INTERVIU Christian Badea, dirijor: „Orchestrele ar trebui să cânte muzica lui George Enescu şi la ele în stagiune, nu doar la festivalul din România“

INTERVIU Christian Badea, dirijor: „Orchestrele ar trebui să cânte muzica lui George Enescu şi la ele în stagiune, nu doar la festivalul din România“

Dirijorul Christian Badea vobeşte despre copilăria trăită în România, unde a învăţat muzica „pe brânci“ de la cei mai buni profesori, despre primele succese ca dirijor, într-o clasă comunistă unde repeta alături de corul şcolii, dar şi despre performanţa de pe grandioasa scenă Metropolitan Opera din New York

Ştiri pe aceeaşi temă

Christian Badea (67 de ani) a plecat din România în 1974, în haine obişnuite de student, ca să studieze vioara în Belgia, şi nu s-a mai întors decât în 2006, în frac de dirijor. În tot acest timp: a pus arcuşul de la vioară înapoi în cutie, sedus de bagheta dirijorilor, a fost unicul admis, din cei 45 de candidaţi, la prestigioasa „Juilliard School“ din New York, a învăţat de la mentorii săi, Ştefan Gheorghiu şi dirijorul american Leonard Bernstein, a muncit „pe brânci“, aşa cum a făcut-o în camera lui sau la şcoala de muzică din România, a condus cele mai importante orchestre ale lumii şi şi-a descoperit o pasiune pentru pieţele financiare. Şi în tot acest timp, Christian Badea şi-a păstrat caracterul sobru şi siguranţa de sine. Spune, fără emfază, că o vreme n-a fost deloc interesat să se întoarcă în ţară.

Acum vine regulat în România, unde ţine masterclass-uri (cursuri interactive de perfecţionare) pentru tinerii muzicieni şi concerte. Chiar zilele acestea, dirijorul pregăteşte un concert „dintr-o altă lume“: va interpreta, la Ateneu, pe 14 şi 15 mai, alături de Orchestra şi Corul Filarmonicii „George Enescu“, actul al III-lea din „Parsifal“, de Richard Wagner, care a mai fost făcut la Ateneu doar acum 100 de ani de George Enescu. La un astfel de concert, oricărui iubitor de muzică clasică i-ar fi greu să rostească vestita vorbă a lui J.K. Simmons din filmul de Oscar, „Whiplash“, „Not quite my tempo“ (n.r. - Nu e tocmai ritmul meu)...

„Weekend Adevărul“: Aţi început să cântaţi la vioară de mic. De ce tocmai acest instrument?
Christian Badea: Am avut un unchi, care era cântăreţ la Arad şi avea o voce superbă! Se zguduiau geamurile din casă când venea la noi, în vizită, şi ne cânta. Acest unchi mi-a dăruit, când aveam vreo 3-4 ani, o vioară micuţă. Mi-aduc aminte că era învelită în ziare, pusă într-o cutie de carton, pentru că nu avea acea cutie specială, elegantă. Apoi, a fost o decizie firească să încep să aprofundez – la colţul străzii ştiam că locuieşte un profesor de vioară şi părinţii mei s-au gândit să iau lecţii.

Exista o competiţie permanentă între noi, copiii. La şcoală, nu exista conceptul de «wunderkind» (n.r. – copil-minune), pentru că toţi eram talentaţi.

Şi vă plăcea?
Mi-a plăcut mult de la început. Părinţii mi-au spus, mai târziu că, atunci când eram mic, mă manifestam ca „muzician“ pe oriunde, aşa că s-au gândit că poate o să se prindă de mine. Ei erau şi mari amatori de muzică, m-au încurajat, dar nu mi-au forţat dezvoltarea şi nu m-au împins să aleg drumul acesta. Iar după ce am început să cânt la vioară în privat, pe la 9 ani, învăţătoarea de la clasă, care cunoştea că eu ştiu să citesc note, a decis să mă pună pe mine să dirijez corul de copii de la şcoală. Deci, am fost dirijor prima dată la 9 ani! Am făcut-o mai mult din instinct, cu ajutorul învăţătoarei care m-a învăţat să bat măsura. Mi-a plăcut aşa mult că un an mai târziu m-am mutat la şcoala de muzică, unde a fost extrem de bine.

