks), care mi-au plăcut mult. Nici în „Şoimul Maltez“ (n.r. – „The Maltese Falcon“, în regia lui John Huston) nu prea ştii exact ce se întâmplă. E tipul ăsta de acţiune noir clasică. Şi neo-noir-ul acum, de altfel, păstrează chestia asta, de accent pus pe atmosferă,. Nu înţelegi exact totul, poate la a treia sau a patra vizionare înţelegi motivaţiile. Da, m-am jucat mult cu elementele astea, inclusiv cu motelul ăla, cu opera, cu Norman Bates (n.r. – referiri care apar în „La Gomera“, din „Psycho“, al lui Hitchcock).

Foarte bun Istvan Teglas acolo. A depăşit ce a făcut în „Psycho“, spectacolul de teatru în regia lui Iris Spiridon.

Excelent, da! L-am văzut şi în spectacol pe Istvan (râde). Îl văzusem iniţial în altul şi după, am mers şi la „Psycho“. Un actor foarte bun Teglas, foarte bun!

Ai introdus şi elemente de metacinema, cum ar fi scena în care sunt actorii adunaţi în hală şi vine regizorul să întrebe de locaţii de filmare.

Da. Păi, dacă am decis ca personajele să joace roluri, am zis să merg şi vizual pe aceeaşi idee şi să integrez cumva. Ştii cum se zice, filmul influenţează realitatea, aşa că am zis să creez o lume din asta foarte stranie, în care şi la nivel formal să se simtă lucrul ăsta. Am simţit că am nevoie de un tip din ăsta de referinţă. De fapt, de acolo încep mai evident toate referinţele.

24 cele mai grele minute

Care ţi se pare că a fost, din punct de vedere regizoral, cea mai dificilă scenă?

Cea de la final, din grădină (n.r. – „Gardens by the Bay“, din Singapore). Aveam o seară acolo pentru filmări. Sunt două reprize diferite pe seară, de 12 minute, de muzică. Grădina e plină şi noi trebuia să traversăm grădina şi să filmăm după întâlnirea lor (n.r. – a lui Cristi cu Gilda). A fost greu. Grădina e plină, oamenii sunt peste tot, stau şi pe jos.

Eram eu, Vlad, Tudor (n.r. – Tudor Mircea, directorul de imagine) şi un băiat cu o lumină, cu un balon, de fapt, doar pentru luminatul feţei lui Vlad. În rest, mai aveam patru oameni care dădeau oamenii la o parte pe traseul nostru. Au fost 24 de minute pentru scena aia. A ieşit până la urmă.

Într-o altă cronică pe care am citit-o, după proiecţia de la Cannes, un jurnalist vorbea despre raportarea la regimul comunist din„La Gomera“. Mie nu mi s-a părut, aşa că eram curioasă, ai avut vreo intenţie?

Personajul Cristi, ca biografie, vine dintr-o anumită lume, ai câteva elemente biografice ale lui. Evident că există lucruri care trimit acolo, precum întâlnirea cu preotul. Pe de altă parte, filmul rămâne totuşi într-o zonă în care toată lumea joacă la dublu, care e o autostradă în cinema (râde). Sunt referinţe, sunt lucruri care fac rapel, dar nu e asta. Se întâmplă peste tot, mai ales situaţiile cu droguri, cu mize foarte mari. 

Deci n-ai ţintit în mod expres vreo raportare la regim. Mă gândesc că noi aflăm de la tine, nu din film, că personajul lui Vlad Ivanov e o continuare a celui din „Poliţist, adjectiv“.

Da, are doar date mici despre asta. În rest, filmul are o deschidere mai mare, sunt teme universale, situaţii care cumva sunt super bătătorite în zona asta, în zona de policier, de thriller. Sunt multre lucruri de gen, iar când l-am construit, l-am construit şi în funcţie de asta. 

CV

 Numele:
Corneliu Porumboiu

 Data şi locul naşterii:
14 septembrie 1975, Vaslui

Starea civilă: căsătorit cu Arantxa Etcheverria

 Studiile şi cariera:

 A absolvit Academia de Studii Economice din Bucureşti – Facultatea de Management, în 1998.  Ulterior, a dat examen de admitere la Academia Naţională de Teatru şi Film „I.L.Caragiale“, absolvind secţia de regie- film (promoţia 2003). Scurtmetrajele pe care le-a făcut în timpul studenţiei au fost premiate la festivalurile de la Cannes şi Montpellier.                                         (Foto dreapta: Adi Marineci)

 Corneliu Porumboiu a debutat în lungmetraj în anul 2006 cu filmul „A fost sau n-a fost?“. Filmul, realizat din fonduri independente, a avut premiera mondială la Festivalul de la Cannes unde a obţinut premiul pentru debut Caméra d’Or şi premiul pentru distribuţie Label Europa Cinémas. Al doilea lungmetraj al lui, „Poliţist, adjectiv“, a fost selecţionat la Festivalul de Film de la Cannes, în secţiunea Un Certain Regard. Au urmat filmele „Când se lasă seara peste Bucureşti sau metabolism“ (2013) şi „Al doilea joc“ (2014). În 2015, a lansat la Cannes lungmetrajul „Comoara”, pentru care a fost recompensat cu premiul Un Certain Talent al secţiunii Un Certain Regard.

 În februarie 2018, şi-a prezentat documentarul „Fotbal infinit” la Festivalul de Film de la Berlin.

 Locuieşte în: Bucureşti.