Am auzit că aveţi deja oferte de roluri, domnule Cozmei!
Corneliu Cozmei: Asta nu ştiu..

Mi-a povestit domnul Porumboiu că poate vă schimbaţi cariera. Că peste câţiva ani îl invitaţi dvs. pe el la premieră, la Cannes.
(Rîde cu poftă) Da, sigur acum, la final. Da, mi-a dat cineva un scenariu să îl citesc. Şi l-am citit. Şi a rămas că ţinem legătura.

Bun, deci, domnul Porumboiu poate avea dreptate: că o să îl invitaţi dvs. pe el la Cannes. Se mai schimbă lucrurile.
A, nu, eu mă duc direct la Oscar. Timp să am.

Şi dvs, domnule Cuzin, ce carieră îţi mai propui să ai?
Eu, senator.

Bun, avem încredere în tine!
Tudor Mircea: Nu mai bine la primărie? Funcţionar de primărie

Nu mai bine primar direct?
Toma Cuzin: Ba da, primar.

Cum s-a transformat „Comoara“ din documentar în film de ficţiune

Spuneţi-mi si mie povestea filmului. A voastră cu fimul.
Adrian Purcărescu: La mine a pornit dintr-o poveste mult din spate, cu vreo 5-6 ani în urmă, de atunci mă cunosc cu Cornel Porumboiu. Eu am încercat să fac un film pe care nu am reuşit să îl termin.

Film documentar, de ficţiune?
Da, de ficţiune. Şi a fost foarte interesat să cunoască un tip care, de ani de zile, se ţine să facă un film, care nu se lasă, şi nu reuşeşte să îl termine din considerente financiare. Prima oară când ne-am întâlnit i-au plăcut materialele, a rămas că mă poate ajuta, într-o anumită măsură, dupa care şi eu mi-am dat seama că nu prea pot să mai ţin în producţie un astfel de film şi atunci el a spus „hai să gasim o soluţie astfel încât să încheiem într-un fel povestea asta a ta: hai să fac eu un documentar prin care materialele astea pe care le-ai filmat tu să le montăm într-un anumit fel, iar acolo unde nu ai filmat, să povesteşti ceea ce urma să fie în film”. Ne –am apucat şi am filmat vreo cinci zile, dar materialul nu mergea, nici eu nu am simţit că merge... 

Şi povestea e aceeaşi?
Nu, povestea e cu totul diferită, e din anii '80, se petrece înainte de '89. E oarecum inspirată dintr-o altă poveste de-ale mele, petrecută în anii '80. Deci, e o poveste a unei poveşti dintr-o poveste.

Şi povestea comorii? Acel documentar pe care voia domnul Porumboiu să îl facă?
Acel documentar nu mergea. E foarte dificil ca om de film să spui în imagini ceea ce poţi spune în cuvinte, şi el între timp a început să caute alte soluţii şi a auzit de legenda asta, de comoara de la Islaz. Apoi a zis „hai să începem să vedem dacă acolo putem să căutăm ceva”. Şi am mers acolo, am început să săpăm, să căutăm.

Şi casa, grădina ale cui sunt?
Ale documentarului. E o locaţie autentică a bunicilor şi străbunicilor mei. Deci, din punctul ăsta de vedere, totul e autentic. Numai că, din momentul în care am început să filmăm acolo, am filmat două zile în Islaz, el începuse să dea tot felul de indicaţii, încerca să provoace nişte lucruri, pentru că şi el se simţea un pic stingher în casa aia – era o casă pe care eu şi fratele meu încercam să o refacem după zeci de ani de traume sociale, politice, istorice – şi nu găsea soluţia. Şi, tot dând indicaţii, şi-a dat seama că intrăm într-o zonă de ficţiune. Nu mai funcţiona documentarul şi atunci a zis: „Fac un film de ficţiune“.

Corneliu Cozmei, actorul cu detectoarele de comori

Iar partea aceea în care dvs. în film spuneţi „Casa asta a fost un bar, un stripease club“, e ceva real, nu?
Da, de acolo sunt luate toate detaliile, din documentar, din realitate. Şi cam în 2 luni de zile, avea scris scenariul; mi l-a arătat, nu mi l-a dat să-l citesc, mi-a zis: „Aplic cu el şi fac ficţiune”.

