INTERVIU Christoph Niemann, ilustrator german: „Unificarea Germaniei este încă un proiect în derulare“

INTERVIU Christoph Niemann, ilustrator german: „Unificarea
Germaniei este 
încă un proiect în derulare“

La vernisajul expoziţiei „Punct de vedere“ FOTO: Gabriela Pană/ MNAC

Graficianul şi ilustratorul Christoph Niemann, ale cărui lucrări apar pe coperta publicaţiilor „The New Yorker“ şi „The New York Times Magazine“, vorbeşte despre copilăria şi adolescenţa din Germania divizată, despre cum a perceput recenta criză a refugiaţilor, precum şi despre semnificaţia şi mesajul ilustraţiilor.

Christoph Niemann (49 de ani), ilustrator şi grafician, răspundea cu răbdare şi, uneori, cu umor la întrebările participanţilor de la vernisajele din România de la finalul lunii februarie. Artistul a venit atunci în Bucureşti şi a vorbit despre lucrările lui la două evenimente: expoziţia „Christoph Niemann. Punct de vedere“, de la Muzeul Naţional de Artă Contemporană, şi cea de la Hotspot Workhub. Oameni din industriile creative, unii doar pasionaţi de design grafic, cupluri şi părinţi însoţiţi de copii şi-au dorit să descopere mai multe despre activitatea lui Niemann, considerat astăzi de breaslă unul dintre cei mai importanţi graficieni din lume. Niemann a locuit în Germania până în 1997, apoi s-a mutat în Statele Unite, la New York, căci îi făcea cu ochiul în special ilustraţia editorială, specifică unor publicaţii americane pentru care voia să lucreze. După mai bine de 11 ani în SUA, ilustratorul s-a restabilit în ţara natală, la Berlin, de unde continuă să creeze coperta unor reviste precum „The New York Times“, „The New Yorker“ şi „National Geographic“.


„Weekend Adevărul“: Ai copilărit în zona oraşului Stuttgart, în vestul ţării. Părinţii îţi spuneau poveşti despre Germania de Est? Aveai vreo legătură cu cei aflaţi de cealaltă parte a Zidului? 
Christoph Niemann: Nu prea, pentru că n-aveam rude în Germania de Est; pentru mine, era de fapt o ţară străină. Îmi amintesc şi că nu m-am gândit niciodată că va cădea Cortina de Fier. M-am născut în Germania de Vest, acolo am crescut şi nu mi-am pus alte întrebări. Cred că am vizitat prima dată Berlinul de Est în ’88, era o nebunie ce vedeam acolo, dar nu-mi spuneam: „Ce ar fi dacă s-ar reveni la cum era înainte?“. Acel univers mi se părea înspăimântător şi întotdeauna mi-a fost teamă de un război. Am fost acolo cu un an înainte de căderea Zidului Berlinului, dar în 1989, din câte am auzit, era la fel. În ’88, am mers cu un grup de tineri şi am vizitat un alt grup de vârsta noastră. În timp ce aveam o întâlnire ca între adolescenţi, la un moment dat, a bătut cineva la uşă, a intrat şi a spus: „Scuze, am greşit uşa!“. Când a intrat tipul ăla, toţi au îngheţat. Ştiau că nu venise din greşeală şi că de fapt era un fel de mesaj. Cei pe care îi vizitam ne-au spus mai târziu că prezenţa lui însemna: „Ştim că sunteţi aici, aveţi grijă“. M-am speriat, pentru că nu eram obişnuit cu aşa ceva, am văzut care era realitatea de acolo şi cum cei de vârsta noastră trăiau ceva diferit de noi. Cu toate că am fost în Berlinul de Est numai o dată, mi-a rămas întipărită în memorie experienţa. 