Cel mai mare hobby: pieţele financiare

 

Premiat cu Grammy, în 1985

Numele: Christian Badea
Data şi locul naşterii: 10 decembrie 1947, Bucureşti
Studiile şi cariera:
- A studiat vioara la Conservatorul de Muzică de la Bucureşti cu Ştefan Gheorghiu, şi a absolvit, mai târziu, cursurile de dirijorat ale Conservatorului Regal de la Bruxelles.
- A primit o bursă la prestigioasa „Juilliard School“ din New York (SUA), unde l-a avut ca mentor pe Leonard Bernstein.
- Cariera de dirijor a lui Christian Badea, care se împarte între muzică simfonică şi operă, cuprinde colaborări de prestigiu în cele mai importante săli de concerte şi teatre de operă din Europa, America de Nord, Asia şi Australia.  În Europa a condus, printre altele, orchestrele Royal Philharmonic şi BBC
Symphony din Londra, Filarmonica din Budapesta, Filarmonica din Praga, Filarmonica din Sankt Petersburg. În Asia a condus Filarmonica din Hong Kong.
- La Metropolitan Opera din New York a dirijat peste 170 de spectacole, cu un repertoriu foarte variat. A colaborat în mod frecvent cu Opera de Stat din Viena, Opera Regală Covent Garden din Londra.
- A primit, în 1985, premiul Grammy pentru opera „Antoniu şi Cleopatra“ de Samuel Barber.
- Printre artiştii cu care a colaborat se numără: Mstislav Rostropovici, Henryk Szeryng, Yo-Yo Ma, Mitsuko Uchida şi mulţi alţii, cântăreţi ca Renée Fleming, Placido Domingo, Bryn Terfel şi regizori precum Stefan Herheim, Bruce Beresford, Liviu Ciulei şi Werner Herzog.
- Este directorul Fundaţiei Române pentru Excelenţă în Muzică, pe care a înfiinţat-o în 2011.
Locuieşte în: New York

 

De ce spuneţi asta? Aveaţi profesori buni?
Erau foarte, foarte buni, iar programul de învăţământ era serios. Exista o competiţie permanentă între noi, copiii. La şcoală, nu exista conceptul de „wunderkind“ (n.r. – copil-minune), pentru că toţi eram talentaţi. opilul minune), pentru că toţi eram talentaţi.  Munceam pe brânci. Aveam un program foarte încărcat, încă de pe la 11-12 ani: după patru-cinci ore de cursuri de muzică, apoi alte cinci ore de ore obişnuite –  matematică, limba română, fizică etc. –, mergeam acasă, unde studiam din nou la instrument şi trebuia să pregătesc şi temele pentru şcoală.

Aveaţi şi alte curiozităţi, pentru viaţa politică, de exemplu? V-aţi născut odată cu instaurarea comunismului în România. Cum percepeaţi vremurile acelea?
Restricţiile regimului nu m-au afectat aşa mult când eram copil. Şi nici părinţii nu au avut persecuţii politice. Ei aveau un cerc de prieteni şi de rude care se plăceau foarte mult şi organizau tot felul de petreceri. Încercau să păstreze o veselie în casă, care să fie opusul a ceea ce se întâmpla în restul societăţii. Ce este foarte interesant e că băieţii mei gemeni au moştenit meseria tatălui. El era economist la Ministerul Finanţelor, iar amândoi băieţii au absolvit facultatea de business şi lucrează tot în domeniul finanţelor. Acum, hobby-ul meu numărul unu este să citesc ce se întâmplă pe pieţele financiare.