Şi cu săpăturile în grădină, domnule Cozmei, aţi mers cu detectoarele?
Corneliu Cozmei: Da, am venit cu detectorul.

Şi aşa l-aţi cunoscut pe domnul Porumboiu?
Pe el, da, pe tatăl lui, îl cunosc de mulţi ani, nu ştiu dacă el mă ştie pe mine, dar eu pe el da. Era fotbalist şi obligatoriu îl cunoşteam. Cornel a sunat la firma unde colaborez – firma are detectoare şi se ocupă cu deminarea – mai ales la autostrăzi, la construcţii, peste tot unde trebuie aviz tehnic de lucru – şi mi-au zis: „Vezi, te duci până la Turnu Magurele, că vrea Porumboiu cel mic să facă un film“, iar eu: „Mă duc, şefu', nicio problemă“, şi l-am sunat şi l-am întrebat în ce timp se petrece acţiunea, ca să nu mă duc cu un detector din 2000 în 1940...şi mi-a zis „acum e“.

Aţi luat cele doua detectoare care apar în film?
Exact. Şi am ajuns acolo, am detectat un pic curtea, cu amândouă. Acolo au fost nişte glume aruncate de la unul la altul, care cred că au dat şi cheia în scenariu. Bănuiesc că i-a plăcut de i-a venit ideea să facă un film artistic după. A doua oară, m-am dus cu detectoarele pentru castingul pe care îl făcea. Au venit nişte actori consacraţi, dar la un moment dat mi-a zis:

„Măi, nu îmi place de ăştia, parca merg cu mătura cu detectoarele alea, nu vrei să joci tu?”

Şi i-am zis: „Fratele meu, nici la grădiniţă nu am avut vreun rol“, dar până la urmă am acceptat. Şi s-a văzut ce a ieşit.

Şi aţi ajuns la Cannes! Felicitări!

Tudor Mircea, tu eşti acum într-o formulă fixă, în tandem cu Porumboiu? După „Metabolism“... 
Tudor Mircea: Da, adică, după „Metabolism“, a urmat documentarul şi am intervenit la faza - hai să facem un documentar -, povestea unui regizor care nu termina filmul, exact ce a povestit şi Adrian. Am filmat şi după aceea a decis că facem lungmetraj. Deci asta a fost, am continuat într-adevăr colaborarea începută cu Metabolism.

Şi eşti acum DOP-ul lui?
Nu, nu cred că există DOP-ul vreunui regizor. Cred că există DOP’s dedicaţi pentru un anume gen de proiect, şi, evident că regizorii sunt liberi să încerce, să aleagă, să experimenteze cu fel şi fel de operatori. Sunt exemple recente destul de interesante cu oameni care nici măcar nu au filmat vreodată şi care au fost luaţi ca operatori tocmai pentru a da ceva ce poate un operator cu experienţă deja nu mai poate să dea cumva; un anumit gen de stângăcie sau de căutare... deci iată că sunt tot felul de exemple de genul ăsta..

O familie de actori 

Toma (Cuzin - n.r.), am auzit de la Corneliu ca soţia lui i-a sugerat să te cheme la casting?
Toma Cuzin: Nu ştiu exact. Ideea e că, odată ce am dat casting, s-a hotărât să rămân eu şi problema a fost că a trebuit să îi ia şi pe ceilalţi în funcţie de mine – că aşa se face. Şi nu ştiu cum i-a venit ideea să-i ia şi pe Nicodim, pe fiul meu, şi pe Cristina, soţia mea. Asta e o surpriză pe care mi-a făcut-o destul de târziu, adică spre finalul castingurilor, şi înspre repetiţii cumva, aproape de film. Cred că dacă aş fi ştiut de la început, nu cred că aş fi fost de acord: pentru că e foarte greu pentru mine, personal, să joc şi cu copilul şi cu soţia, din cauza emoţiilor.

Cred! Totuşi, cum a fost?
A fost bine. Spre surpriza mea, mi-a ieşit. M-am bucurat mult!

Nicodim a văzut filmul?
Încă nu (la Cannes – n.r.), aşteaptă cu nerăbdare să îl vadă. A fost o surpriză plăcută pentru mine Nicodim, cum joacă, cum a înţeles totul. El a făcut şi şcoala de actorie, ce să zic, profesionist pe bune! A luat nişte cursuri de actorie, să se obişnuiască cu camera..

Câţi ani are?
Are 8 ani acum, 7 când a filmat.

Şi povesteşte de film? Că se apuca şi el de unul? Că o să mai joace?
Da! În primul rând îl admiră pe Tudor (Mircea), vrea să îşi ia o cameră, are o cutie, tot felul de cutii, ştie toate gesturile de pe platou, fiecare semn, gesturile lui Tudor...înainte să joace în film zicea: „Mă fac actor ca tati“. Acum, îi zic: „Ce te faci?“ şi el îmi răspunde: „Cred că regizor, că regizorul le ştie pe toate“.

Tudor Mircea: De fapt, încă nu ştie că operatorul le ştie într-adevăr pe toate...

Emoţii mari la Cannes pentru toată echipa „Comoara“

Şi clasica întrebare, dragă Toma Cuzin, cum e la Cannes? După Berlin? Cum ţi-e anul ăsta? 
Nu-mi dau seama. Anul trecut a fost un an foarte bun pentru mine, că am muncit foarte mult, anul ăsta nu ştiu..

Ce faci anul ăsta?
Anul ăsta ma bucur.

Corneliu Cozmei: Se plimbă
Da, mă plimb şi e frumos. Şi la Cannes e frumos. Foarte emoţionant. E impresionant pentru mine. Nu am mai fost. E mult mai mare ca Berlinul şi e mult mai mare stresul. Pluteşte în aer o tensiune.

A fost altfel la premiera de aici decât cea de la Berlin? 
Am fost mult mai emoţionat aici. 

Şi Corneliu spunea asta, şi tu, Tudor ai spus asta..
Toma Cuzin: Da, am fost mult mai emoţionat; nu am văzut filmul înainte, aşa, pe ecran mare... şi e şi primul rol în care m-am abandonat total. 

Aţi şi improvizat... totul pare foarte fluent.
Da, ăsta este modul lui Corneliu de lucru şi pentru mine este foarte plăcut şi fascinant – consider ziua de filmare a lui Corneliu ca o zi de workshop în care îţi prezintă un tablou, ştii imaginea de ansamblu, o desfiinţează total şi o recompune plecând de la noi, pornind de la fiecare personaj în parte. De fapt, nu ştiu cât de multă improvizaţie este: mai schimbi cuvinte – ăla e jocul, dar, de fapt, până la urmă, e măiestria lui Corneliu. Te face să crezi că vine totul de la tine. 

Anecdote de la filmări îmi povestiţi câteva? Vreau să ştiu cum aţi filmat în magazinul de bijuterii? 
Tudor Mircea: Au fost foarte cooperanţi, nu ne-au împiedicat cu nimic; ne-au lăsat să deschidem, să pun luminile, să punem pe jos cârpe, să punem pe sus cârpe, să stingem câte o lumină, să aprindem o lumină. Cred că erau false toate bijuteriile, totuşi (râd toţi cu poftă).

„Am găsit comoara şi am dus-o la Cannes“

Toma Cuzin: Un lucru care îmi place foarte mult şi îl tot povestesc, de când am citit scenariul: chestia asta cu amărâţii ăştia doi care nu apucă să se bucure, adică nu-i vezi efectiv că se şi bucură. Au găsit o comoară, deşi devin milionari, nu au şi ei trei secunde în care să zică: am găsit comoaraaaaa! Pe mine m-a fascinat total treaba asta. Adică nu se bucură, dar tot se bucură cumva...

Nu mai spun că Adrian (Purcărescu – n.r.) chiar a crezut că o să găsească comoara; atunci când am săpat, când filmam, în ziua aia.

Ce emoţionant!
Şi eu la fel şi ştiam că mai căutaseră...

Cornel Cozmei: Eu le ziceam: „o să o găsiţi!“

Toma Cuzin: Da, eu ziceam: „băi noi găsim ceva aici până la urmă!”

Adrian Purcărescu: Eu îi spuneam lui Cornel (Porumboiu – n.r.) – ce se întâmplă dacă noi chiar găsim ceva? Dacă noi săpăm şi găsim comoara? Ce facem? Întrerupem filmările, plecăm? Ce facem? Cu aurul? Mergem la poliţie?

Toma Cuzin: Păi, nu ţi-a zis..că el chiar a căutat comoara acolo şi n-a găsit-o, da, după, s-a gândit dacă venim cu toţii poate o găsim.

Adrian Purcărescu: Da, am găsit comoara!

Şi aţi adus-o la Cannes
DA! Toţi.

Adrian Purcărescu: Un lucru foarte interesant pe care l-am aflat acum după premieră, în discuţiile cu diverse persoane, nu ştiu exact care erau şi regizoare, şi producători, şi spuneau la un moment dat că au fost foarte interesaţi să vadă ce se întâmplă până la urmă pentru că fiecare îşi crea în minte o anumită poveste şi cineva mi-a spus: „când te-am văzut că stai pe marginea gropii şi el sapă, mi-am zis acum, ia lopata, şi-l omoară şi îl îngroapă acolo“.

Toma Cuzin: Da, s-a creat un film pe lângă film.

La final a fost destul de diferit faţă de alte premiere.
Toma Cuzin: Cred că s-a transmis cumva, noi am preluat de la public, publicul de la noi. Plus, la final, lumea a aplaudat la generic, după care, s-a oprit, însă melodia continua – imaginea de final cu soarele acela – au creat o trecere şi o emoţie, iar sala a reînceput să aplaude frenetic. Îmi spuneam: „Ce a fost asta? Ce tocmai s-a întâmplat?“

Tudor Mircea: Să-ţi povestesc eu ceva ce nu ştie nimeni: am căutat locaţia asta vreo trei luni  de zile, cu toate că e un apartament pe care îl găseşti în mai multe cartiere, un apartament banal cumva, ca să fie exact ce ne-am dorit şi din exterior, şi din interior, şi ca etaj, şi vecini, şi de poziţionarea apartamentului în interiorul blocului, adică cu accesul, cu tot, a durat şi a fost o muncă extraordinară şi obositoare. E un cadru pe care l-am filmat de la 5 dimineaţa până la aproape 2-3 dimineaţa, un cadru cu macaraua, o coregrafie întreagă, sub podul de la Barbu Văcărescu.

Adrian Purcărescu: Şi cadrele acelea în jurul gropii, care sunt foarte lungi, s-a lucrat mult la ele, şi cred că alea au creat cea mai mare tensiune. E foarte dificil să lucrezi în cadru secvenţă; trebuie să te deplasezi, să ştii exact cum să intri, cum să ieşi, cum să rosteşti textul, să sincronizezi tot ce faci şi asta a creat o emoţie foarte puternică şi am observat că s-a transmis în sală..

Toma Cuzin: Şi casa unde am filmat, casa lui Adrian, locaţia este minunată, este fix unde se varsă Oltul în Dunăre, unde este superb..

Adrian Purcărescu: Apropos de tema asta legată de realitate şi ficţiune, la un moment dat – chiar dacă citisem scenariul de vreo patru, cinci ori şi Corneliu a scris diferite variante, se tot schimba – am simţit că nu mai ştiam unde se termină atributele realităţii şi unde intrăm pe teritoriul ficţiunii, fiind şi locaţia autentică, care îmi aparţinea într-un fel, prin moştenire dar şi gaura asta a istoriei, în care parcă intram, o gaură care devenea parcă o gaură a timpului.

Toma Cuzin: Ce să zic, sunt foarte bucuros că am lucrat cu Corneliu Porumboiu şi că m-a filmat Tudor şi le mulţumesc. Şi că am lucrat cu băieţii ăştia. Că am venit aici, la Cannes.

Nicodim a zis că, dacă ar găsi o comoară şi ar fi într-o casă, de fericire, ar sări şi s-ar da cu capul de tavan. Aşa mi-a răspuns la întrebarea: ce ai face dacă ai descoperi o comoară?