Care era atmosfera în Germania de Vest după ce a căzut Zidul Berlinului? Mulţi locuitori erau nemulţumiţi din pricina schimbărilor politice şi economice.
Stăteam în Stuttgart, aproape de Franţa, iar Berlinul era departe. Am văzut numai la televizor ce s-a întâmplat acolo; în primul an, toată lumea era entuziasmată de căderea Zidului. Şi eu credeam că unificarea ţării era o şansă istorică unică. Frustrarea a venit mai târziu, când realitatea ne-a arătat că nu poţi pur şi simplu să reporneşti economia, iar implicaţiile sociale le simţim şi azi. Există o ruptură de natură politică între Est şi Vest. Unificarea este încă un proiect în derulare, dar cred că e unul important: există o limbă comună şi avem destule aspecte culturale care ne pot conecta. Mi se pare extraordinar că proiectul a început cu o generaţie în urmă şi că încă resimţim ce s-a întâmplat, chiar şi după 30 de ani. Te gândeşti că a trecut mult timp, dar încă se văd rănile rămase de atunci. Cred că Germania a avut marele avantaj că partea de vest era bogată şi că a ajutat financiar zona estică. Asta nu a rezolvat toate problemele, dar le-a diminuat pe multe dintre ele. Dacă nu s-ar fi întâmplat acel lucru, ar fi durat şi mai mult (n.r. – până s-ar fi ridicat Germania de Est). 
 
Nu m-am gândit niciodată că va cădea Cortina de Fier. M-am născut în Germania de Vest, acolo am crescut şi nu mi-am pus alte întrebări.

FOTO: Schimbare climatică, ilustraţie editorială pentru „The New York Times Magazine“, 2017
Sursa: Arhiva Christoph Niemann
 
Prejudecăţile din RFG

Povesteşte-mi, cum îţi ocupai timpul liber în primii ani de şcoală? Erai introvertit?
Eram introvertit, dar nu pentru că îmi doream. La început, am învăţat într-o clasă cu 30 de copii şi nu eram fericit acolo. Mai târziu, nu m-am mai limitat la acea clasă, pentru că toţi cei de vârsta mea au fost adunaţi într-una singură şi am avut şansa să cunosc copii asemănători mie. Mi-am dat seama că nu depindeam de cei 30. Acasă, de obicei, mă jucam cu Lego. Eram fiul cel mic şi, împreună cu fratele meu, construiam lucruri fascinante din cărămizi de lemn. În rest, amândoi desenam foarte mult. 
 
Eşti născut în 1970. În anii ’70 şi ’80 s-au mutat în Germania de Vest numeroşi imigranţi. Îţi aminteşti cum îi primeau germanii?
Atunci, dar şi în anii ’50 şi ’60. Modul în care vedeam eu lucrurile la acea vreme e mărginit. Cei mai mulţi imigranţi erau turci, se ştia că sunt străini. Unii îţi deveneau prieteni, alţii nu. Când privesc în urmă, nu spun că nu existau rasism şi prejudecăţi. Bineînţeles că erau. Sper, însă, că m-am purtat întotdeauna etic şi sper că acum suntem într-un loc mai bun decât atunci. De exemplu, se făceau presupuneri despre calitatea lor academică pe baza locului din care veneau. E absurd, bineînţeles, chiar jenant, iar singurul lucru pe care putem să-l facem este să încercăm să învăţăm din asta. 

FOTO: Ilustraţie editorială pentru „Bloomberg Businessweek“, 2006 Sursa: Arhiva Christoph Niemann
 
A adăpostit refugiaţi din Irak şi Iran

Cum ai perceput actuala criză a refugiaţilor? 
Acum doi ani situaţia era dramatică. Pentru că au venit mulţi refugiaţi, birocraţia a fost copleşită şi oamenii stăteau pe străzi, căci administraţia nu putea găsi destule spaţii foarte repede. O prietenă de-ale mele era foarte activă şi căuta locuri de cazare; două familii au locuit la mine câteva zile – o familie din Irak şi una din Iran. N-a fost o faptă măreaţă, dar pentru noi (n.r. – pentru el şi soţie) şi copiii noştri a fost extraordinar. Erau tineri, un cuplu avea 25-26 de ani, celălalt, 28-29. Cu cei din Irak am gătit cina. Prin politică e dificil să se facă ceva atât de puternic cum e petrecerea timpului împreună şi împărţirea mesei. 
 