Greşeala lui Richter, cea mai bună lecţie

A fost vreun profesor care v-a impresionat la liceu sau la facultate? Aţi lucrat cu discipoli ai lui George Enescu, cu  violonistul Ştefan Gheorghiu...   
Aşa este. Primul meu profesor de muzică de cameră, la 10 ani, a fost Mircea Bârsan, care era direct elev al lui Enescu. Dar cred că mi-ar fi foarte greu să numesc numai unul, pentru că ar fi o nedreptate faţă de toţi ceilalţi pe care i-am stimat şi de la care am învăţat foarte multe. Însă mi-aduc aminte de cea mai importantă lecţie pe care am primit-o şi pe care n-am s-o uit niciodată.

După concert, l-am auzit pe Sviatoslav Richter cântând la pian. Am stat la uşă o oră şi douăzeci de minute, timp în care el n-a făcut decât să repete un pasaj pe care-l ratase. Mi-am dat seama că dacă Richter face asta înseamnă că şi eu trebuie să muncesc la fel, dacă nu mai mult.

Despre ce lecţie este vorba şi de la cine aţi primit-o?
De la Sviatoslav Richter, marele pianist rus. Aveam vreo 13 ani şi, în timpul Festivalului „George Enescu“, m-am dus la Ateneu, la repetiţia generală a lui Richter cu Orchestra Simfonică a Filarmonicii. Cântau concertul nr. 1 de Ceaikovski. În timp ce cântau, Richter, care era un pianist extraordinar, a ratat o mică notă într-un pasaj cu octave care este foarte faimos. L-am văzut că s-a întunecat la faţă puţin mai mult ca de obicei. După ce s-a terminat concertul, orchestra a plecat, lumea de asemenea, era o linişte completă în Ateneu. Eu am mai rămas puţin şi, la un moment dat, am auzit un pian. Am urcat la salonul oficial, unde l-am auzit pe Richter cântând la pian. Am stat la uşă o oră şi douăzeci de minute, timp în care el n-a făcut decât să repete întruna acel pasaj pe care-l ratase. În astfel de momente, te gândeşti la multe lucruri: în primul rând, cum l-a repetat, de ce de atâtea ori şi fără nici măcar o pauză. Putea să-şi spună că el e marele Richter şi că poate să treacă cu vederea. Mi-am dat seama că dacă Richter face asta înseamnă că şi eu trebuie să muncesc la fel, dacă nu mai mult. Mai târziu, lucrul acesta mi-a fost confirmat de foarte mulţi muzicieni – cu cât sunt mai mari, cu atât lucrează mai mult.

Audiţia la „Juilliard School“: 45 de candidaţi şi un singur loc. „N-aveam emoţii“

După facultate, aţi plecat în Belgia, cu o bursă Enescu, pentru a studia vioara. Care a fost prima impresie când aţi ajuns acolo?
Nu ştiam la ce să mă aştept, pentru că fiecare avea o altă imagine despre ce se întâmpla acolo. Totuşi, nu eram neadecvat. Şi asta pentru că – o spun încă o dată – nivelul muzicii de atunci din România era aşa de înalt şi de serios încât n-am avut niciun fel de şoc din punct de vedere al pregătirii mele atunci când am ajuns pe alte meleaguri. Am venit antrenat, cu un background bun şi, odată ajuns acolo, mă interesa doar cum o să progresez.

Christian Badea spune că n-are niciodată trac atunci când dirijează FOTO Eduard Enea

Totuşi, chiar aşa, niciun pic de emoţie, de timiditate?
Categoric că da, dar cine n-are emoţii înseamnă că e un om prost pentru că nu-şi dă seama de realitate. Am avut emoţii, puţine, când eram violonist, dar ca dirijor, nu. Niciodată, când am dirijat, n-am avut trac.

Momentul de cotitură: răceala unui dirijor

Până la urmă, aţi absolvit Conservatorul Regal din Bruxelles la clasa de dirijorat. Cum şi de ce aţi trecut de la vioară la dirijat?
Cred că dintotdeauna am fost destinat să fiu dirijor, şi nu violonist. În timpul studiilor, cântam într-o orchestră în Bruxelles, când, la un moment dat, dirijorul s-a îmbolnăvit şi m-am oferit eu. Au acceptat şi eu am dirijat concertul complet din instinct, ca la 9 ani (râde). Vreau să spun că nu avusesem nici măcar o lecţie de dirijat înainte. Aşa că, de atunci, am început studiul ca dirijor la Bruxelles, ajungând apoi la „Juilliard
School“ (n.r. – un fel de Oxford al muzicii), la New York.

Era şi este o competiţie foarte mare la „Juilliard School“...
Atunci era un singur loc disponibil.

Leonard Bernstein a fost unul dintre oamenii care m-au format şi de la care am învăţat enorm. Nu spunea: «Uite, tu eşti mic şi prost, eu sunt  Bernstein, îţi arăt eu cum merg lucrurile».

Primul contract ca dirijor, primii bani

Unul?! Şi câţi candidau?
Erau 45 de studenţi înscrişi care concurau. Am ajuns la New York cu bănuţii mei de student pe
care-i economisisem. Voiam să aflu cum şi când era audiţia. Când am văzut cum se prezintă situaţia, mi-am propus, deşi eram un pic descurajat, dar n-aveam emoţii, că, dacă tot sunt acolo, trebuie s-o dau. Şi m-au acceptat, lucru care m-a bucurat, dar eram şi îngrijorat pentru că n-aveam bani să mă întreţin. Mi-au spus să n-am grija asta şi într-adevăr am primit o bursă de la ei care mi-a permis să supravieţuiesc ca student. Acolo am prins o perioadă extrem de frumoasă – în orchestra pe care trebuia s-o dirijez, ca să-mi justific bursa de studii, aveam oameni ca Shlomo Mintz, Yo-Yo Ma sau Cho-Liang Lin, nume foarte faimoase după aceea, pe care i-am cunoscut când eram student. Mi-amintesc că, odată, am avut un concert cu orchestra şcolii „Juilliard“. Dirijam „Moarte şi transfiguraţie“, de Richard Strauss. Totul a ieşit foarte bine, aşa am simţit eu. Două zile după concert, stăteam la cantină şi a venit secretara universităţii care mi-a transmis să merg să vorbesc cu decanul. M-am dus imediat şi el mi-a zis că la concert veniseră câţiva „scouts“ (n.r – agent, vânător de talente) care voiau să vorbească cu mine. Am mers să vorbesc cu unul dintre ei. Mă aştepta un domn cu trabuc – tipic american –, care mi-a oferit un contract ca dirijor. Din acel moment au început să se întâmple multe lucruri foarte importante pentru mine: am reuşit să primesc viza, pentru că eu aveam paşaport de student, am început să am mai multe concerte, aşa am ajuns să-l cunosc şi chiar să lucrez cu Leonard Bernstein (n.r. – celebru dirijor şi compozitor american).

Christian Badea şi orchestra Mozart Kammerphilharmonie FOTO: FREM

„Nimeni nu are nevoie de o copie“

Cum a decurs colaborarea cu Bernstein?
A fost unul dintre oamenii care m-au format şi de la care am învăţat enorm. În primul rând, pentru că el era un muzician şi un profesor foarte bun. Folosea metoda socratică, adică punea întrebări mereu. Nu spunea: „Uite, tu eşti mic şi prost, eu sunt Bernstein, îţi arăt eu cum merg lucrurile“. Vorbea despre un subiect, o lucrare, o partitură, după care te invita să-ţi spui ideile tale şi încerca să înţeleagă mereu de ce gândeşti în felul acela. Plecam acasă şi meditam la ce mă întreba până când ajungeam la o concluzie care era personală. Ăsta e un lucru foarte important – să fii tu, cu personalitatea, cu talentul şi ideile tale. Nimeni nu are nevoie de o copie, de un alt Bernstein, de un nou Sergiu Celibidache.

Cum a încălcat una din cele 10 „porunci“ ale lui Strauss

La „Juilliard School“, l-aţi întâlnit şi pe Andrei Şerban, care a montat „La traviata“ de Verdi.
Da, cu Andrei am făcut „La Traviata“ la New York. A ieşit bine, el fiind extrem de inteligent, chiar briliant. Unele lucruri au mers, însă nu toate. Am făcut un spectacol foarte, foarte interesant. De asemenea, ne-am reîntâlnit în 1993, pentru „Povestirile lui Hoffmann“,  operă montată de el la Opera de Stat din Viena. Andrei avea deja multă experienţă în operă, s-a descurcat extraordinar. La Viena, unde e greu să ai succes, spectacolul „Povestirile lui Hoffmann“ a fost cel mai bun timp de 20 de ani.

La Viena, unde e greu să ai succes, spectacolul „Povestirile lui Hoffmann“, montat de Andrei Şerban a fost cel mai bun timp de 20 de ani.

Aţi lucrat şi cu Liviu Ciulei…
Liviu Ciulei nu făcuse operă în viaţa lui când l-am întâlnit. Am lucrat împreună la „Lady Macbeth“ de Dmitri Şostakovici, în 1982. L-am invitat să lucreze cu mine, când el era director artistic al teatrului „Tyrone Guthrie“ din Minneapolis, Minnesota (Statele Unite). Şi a făcut o producţie extraordinară, simplă, cu un mare succes.

Christian Badea (dreapta) împreună cu Placido Domingo FOTO România Liberă

Vorbiţi, îndreptăţit, de succes şi de faimă. Vă aduceţi aminte şi de o greşeală pe care-aţi făcut-o ca dirijor?
Că nu l-am ascultat pe Richard Strauss când a zis: „Nu te uita niciodată încurajator la instrumentele de alamă!“. Strauss a scris la un moment dat 10 reguli pentru dirijori, printre care şi aceasta – să nu priveşti „cu ochi buni“ spre instrumentiştii care cântă la trombon, trompete, pentru că atunci când o faci, ei vor cânta şi mai tare decât de obicei. Ştiam regula asta, toate bune. Ajung să dirijez la Opera de la Viena, „Otello“, de Giuseppe Verdi. În timpul concertului, eram relaxat pentru că totul mergea foarte frumos, soliştii cântau bine. La un moment dat, când urma un pasaj important, m-am întors spre stânga şi m-am uitat la corni, aşa, cu un zâmbet larg şi mi-a venit un val de sunet care a acoperit toate celelalte instrumente... Atunci, parcă l-am auzit pe Strauss pe umărul meu: „Ţi-am zis eu să nu te uiţi încurajator la alamă!“. Cu alte cuvinte, pare că nu s-a schimbat nimic.

„Multă vreme nu m-a interesat să mă întorc în România“

„România mi-a oferit o educaţie şi o etică profesională, care din păcate nu mai există acum“, spune Christian Badea FOTO David Muntean

Aţi revenit vreodată în ţară în perioada studiilor din Belgia şi SUA?
Nu. Din ’74 şi până în 2006, n-am venit deloc.

Nici imediat după Revoluţie?
Nu, de ce să vin?

Vă puteaţi revedea familia, iar restricţiile regimului de dinainte fuseseră înlăturate. Era democraţie!
Am plecat cu binecuvântarea părinţilor mei, Ştiam că natura evenimentelor dinainte de ’89 mă obligau, într-un fel, ca, odată plecat, să nu mă mai întorc, pentru că nu ştiam dacă voi mai putea pleca din nou. Mari cântăreţi români, ca mezzosoprana Elena Cernei şi baritonul Nicolae Herlea, nu au mai putut pleca. E adevărat că pe tata, din păcate, nu l-am mai putut revedea, în schimb, pe mama, da.

O ţară complexă, cu multe aspecte

Dar aveaţi vreo revoltă? De ce nu voiaţi să reveniţi în ţară?
Nu, nimic, pur şi simplu nu mă interesa. Chiar deloc. Am primit mai multe invitaţii, de mai multe ori, dar
n-am vrut. În plus, nu mai cunoşteam pe nimeni. Singurele legături rămase erau fratele meu şi doi-trei oameni, printre care un domn extraordinar, Dorel Paşcu Rădulescu (n.r. – fost preşedinte al Universităţii Naţionale de Muzică). Până la urmă, cred că această decizie de a mă întoarce a avut de-a face cu ciclurile din viaţă, cu o anumită evoluţie. Încă nu eram în punctul în care am devenit câţiva ani mai târziu – acela de a dori să ofer ceva înapoi. România îmi oferise mie o educaţie şi o etică profesională, care din păcate nu mai există acum. Aşa că, după ce am cumulat ceva experienţă, am hotărât să mă întorc şi să mă implic, să schimb ceva. Aşa am înfiinţat Fundaţia Română pentru Excelenţă în Muzică, care-i ajută pe tinerii talentaţi să colaboreze cu renumiţi cântăreţi din străinătate. Practic, am pornit de la modelul Bernstein, care m-a format pe mine.

Cum vi s-au părut tinerii muzicieni români, după 32 de ani?
Cred că perioada comunistă a influenţat foarte mult psihologia oamenilor şi a determinat situaţia care este acum în ţară, care este foarte complexă. Totuşi, mulţi dintre tinerii pe care i-am audiat acum trei ani, foarte talentaţi şi ambiţioşi, au plecat în străinătate. Şi nu ştiu dacă se vor mai întoarce. Eu sunt de părere că e foarte bine că merg la studii în afară, pentru că în România le lipsesc multe din elementele care sunt importante pentru dezvoltare, de la cât de mult şi cum trebuie muncit, la ce trebuie ascultat. Şi cred că nu trebuie să se întoarcă toţi şi să stea aici 365 de zile pe an. Ar putea, dacă îşi doresc şi experienţă internaţională, să vină regulat şi să pună Bucureştiul sau alt oraş ca parte din activitatea lor normală.

Problemele Festivalului „George Enescu“

Vorbiţi de o situaţie complexă, care este în România. Totuşi, cultural, lucrurile par să meargă într-o direcţie bună. Există, de pildă, Festivalul „George Enescu“, care a adus o imagine favorabilă României.
Festivalul este foarte important pentru România şi e foarte bine că are loc cu regularitate, dar are şi multe probleme. Una dintre ele este că, în cadrul evenimentului, se promovează muzica lui Enescu. Merci, dar noi suntem din România, cunoaştem muzica lui. Cum ar fi dacă orchestrele care vin la festival şi cântă muzica lui George Enescu – de multe ori nu pregătită cum ar trebui – ar cânta Enescu şi la ele în stagiune? Dacă 10-15 mari orchestre din lume, care vin la Sala Palatului, ar cânta de atâtea ori muzica lui Enescu şi în alte mari centre ale lumii, atunci ar fi o treabă bună.

Dar de ce? Nu se cântă compoziţiile lui George Enescu în lume?
Foarte, foarte puţin. Singurul de care ştiu eu că a fost interesat de Simfonia a III-a a lui Enescu, pe care a cântat-o la el în stagiune, la London Philharmonic Orchestra, este Vladimir Jurowski.

Dar se poate impune acest lucru? Credeţi că orchestrele ar accepta?
Păi, dacă sunt plătite? Iar orchestrele care sunt invitate în cadrul Festivalului „George Enescu“ sunt plătite foarte bine, poate mai mult decât norma internaţională. O altă problemă este că festivalul, deşi are participare românească, este un eveniment de import. Sunt de acord că oferă o imagine bună României, că aduce turişti locali, că este un eveniment de prestigiu pentru cultura românească, dar ce se întâmplă în timpul dinafara festivalului? Doar un amănunt: bugetul festivalului a fost cândva 8 milioane de euro, acum cred că e 6 milioane. Cineva poate să vină cu o cifră clară, dacă greşesc. Ştiţi care este bugetul Orchestrei Simfonice a Filarmonicii „George Enescu“, prima instituţie muzicală a României, cu 250 de angajaţi, cu solişti, dirijori etc., care are concerte în fiecare săptămână? Ei primesc pe tot anul, de la stat, bugetul pe o săptămână la Festivalul „George Enescu“ – 2 milioane de euro. Aici mi se pare că e ceva care nu merge.

Dumneavoastră aţi primit un premiu Grammy.
Da, şi? (râde)

Cum, nu are nicio importanţă?

Nu. Voi, aici, românii, sunteţi obsedaţi cu premiile.

„Voi“? Nu vă mai simţiţi român?
Român clar că sunt, dar la cap cred că sunt mai degrabă un hibrid. Da, am luat un Grammy, pentru opera „Antonio şi Cleopatra“ a lui Samuel Barber din cadrul Festivalului de la Spoleto. Dar nu mi-a telefonat nimeni să-mi zică că vrea să-mi facă un monument. (râde) De multe ori, oamenii au tendinţa să simplifice lucrurile, să pună etichete, să pună anumite persoane în nişte cutiuţe bine definite. Înţeleg acest lucru. Pentru mine e mai puţin important. Permanent lucrurile evoluează, sunt diferite. Ce am făcut acum 25 de ani e foarte diferit faţă de acum 10 ani şi cine ştie ce se va întâmpla peste alţi 5 ani?

„Orchestra era o caleaşcă cu şase cai nărăvaşi, iar eu ţineam hăţurile“

Christian Badea, împreună cu Corul şi Orchestra Simfonică a Filarmonicii „George Enescu“, la deschiderea stagiunii, în toamna 2014 FOTO Eduard Enea

Fiind conştient de valoarea dumneavoastră, aţi devenit un artist orgolios?
Este un cuvânt care e prost înţeles. Orgoliul e un fel de animal, dacă-ţi intră în sânge, devii o altă persoană. În orice caz, când ţi-ai dedicat viaţa şi ai ajuns la nişte concluzii, ai o anumită siguranţă de sine.

„Trebuie să laşi mâinile, corpul, să comunice“

Cum reuşiţi să-i faceţi pe cei din orchestră să vă asculte? Cum „comunicaţi“ cu ei în concert?
Expresia este complet personală. Dacă te gândeşti prea mult la ea, orchestra simte asta şi te sancţionează. Tot ce faci trebuie să fie natural, muzicienii sunt educaţi să răspundă – într-un fel răspund la ceea ce e natural şi sincer, altfel la ceea ce e contrafăcut. Se comunică prin gesturi. Bernstein, de exemplu, dirija cu ochii. Trebuie să simţi muzica înăuntrul tău, trebuie să laşi mâinile, corpul să comunice asta. Dacă există muzicieni care nu au calităţi tehnice foarte temeinice, însă au o atitudine pozitivă, dacă vor să colaboreze, atunci ies rezultate foarte bune. Mie mi s-a întâmplat chiar să fiu provocat, dacă vreţi, de orchestră.

Prima dată în Viena: „Ăsta cine o mai fi?“

În ce sens?
S-a întâmplat când am dirijat pentru prima dată, acum foarte mulţi ani, la Opera din Viena. „Tosca“, de Giacomo Puccini. Fără repetiţii! Acolo de multe ori nu se mai repetă înainte, pentru că orchestra ştie deja ce trebuie să facă. Eu dirijam deja la Metropolitan Opera din New York, dar nu fusesem niciodată la Viena. Totuşi n-aveam trac. Am intrat în sală şi, în acea seară, cântau toţi şefii de partidă, erau cei mai buni muzicieni. Am văzut că se uitau un pic ciudat la mine, de parcă se întrebau „Dar ăsta cine o mai fi?“. Nu cu aroganţă, doar că nu ştiau nimic despre mine. Încă din primele minute din concert am avut o senzaţie foarte interesantă. În primul rând, nimeni nu se uita la note. Toţi cântau şi se uitau în ochii mei. Aveam sentimentul acela când conduci o caleaşcă cu şase cai nărăvaşi. Aşa erau ei: nişte cai puternici şi eu eram cel care ţinea hăţurile. Am simţit imediat că încercau să se mişte cum voiau ei, şi-atunci am strâns hăţurile tare de tot, aşa cum voiam eu! Era clar că voiau să vadă dacă mă pricep. O făceau şi puţin dinadins, dar şi din obişnuinţa lor. După zece minute, am simţit o uşurare. Au început să se relaxeze. Aşa se întâmplă cu orchestrele mari – pentru că vor să devină din ce în ce mai bune, vor să se asigure că cel care le conduce îşi cunoaşte foarte bine meseria. Când m-am întors din pauză, după actul I, mă aşteptau cu zâmbete ca şi cum ne cunoşteam de-o viaţă.

Am auzit foarte clar o voce care mi-a zis: «Ascultă bine ce se aude acum că n-o să ţi se mai întâmple niciodată».

Cea mai frumoasă seară, acum 25 de ani

Aveţi vreun concert preferat?
Am avut foarte multe concerte bune, dar şi unele nereuşite, cu poveşti să ţi se încreţească părul. Este totuşi unul pe care n-am să-l uit niciodată. Dirijam tot „Tosca“ la Metropolitan, producţia lui Franco Zeffirelli, care e foarte grandioasă. În sală erau 4.000 de oameni, orchestra foarte mare, cu câteva voci extraordinare – Giuseppe Giacomini ca tenor, Éva Marton, ca soprană. Iar orchestra de la Metropolitan e ca un cal de bătălie. Când aude vocile, se stimulează şi cântă şi ea nemaipomenit. La un moment dat, în actul II, datorită faptului că orchestra era aşa de bună şi ştia exact ce trebuia făcut, totul răsuna într-un mare fel, am auzit foarte clar un fel de voce care mi s-a aşezat pe umăr şi mi-a zis: „Ascultă bine ce se aude acum că n-o să ţi se mai întâmple niciodată“. Şi aşa a fost. Am mai dirijat eu „Tosca“ de mii de ori, dar nu m–am mai simţit ca în seara aceea. Şi au trecut 25 de ani de atunci.

„Muzica lui Wagner poate deveni un drog“

Peste două săptămâni, joi şi vineri (14 şi 15 mai), de la ora 19.00, Orchestra simfonică a Filarmonicii „George Enescu“, dirijată de dumneavoastră, va interpreta actul al III-lea din „Parsifal“, de Richard Wagner, la Sala Mare a Ateneului. De ce aţi ales această formulă de operă în concert?
Ultima dată s-a făcut „Parsifal“, pe scena Ateneului, acum 100 de ani, în martie 1915. George Enescu a mai dirijat actul al III-lea din „Parsifal“ la Ateneu. Această operă a lui Wagner este un Everest al muzicii clasice, cu multe conotaţii simbolice, fiind legată şi  de ideea de creştinism. Piesa este uluitoare, nu are aşa multă acţiune şi  se pretează la o prezentare în concert.

Ce efecte veţi folosi?
Vor fi mai multe efecte. Ca să subliniem ideea de mister, avem nevoie de întuneric. Regia este minimalistă, totul este foarte stilizat. Nu fac un concert cu solişti în frac la Ateneu, nici un spectacol de operă la Operă. Am găsit o cale de mijloc. Vor fi lumini speciale, vor fi elemente de regie care vor crea atmosfera, astfel ca lumea să se identifice cu muzica. Vor mai fi efectele sunetelor de clopote, pe care Wagner le-a scris, dar nu pot fi uşor reproduse. Sunt multe simboluri, de aceea vom pune traducerea în program. Prin luminile pe care le vom crea, vom fi cât mai aproape de atmosfera optimă, într-o sală întunecată, cu voci wagneriene, cu o orchestră mare, cu alt sunet. Acolo se va întâmpla magia muzicii lui Wagner, care nu se explică.

Wagner a conceput opera în aprilie 1857, dar a terminat-o abia după 25 de ani. A fost ultima operă terminată de Wagner, „Parsifal“ fiind interpretată pentru prima oară la Festivalul de la Bayreuth în 1882. Noi suntem pregătiţi pentru „Parsifal“?
Da, Teatrul de Bayreuth a fost construit pentru „Parsifal“ şi „Parsifal“ pentru acest teatru. În România, nu avem tradiţie în muzica lui Wagner, dar Filarmonica „George Enescu“ are afinitate pentru el. Când este vorba de Wagner, melomanii nu sunt fani, ci sunt drogaţi, sunt dependenţi. Eu sunt unul dintre ei. Muzica lui Wagner te cuprinde, te copleşeşte, intri într-o altă lume. Devine un fel de drog.

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările