În 2015, chiar de Paşte  FOTO: Arhiva personală Bobo Burlăcianu

În Dorohoi, la 36 de kilometri de Botoşani, Bobo Burlăcianu (39 de ani) a învăţat acorduri de chitară. În liceu, l-a cunoscut pe Bobi Dumitraş şi, din glumă în glumă, au ajuns, după câţiva ani, să înfiinţeze trupa Fără Zahăr. Bobo locuieşte în Iaşi, însă are concerte în mai multe oraşe din ţară, printre care Bucureşti şi Cluj, nu doar cu Fără Zahăr, ci şi cu Ada Milea.

Pe vremea când era un proaspăt absolvent al Facultăţii de Biologie, de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, Bobo Burlăcianu a trimis, alături de Bobi Dumitraş, la case de discuri, în 2002, CD-uri demo cu piese înregistrate într-o cameră de cămin. „Sandu“ a fost una dintre ele, în care au parodiat vestita melodie a lui Eminem: „Stan“. Rezultatul? „Dragă Stela, / Îţi scriu pentru a şaptea oară direct din patul de spital/Am învăţat să scriu cu stânga, la dreapta sunt lovit mortal/ C-am interceptat cu gura o potcoavă prinsă-n cuie/ Pe un picior de cal! Ne ştim de când eram copii, de când eram uite-atâtica/ Te fugăream prin cimitir la-nmormântarea lu' bunica“. Când au ascultat, producătorii de la Zone Records s-au entuziasmat şi de-atunci versurile s-au plimbat în întreaga ţară. Astăzi, Fără Zahăr sunt independenţi şi cântă la fel de voioşi. Pe 24 mai, de pildă, vor urca pe scena Clubului Quantic din Bucureşti, la Festivalul Moto „Iubim 2 Roţi“. 

„Weekend Adevărul“: Haide să ne închipuim că ai 7 ani şi eşti în Dorohoi. Ce faci acolo?

Bobo Burlăcianu: E comunism încă, mai sunt trei ani până la Revoluţie, mă joc în jurul blocului cu mingea sau telefonul fără fir, merg mult cu bicicleta. Mă bucur de puţinele ore de program la televizor; sunt emisiuni pentru copii duminica dimineaţa. Nu mai ţin minte când s-a difuzat „Dallas“, în schimb îmi amintesc desenele cu Mihaela şi cu Miaunel şi Bălănel. 

Părinţii tăi se pricepeau la muzică?

Nu, mama a fost contabilă la instituţia care ţinea de Apă-Canal şi care şi-a tot schimbat denumirea în timp, iar tata

a avut mai multe joburi, dar nu mai ştiu ce făcea în perioada aia, a lucrat şi la liceu ca laborant. A fost şi curator la Muzeul de Ştiinţele Naturii din Dorohoi; a împăiat acasă un şoim şi m-a impresionat să văd procesul. După Revoluţie, a început şi el să lucreze cu mama la Regia Autonomă a Apelor. Când aveam 3 ani, mama mi-a cumpărat o vioară; a zis că poate o să devin un fel de Enescu. Am luat lecţii şi a fost singurul contact cu muzica din copilărie până în clasa a XI-a, când am învăţat să cânt la chitară. Acum noi, părinţi, îi tot împingem pe copii: „Hai, fă şi asta, vezi dacă îţi place“. Atunci nu erau aşa de multe posibilităţi, dar era bine să le accesăm pe alea care existau. De exemplu, la Casa Pionierilor se făceau activităţi extraşcolare legate de aeromodelism, informatică şi muzică. În rest, la şcoală învăţam bine, ca toată lumea în clasele primare. Trebuia să faci bastonaşe corect.

                        În clasa a VIII-a, la şcoală
FOTO: Arhiva personală Bobo Burlăcianu

Te descurcai? 

Îmi rupea mama foaia des şi trebuia să refac temele. 

La Revoluţie aveai vreo 10 ani.

Da. Nu înţelegeam nimic din ce se întâmpla la televizor, dar vedeam nişte oameni şi îmi plăcea. În perioada aia, mama mi-a spus: „Ai grijă să nu vorbeşti despre Ceauşescu“. Oricum îmi zicea din senin, că de obicei noi nu vorbeam despre el. Dar mi-a atras atenţia că era un moment important; pentru mine nu era mare lucru, am spus: „Bine, nu vorbesc“. În Dorohoi n-a fost Revoluţie, au mers câţiva la Primărie şi au strigat. Ţin minte că, după aceea, într-o seară, în primăvara lui ’90, încă nu mă culcasem, eram în sufragerie, ai mei în dormitor şi în momentul ăla a apărut Superman la televizor. Am rămas să mă uit la film, chiar dacă era târziu. Dar cel mai mult mi-a plăcut că aveam voie să ne lăsăm părul lung. A fost cel mai mare câştig al Revoluţiei, în copilărie, când urma să intru în preadolescenţă. Şi am renunţat la uniforme, care au revenit în liceu. Totuşi, am avut o perioadă în care am putut să ne îmbrăcăm cum voiam. 

Citeai literatură universală?

Am citit de vreo două ori „Cei trei muschetari“ şi cărţi de Jules Verne.  

În anii ’90 ce genuri muzicale ascultai?

Mai întâi, am fost fan Michael Jackson, a urmat perioada în care toţi se împărţeau în rockeri şi rapperi; eu eram rapper, căutam blugi largi, dar erau greu de găsit. După aceea, nişte prieteni m-au iniţiat în ascultarea muzicii techno, apăruse şi Scooter. Am ascultat mulţi ani muzică electronică, dar, în acelaşi timp, îmi plăceau Guns N' Roses, Queen, Metallica. Pentru că am trecut prin mai multe genuri muzicale la nivel personal, am învăţat din toate câte ceva. Când am început la chitară, prin ’97, i-am descoperit şi pe cei de la Beatles şi de la The Doors, şi pe Eric Clapton. 

Ai avut un parcurs educaţional destul de întortocheat: în liceu ai fost la clasa de informatică, apoi ai terminat Facultatea de Biologie la Iaşi şi, după aceea, Regie Film la Bucureşti.

M-am dus la informatică pentru că mi-a zis mama că e o meserie de viitor. A fost chiar prima clasă de profil

înfiinţată în liceul nostru. Atunci n-am făcut mare lucru, nu ştiu cât i-a ajutat pe colegii mei, pe cei care au studiat informatică şi automatizări. La doi ani după ce am absolvit, cred că nici nu se mai lucra în programele respective, de exemplu în Lotus 1-2-3; singurul lucru care mi-a rămas din ce am învăţat în liceu e Wordul. Noi aveam un profesor tânăr, proaspăt absolvent de facultate, şi ne jucam des Warcraft pe calculator în laboratoare. A fost groaznic, pentru că mai târziu, în tinereţe, jocurile mi-au mâncat timp. (Fotografie din 1999, după absolvirea liceului) Iar la Biologie am dat pentru că mă uitam la filme documentare şi îmi plăceau. Aş fi vrut să stau şi eu în mijlocul naturii să observ animalele, dar în timpul facultăţii mi-am dat seama că la noi în ţară nu face nimeni asta. Până când a apărut documentarul „România neîmblânzită“, pe care nu l-am văzut încă. Nu voiam neapărat să mă duc în Africa să studiez crocodili, că de ei eram sătui toţi, în schimb mă interesa fauna din România, despre care nu erau documentare. N-am văzut nici măcar un cocoşel de munte la televizor. S-a întâmplat mulţi ani mai târziu, când a fost un documentar despre o faună apropiată celei carpatine, din Munţii Tatra, în Cehia – îmi mai aduc aminte din el o capră neagră şi că mai cobora şi o turmă de oi pe acolo. 

Ai dat examen de admitere la Facultatea de Biologie?

Da, am făcut şi pregătire la biologie. Începusem de vreo doi ani chitara şi nu prea aveam deschidere în Dorohoi. Unii colegi de-ai mei au dat la teatru, unii la regie, dar la mine n-a ajuns informaţia că se poate, n-a avut cine să mă îndrume. În clasa a XI-a, când am învăţat chitară, deja era târziu, deja alesesem facultatea. 

„Doi ani am fost trupă locală şi credeam că ăla e locul nostru“

Fără Zahăr, la Iaşi, în 2009  FOTO: Wikimedia Commons

Cum de te-ai apucat de chitară într-a XI-a?

Profesoara noastră de română organiza un cenaclu pentru elevi în liceu şi făcea periodic activităţi culturale: recitam poezii, cântam. Elevul care ştia chitară termina clasa a XII-a şi avea nevoie de altcineva. M-a văzut mai sensibil şi m-a întrebat dacă nu vreau să învăţ. Ascultam mai mult muzică electronică, dar, de curiozitate, i-am cerut chitara unui coleg de clasă, am început să mă joc, mi-a plăcut, mi-a dat altcineva acorduri, am învăţat singur vreo 20 şi cu alea am rămas mult timp. Când eram student la Biologie la Iaşi, am intrat în trupa de teatru studenţesc „Ludic“, la Casa de Cultură a Studenţilor, şi acolo am jucat vreo şase ani. Mi-a fost ca o şcoală, învăţam unii de la alţii. Mulţi colegi de la „Ludic“ au dat la teatru. După facultate, am rămas vreo doi ani în Iaşi şi mi-am găsit două joburi, primul a fost de animator radio – mai mult puneam muzică – şi mi s-a atras atenţia că ar trebui să vorbesc mai des. Găseam uneori chestii drăguţe în ziare, mai citeam de prin „Caţavencu“. Am rămas nouă luni şi după aia m-am făcut referent cultural la Casa de Cultură a Studenţilor, unde am stat un an. Erau nişte bani puţini pe vremea aia, dar m-au mai ajutat ai mei până a ieşit Fără Zahăr.    

Cum a ieşit trupa Fără Zahăr?

Din nostalgie. Când am intrat eu într-a IX-a, Bobi (n.r. – Dumitraş) avea trupă de umor, iar eu scriam poezii comice şi mi-a zis: „Hai la noi“. În liceu, am jucat scheciuri la balul bobocilor, la balul de absolvire. Când treci de la o etapă la alta, te gândeşti ce frumos a fost înainte. La Iaşi, eu şi Bobi stăteam în campusuri diferite, mai des ne vedeam în vacanţe la Dorohoi, aveam alte cercuri de prieteni. Într-o vacanţă, în anul II de facultate cred că eram, am zis: „Băi, îţi mai aduci aminte ce fain era când aveam noi trupă de umor în liceu şi făceam scheciuri şi poante? Hai să mai facem“. Am fost la mine acasă şi am cântat la chitară piesa care ulterior a devenit „Trompeţica“. De fapt se cheamă „Hip-Hop ş-aşa“. A fost prima piesă pe care am făcut-o cu Fără Zahăr după o idee a lui Bobi; era despre un profesor de matematică din liceu supărat pe elevi şi care îi alerga pe coridoare. Avea alte versuri, era drăguţă, dar n-avea valoare, dincolo de cea sentimentală.     

Acum şapte ani, la Festivalul Toamna Orădeană  FOTO: Dream Studio

Şi aţi prins curaj să înregistraţi melodiile.

Ne-a ajutat feedback-ul publicului. Am făcut trupa, după aceea ne-am înscris într-un cenaclu folk al Iaşului, al studenţilor, unde se organizau bilunar spectacole la care participau mai mulţi folkişti şi interpretau pe rând câte trei piese. Era sala plină, pentru că în perioada aia se ţineau puţine evenimente în oraş, mai veneau trupe de la Bucureşti, Viţa de vie, Timpuri Noi, dar aduse de vreo firmă de ţigări. Ceilalţi folkişti aveau cântece de dragoste şi apoi veneam noi şi îi crăcănam pe toţi de râs. Oamenii ne ziceau că suntem mişto, unii spuneau că, dacă ar avea bani, ne-ar produce. Doi ani am fost trupă locală şi credeam că ăla e locul nostru, că doar acolo o să prindă graiul moldovenesc. Nu ne aşteptam să ne asculte alte categorii de vârstă, până am fost prin „Ludic“ la un festival de satiră şi umor din Târgu Mureş. Am avut un mare succes şi ne-am gândit că, dacă am reuşit peste munţi, unde ajungeau trupe din toată ţara, înseamnă că e ceva mai mult de capul nostru decât am crezut. Am făcut şapte CD-uri demo la un calculator 386 şi le-am trimis la şapte case de producţie, le-am înregistrat la un microfon de chat într-o cameră de cămin din complexul „Tudor Vladimirescu“. 

„Ups, am înfundat din nou closetu’“

Cine locuia în camera de cămin?

Cel care avea să devină cumnatul lui Bobi. Sunt foarte slabe calitativ înregistrările alea. Am vorbit cu cineva despre ele şi am vrut să i le dau, dar nu le-am mai găsit. Casa Zone Records ne-a răspuns într-un e-mail, iar într-o dimineaţă ne-am trezit şi cu telefon. Nu ştiam cu ce se mănâncă, nu ne aşteptam, pentru că trecuse deja jumătate de an. Le-am trimis discul prin poştă şi nici nu aveam siguranţa că a ajuns. Ştiam că multe se pierdeau. Ei, după ce au ascultat şi şi-au dat seama că suntem haioşi, au pierdut contactul şi le-a mai luat ceva timp până să dea de noi. Ne-au trimis contractul prin poştă înainte să ne cunoască. Au fost impresionaţi că doi neica nimeni din Dorohoi au avut tupeul să-l parodieze pe Eminem, care era ditamai artistul american. Le-a plăcut parodia noastră „Sandu“ la piesa „Stan“ a lui Eminem. Astea au fost cele trei piese trimise: „Trompeţica“, „Sandu“ şi „Stela“. Ne-au încurajat să mai facem o parodie după Eminem şi aşa a apărut „Ups, am înfundat din nou closetu’“. 

Au trimis contractul la cămin?

Nu, aveam deja garsonieră, dădusem adresa mea. M-am căsătorit şi am cumpărat garsonieră din banii de la nuntă. Era în mijlocul exploziei preţurilor la apartamente, în 2003.  

La începutul anilor 2000 vă propuneaţi să transmiteţi un mesaj anume prin Fără Zahăr? 

Nu ne-am gândit la un anumit mesaj, că n-a fost un proiect social. Am vrut să ne simţim noi bine, să facem haz de necaz şi aşa aveau să se distreze şi alţi oameni. A fost o mare surpriză să descoperim că ne ascultă şi bătrâni. A apărut şi un public tânăr: la concerte vin copii care nu erau născuţi la vremea aia şi care au ascultat Fără Zahăr datorită părinţilor. Sau unii studenţi ne spun că au crescut cu muzica noastră. 

De ce crezi că avem nevoie de melodii care să ne facă să râdem?

Avem nevoie de multe lucruri care să ne facă să râdem. Înainte se întâmplau lucruri care ne întristau, acum, lucruri care ne enervează. Ai nevoie de spectacol, să îţi descreţeşti fruntea. În ultimii doi ani au apărut multe poante legate de guvernare. Am fost fascinat de manifestaţii şi de cât de bune au fost glumele făcute pe seama PSD. Stăm bine cu umorul.  

Ai nevoie de spectacol, să îţi descreţeşti fruntea. În ultimii doi ani au apărut multe poante legate de guvernare. Am fost fascinat de manifestaţii şi de cât de bune au fost glumele făcute pe seama PSD. Stăm bine cu umorul. 

La un interviu de acum ceva timp ai amintit că nu mai crezi în muzica imprimată pe disc. 

Da, mai sunt probabil oameni care ascultă discuri în maşini. Dar viitorul e Spotify. N-am avut niciodată o perspectivă de ansamblu asupra industriei muzicale de aici. Noi n-am câştigat niciodată bani din vânzări şi, în general, contractele sunt făcute în aşa fel încât să câştige casa de discuri. Dar e bună promovarea. Lumea încă ne mai întreabă de unde pot cumpăra discuri, dar nu mai avem contract semnat cu nicio casă, suntem independenţi. Din când în când, scoatem câte o piesă, o urcăm pe Youtube, se poate descărca de acolo şi ne facem promovarea pentru oamenii care vor să vină să ne vadă live. 

La un concert din 2017  FOTO: Remus Toderici

Ai des spectacole cu Ada Milea. Cum v-aţi cunoscut?

După ce a ieşit Fără Zahăr la nivel naţional şi am scos primul album, m-am mutat la Bucureşti, să fiu mai aproape de casa de discuri. Nu mi-a plăcut tare, în schimb acolo am cunoscut-o pe Ada. Prin Fără Zahăr ne-am întâlnit la vreo două concerte pe aceeaşi scenă. O data la Stufstock, altă dată în Lăptăria lui Enache. Povesteam în interviuri că ne place de Ada şi că a fost o influenţă pentru noi, a zis şi Ada că îi place de noi, iar când am ajuns în Bucureşti am început să merg pe la concertele ei. Aşa ne-am împrietenit, în perioada aia lucra la spectacolul „Quijote“ şi, după un concert, m-a întrebat dacă ştiu să cânt la chitară electrică. Am zis că nu, iar răspunsul ei a fost: „Perfect! Hai la o repetiţie! Lucrăm la Quijote şi avem nevoie de cineva la chitară electrică“. M-am dus, am luat chitara în mână şi am început să mă joc cu ea. La un moment dat, dintr-o întâmplare drăguţă, chitara a scos un „pâc!“. Ada mi-a spus să mai fac o dată, am luat chitara, am pus-o pe picioare şi am început să bat în coarda aia ca şi când scriam. Până la urmă, chitara electrică a devenit maşină de scris. 

Acum cânţi la chitară electrică?

Da, dar întotdeauna mi-a plăcut chitara acustică mai mult. Am trecut prin multe genuri muzicale şi, trăgând linie, baza mea e de folkist. 

Primele melodii, 

„de dragoste rănită“

Ajung şi mulţi copii cu părinţii la spectacolele tale cu Ada Milea. Cu ei cum te înţelegi, în general?

Bine, n-am copii în jurul meu, în afară de al meu. Are 9 ani. E foarte drăguţ, face pian, pentru că l-am pus noi, dar îi şi place. Nu-l împing de la spate. 

De ce pian şi nu chitară?

Pianul e un instrument de mai mare ajutor ca să înţelegi cum funcţionează muzica. Are şi chitară, dar n-am apucat să-i dau lecţii. 

Prin 2012 a apărut şi formaţia The Bread Pits. De ce ţi-ai dorit un nou proiect muzical?

În 2013 am lansat-o, a fost un proiect de suflet început cu Alex Neagu, care era toboşar la Fără Zahăr. Când am învăţat să cânt la chitară, primele piese pe care le-am compus au fost de dragoste rănită, pentru că eram mic, iubeam, eram timid şi sufeream. Au fost piese care au rămas într-o cutiuţă, fără să le asculte nimeni în afară de o mână de prieteni, când ieşeam în parc. Prin 2012, având un pic de timp liber – cred că a fost o perioadă cu mai puţine concerte –, am scos piesele alea din sertare şi le-am mai schimbat versurile, pentru că cele de la nivelul clasei a XII-a nu mai erau OK. La început, toate piesele au fost în engleză şi am primit două feedback-uri de la mai multă lume. Primul: să cântăm în română şi al doilea: să aducem un basist. Şi aşa am făcut. Am mers în câteva cluburi prin ţară, dar, din păcate, atunci Radio Guerrilla nu funcţiona şi, după doi ani în care am mai dat eu telefoane pe la cluburi şi am mai fixat nişte concerte, am renunţat. Aveam nevoie de o susţinere media. Share-ul pe Facebook ajută, doar că durează mai mult până ajunge de la unul la altul. Radioul şi televiziunile îl difuzează o dată şi ajunge la mai mulţi oameni. M-am axat pe celelalte proiecte pe care le aveam deja, Fără Zahăr şi concertele cu Ada Milea. Ar fi drăguţ de reluat la un moment dat. 

În spectacolul „Gulliver“, după Gellu Naum  FOTO: Roza Zah 

Care au fost cele mai complicate colaborări pentru tine în teatru şi în muzică?

N-am avut colaborări complicate. În muzică au fost puţine. La Fără Zahăr am mai avut nişte piese cu Ţapinarii şi cu formaţia Zob, când eram mai mici, toate foarte faine. În teatru am lucrat la multe spectacole, dar cu puţini regizori. 

În ultimii ani au plecat o mulţime de oameni din România. Te-ai gândit şi tu să-ţi faci bagajele?

Da, dar e mai greu pentru mine, pentru că ar trebui să-mi schimb jobul. Nu pot să cânt în moldoveneşte pe stradă în Europa. Gândul a trecut prin cap şi a ieşit. 

CV

Numele: Bogdan Marian Burlăcianu

Data şi locul naşterii: 1 septembrie 1979, Dorohoi 

Studiile şi cariera: 

- În 1998, a terminat Liceul Teoretic „Grigore Ghica“ din Dorohoi. Apoi, în 2002, şi-a încheiat studiile la Facultatea de Biologie a Universităţii „Al.I. Cuza“ din Iaşi, iar în 2011, la Regie Film în cadrul Universităţii Hyperion din Bucureşti.

- În 2003, a scos cu Fără Zahăr primul album muzical: „Episodu’ unu: Ameninţarea faitonului“, apoi albumele „Episodu' 2 de la Dorohoi“ şi „Neamul lui Peneş Curcanul“. Pentru vânzările primului album, în 2005, Fără Zahăr câştigă Discul de Aur. 

- Din 2005, colaborează cu Ada Milea, iar în 2012 a înfiinţat formaţia de rock alternativ The Bread Pits. 

- Vreme de opt ani, împreună cu Bobi, a ţinut rubrica „Voi n-aţi întrebat, Fără Zahăr vă răspunde“ din „Suplimentul de cultură“. Mai multe texte au apărut ulterior la Editura Polirom, în volumul omonim.   

Locuieşte în: Iaşi