Partidul Alternativa pentru Germania (AfD), de extremă dreaptă, care încurajează atitudinile şi acţiunile rasiste, te îngrijorează? În februarie, un extremist de dreapta a omorât nouă persoane, printre care şi un român, în oraşul Hanau, lângă Frankfurt. 
Da, mă îngrijorează. Democraţia în Germania este puternică, dar cred că prezenţa partidului AfD i-a încurajat pe unii să înceapă atacuri precum cel din Hanau. Teama cea mare e că asta va duce la şi mai multă violenţă şi nesiguranţă în viaţa de zi cu zi. 
 
A existat recent o coaliţie între AfD şi Uniunea Creştin-Democrată, partid condus până în 2018 de Angela Merkel. Ambele facţiuni au votat pentru acelaşi premier al landului Turingia, din centrul Germaniei.  
A fost o coaliţie pentru un tip care n-avea nicio şansă să fie ales, pentru că făcea parte dintr-un grup minoritar, care ar fi luat 5% (n.r. – Partidul Liber Democrat). S-a votat, a câştigat şi a pretins că nu ştia că asta se va întâmpla. A urmat un protest (n.r. – al societăţii civile), pentru că a fost ales cu ajutorul voturilor AfD. El a declarat că nu poate controla cine îl votează, dar trebuie să fi ştiut. A fost un moment întunecat, m-a bucurat că şi-a dat demisia apoi. Cred că trebuie clarificat că sub nicio formă nu poţi să colaborezi cu AfD, pentru că partidul a pornit de la euroscepticism – pe care nu îl împărtăşesc, dar mi se pare o opinie politică validă –, însă acum este un partid de extremă dreaptă. 

Arta vizuală, între dialog şi divertisment 

Pentru ilustraţiile pe teme politice crezi că e nevoie de mai mult efort decât în cazul altor subiecte?
E o întrebare interesantă, dar e greu să răspund, pentru că depinde de ceea ce face acel desen. Ca să afli ce face, întâi e necesar să răspunzi la întrebarea: „Cine e publicul tău?“. Dacă nu eşti fascist şi eu realizez un desen care spune: „Fasciştii sunt malefici“, tu te simţi minunat, pentru că îi iau în derâdere. Dar asta îţi aduce doar un râs ieftin, iar eu primesc un compliment ieftin. Te gândeşti că sunt cel mai tare ilustrator, pentru că am făcut mişto de duşmanul tău politic. Dar, de fapt, asta nu are niciun rost. În Germania, dacă faci un desen antinazist, poţi avea multe probleme online, dar, din punct de vedere politic, nu eşti cenzurat într-un ziar mare. Probabil primeşti multe aplauze, ai şi multe probleme, dar, în cele din urmă, nu creezi un dialog. Mai interesant ar fi dacă aş face un desen care să determine pe cineva să-şi reconsidere convingerile politice. Dar ilustraţia s-ar putea să nu fie instrumentul potrivit, pentru că simplifică foarte mult (n.r. – contextul). Ca oamenii să-şi reconsidere acele convingeri, e nevoie să aibă loc un dialog, iar ca asta să se întâmple trebuie să existe o relaţie bună: tu trebuie să îţi doreşti să te uiţi atent la desenele mele, eu trebuie să ţin la tine, la publicul meu. 
 
Ai declarat într-un alt interviu că desenele nu îi pot determina pe oameni să înceapă conversaţii importante.
Cred că ceri cam mult când îţi propui să schimbi moduri de gândire printr-un desen. E nevoie de un proces mai lung. 
 

„Am crescut înconjurat de cultura americană“

FOTO: Christoph Niemann, la vernisajul unei expoziţii de la Casa Literaturii din München, 2018 
Sursa: Wikimedia Commons 
 
Aş vrea să te întreb despre ilustratorul Heinz Edelmann, art directorul filmului de animaţie „Yellow Submarine“ despre The Beatles şi profesorul tău de la Academia de Artă din Stuttgart. El cum ţi-a influenţat modul de lucru? 
Am avut mult de citit în şcoală, dar atunci nu cred că am înţeles cu adevărat lecturile sau poate că nu am citit cărţile potrivite. El mi-a oferit o adevărată introducere în arta modernă. Atunci, primul lucru pe care l-am înţeles în ce priveşte munca mea a fost că trebuia să mă îndrept de la desene realizate cu îndemânare, la folosirea imaginilor pentru a comunica ceva. A fost un drum lung până am învăţat. 
 
De ce te-ai mutat la New York în 1997, după absolvirea facultăţii?
Cărţile de design şi lucrările care îmi plăceau proveneau în mare parte de acolo. Şi din Londra, dar eram entuziasmat mai degrabă de ilustraţia editorială, care se desfăşura în special la publicaţii ca „The New York Times“ şi „The New Yorker“. Atunci, ca să lucrezi pentru ei, trebuia să fii acolo fizic.
 
Din Germania în SUA şi înapoi

Ţi-a fost uşor să te adaptezi la schimbările culturale? 
A fost surprinzător de uşor, probabil pentru că am crescut înconjurat de cultura americană. Era la televizor, în sporturi şi în muzică. Mi-ar fi fost mult mai greu să mă duc în Franţa, chiar şi în Marea Britanie. Crescusem cu „Sesame Street“ (n.r. – serial pentru copii) şi „Dallas“, în schimb, nu ştiam nicio emisiune de televiziune franceză. Când am ajuns la New York, mi-am dat seama că o mare parte din cultură nici nu o percepusem ca fiind americană, era pop culture, erau lucrurile pe care le cunoşteam.
    
Ai revenit în Germania în 2008. Această decizie a fost cumva legată de criza economică?
Nu. Când m-am dus în New York, după studii, a fost fantastic, pentru că îmi plăcea oraşul. Mai târziu, mi-am dat seama că pot să-mi asemăn capul cu o cutie şi că faptul că m-am mutat pe un alt continent a zguduit această cutie. Totuşi, limba şi cultura erau diferite, iar în cutie s-a rearanjat tot ce ştiam până atunci. După aproape 12 ani, am înţeles cultura şi mai bine. Ne simţeam ca acasă, copiii s-au născut acolo, aveam joburi. Pe soţia mea, care e jurnalistă, acolo am cunoscut-o. Am realizat că am putea rămâne încă 10-20 de ani, dar am simţit că voiam o altă schimbare. Berlin e departe de unde sunt eu din Germania (n.r. – Ludwigsburg, lângă Stuttgart, la 600 de kilometri de Capitală), mi-a fost uşor să mă mut, pentru că vorbesc limba germană şi cunosc cultura, dar aveau să se schimbe multe lucruri. 
 
„Rolls Royce“, din seria „Desenele de duminică“, 2014 FOTO: Arhiva Christoph Niemann
 
Vizitezi des oraşul natal? 
 Nu, mama vine mai des la Berlin decât merg eu acasă. 
 
Desenele reuşite sunt rezultatul editării

Spune-mi mai multe despre seria de lucrări „Sunday Sketches“/ „Desenele de duminică“. Cum a pornit totul? 
A fost un exerciţiu. Cred în rutină şi în exerciţiu. Există un singur lucru periculos în ce priveşte rutina: la un moment dat, dezvolţi o anumită modalitate de a desena. Când te gândeşti la un scaun, ai o idee despre el şi de fapt seamănă cu cel care apare atunci când cauţi imagini pe Google. Asta se întâmplă şi cu un pahar cu apă, de exemplu, dar, dacă te uiţi într-adevăr la el, îţi dai seama că unele lucruri sunt diferite: umbra, reflexiile. Încerc să îl privesc din unghiuri diferite şi, deodată, ceva se leagă. Nu este vorba atât de mult despre rezultat, cât despre a te dezvăţa de felul în care priveşti un pahar cu apă. Au apărut aceste lucrări de care mă bucur, dar adevăratul beneficiu a fost că mi-am reevaluat vocabularul vizual. 
 
FOTO: „Ştiri“, din seria „Desenele de duminică“, 2014 Sursa: Arhiva Christoph Niemann
 
Aşadar, nu aştepţi să apară inspiraţia, cum poate ne închipuim noi, cei care privim desenele. 
Din punct de vedere grafic, scopul acestor lucrări este să îi transmită publicului că am văzut un pahar cu apă, am început să-l schiţez şi gata: iată un desen interesant. Dar lucrurile nu stau aşa. Am o idee, încerc ceva, nu merge. De ce nu merge? Pentru că îmi dau seama că sunt acolo nişte linii paralele, apoi îmi spun că ceea ce-mi strică planul aş putea folosi în avantajul meu. Încerc altceva şi poate că la finalul procesului iese desenul. Dar nu este ceva care pur şi simplu îmi apare în minte, e rezultatul editării. Când ne gândim la inspiraţie, vorbim despre momentul Evrika – e cel prin care trece doar privitorul. 
 
Îndoielile unui artist

Când devine o astfel de muncă nesatisfăcătoare?
Când nu-ţi ies lucrurile! Uneori eşti entuziasmat, le arăţi desenele unor oameni în care ai încredere, iar ei îţi spun: „Nu, nu înţeleg“. Când lucrezi ca designer grafic, provocarea e lucrarea artistică din faţa ta. E dificil, ai nevoie de răbdare şi de exerciţiu. Apoi, apare şi punerea la îndoială a relevanţei şi a calităţii muncii. Ar putea fi mai bună? O compari cu ceea ce ai făcut în trecut şi te gândeşti că poate atunci ai avut cele mai bune idei. 
 
Care îţi doreşti să fie impactul muncii tale?
Mă gândesc la ce au însemnat pentru mine lucrările altor oameni, mă refer la reacţiile emoţionale determinate – nu trebuie să fie neapărat pozitive sau negative, e vorba şi despre faptul că te poţi recunoaşte în ceva într-un mod surprinzător. De exemplu, când simţi că ştii o melodie şi că cineva doar trebuia să o compună; melodia exista deja în tine. Este dificil să planifici, poţi planifica să desenezi cât mai bine, dar ceea ce se întâmplă cu publicul nu poţi să controlezi.  
 
CV
 

A schiţat Maratonul din New York alergând

 
Numele: Christoph Niemann
Data şi locul naşterii: 21 decembrie 1970, Waiblingen, oraş la 17 kilometri de Stuttgart
Studiile şi cariera: 
  •  A absolvit Academia de Artă din Stuttgart, Germania. 
  • În 1997, s-a stabilit la New York, în Statele Unite, unde a început să realizeze ilustraţii pentru coperta unor publicaţii precum „The New Yorker“ şi „The New York Times Magazine“. 
  • A revenit în ţara natală în 2008 şi lucrează în continuare pentru marile publicaţii din SUA. 
  • A făcut pe loc desene de la evenimente precum Bienala de Artă de la Veneţia, Jocurile Olimpice din Londra şi de la Maratonul din New York – în timp ce participa alergând. 
  • Printre clienţii lui se mai numără Google şi Muzeul de Artă Modernă din Manhattan, New York. 
  • A fost unul dintre artiştii prezentaţi în seria documentară produsă de Netflix „Abstract: The Art of Design“/ „Abstract: Arta designului“. 
  • Între cărţile pe care le-a publicat sunt monografia „Sunday Sketching“/ „Desene de duminică“ (2016), volumele „WORDS“/ „CUVINTE“ (2016) şi „Souvenir“/ „Suvenir“ (2017).
Locuieşte în: Berlin, Germania

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: