La Opera din Sydney, în ianuarie, anul acesta  FOTO: Arhiva personală Alexandra Dariescu

Alexandra Dariescu (34 de ani) a obţinut, după ce-a absolvit liceul în România, o bursă integrală la Conservatorul Regal din Manchester, în Marea Britanie. În acest interviu  povesteşte ce s-a întâmplat până a ajuns pe scenele unor mari săli de concerte precum Royal Albert Hall din Londra – a fost prima femeie pianistă din ţară care a cântat acolo – şi Carnegie Hall din New York.

Alexandra Dariescu a crescut în Iaşi, unde a atins prima dată clapele unei pianine. Spre deosebire de mulţi copii de vârsta ei, şi-a dat seama uşor ce vrea să facă în viitor şi nu a regretat nicicând numeroasele ore de muzică de-atunci, pe care nu le-ar fi înlocuit nici în ruptul capului cu cele de joacă pe-afară. Acum locuieşte în Londra, dar va veni în România în martie, să cânte cu Orchestra Naţională Radio la Bucureşti, iar în toamnă va participa din nou la Festivalul George Enescu. Până acum, a colaborat, printre altele, cu Orchestra Filarmonicii din Londra, Orchestra Filarmonică Regală şi Orchestra Filarmonică din Liverpool. Ne-am văzut pe Facebook în ianuarie, după concertele ei din Australia şi cu puţin timp înainte de un nou spectacol. A vorbit cu entuziasm despre bravura pe care a descoperit-o, când încă nu împlinise 10 ani, pentru a deschide drumurile care să o apropie de universul pianului.

„Weekend Adevărul“: Am citit în alte interviuri că la 7 ani ai început să iei lecţii de pian. Şi-au dorit părinţii?

Alexandra Dariescu: Mama mea a economist mulţi bani şi a cumpărat o pianină înainte de ’89. Pianina o avem încă acasă, e tare frumoasă, e vişinie şi numele ei e Ceaikovski, pentru că e rusească. Nu provin dintr-o familie de muzicieni sau de oameni care lucrează în acest domeniu, dar mama a vrut pur şi simplu ca eu să învăţ să cânt. M-a dus la Liceul de Artă, care acum e Colegiu Naţional, unde a fost o preselecţie şi am intrat imediat, iar apoi m-am îndrăgostit de pian. Am ştiu exact ce vreau.

Ai debutat devreme cu o orchestră mare. 

La 9 ani şi ţin minte că, după ce am ieşit de pe scenă, le-am zis mamei şi profesoarei de pian că vreau să devin o pianistă concertistă. Ce însemna asta? Habar n-am avut, dar a fost un moment pe care îl simt şi acum, pentru că, atunci când îţi doreşti ceva cu adevărat şi munceşti foarte mult şi crezi în lucrul ăla, se întâmplă. Traiectoria carierei mele a fost bazată pe intuiţie, am avut şi oameni extraordinari în jurul meu, care m-au ajutat şi m-au sfătuit, dar la urma urmei totul a venit din interior. Atunci, la 9 ani, a fost o experienţă de neuitat. Mi-a făcut mama rochiţă din catifea vişinie, aveam o fundă mare în spate şi mi-a cumpărat şi nişte pantofiori cu toc mic. Nu purtam de obicei. Când am intrat pe scenă, în sala arhiplină, orchestra de adulţi era acolo şi eu am alunecat. Am căzut şi toţi s-au speriat. Partiturile parcă au zburat! Mama, în primul rând, în sală, a îngheţat, şi atunci a fost momentul super-important. Ce faci? Stai jos şi începi să plângi? Sau te ridici şi îţi zici: „Hai, Alexandra, să facem un show extraordinar!“. A venit dirijorul şi m-a întrebat: „Să te ajut?“. I-am răspuns: „Nu, nu, mulţumesc!“. M-am ridicat, am mers la pian, m-am aşezat, m-am uitat la oamenii din sală şi am cântat. În viaţă, în orice carieră, de multe ori pici, la propriu sau la figurat, dar e important să te ridici şi să mergi înainte. Traiectoria asta e proiectată în „Spărgătorul de Nuci şi cu mine“. La început, e o imagine animată: o fetiţă cu o fundă mare şi apoi, imaginea se transformă şi apar eu, când cânt la pian. Am folosit povestea Spărgătorului de nuci (n.r. – balet de Piotr Ilici Ceaikovski, cu rădăcini în basmul lui E. T. A. Hoffmann: „Spărgătorul de nuci şi regele şoarecilor“.), care merge prin multe teritorii şi învaţă de la fiecare cultură, iar la sfârşitul producţiei totul se transformă cu ajutorul prafului fermecat şi apar eu din nou în sala de concert, îndeplinidu-mi visul. Motto-ul acestei producţii este: „Îndrăzneşte să visezi“. E pentru cei din noua generaţie, să îi încurajeze să devină cine vor ei. Am vorbit cu oameni din toată lumea şi mulţi au joburi care nu le aduc satisfacţie.      

„Eu şi valiza“

Povesteşte-mi mai multe despre „Spărgătorul de Nuci şi cu mine“. 

În 2017, în decembrie, a fost premiera producţiei mele – pentru pian, balerină şi animaţie digitală. E un format nou pentru muzica clasică, care nu a fost făcut nicăieri. După trei ani şi jumătate de muncă am avut acea premieră la Londra. Iar acum sunt în mijlocul unui turneu mondial, am avut peste 50 de concerte, cam peste tot în Europa, în Emirate, în şapte oraşe din China şi în Australia. Toate animaţiile sunt desenate de mână şi proiectate de tehnicianul nostru. Au lucrat 49 de animatori! De ce am făcut acest proiect? La recitalurile de pian vârsta medie nu este cea pe care ne-o dorim, iar cu acest spectacol am avut 35% dintre spectatori sub 31 de ani. Ţelul a fost atins; asta e cea mai mare bucurie. 

În timpul spectacolului „Spărgătorul de Nuci şi cu mine“ FOTO: Nigel Norrington 

Când ai studiat întâia oară în afara ţării? 

Am luat parte la un concurs la care premiul a fost o bursă în Marea Britanie. A fost deschis pentru cei cu vârste între 15 şi 17 ani, pentru toate instrumentele şi pentru voce, dar era un singur premiu. După trei runde, am câştigat această bursă şi am plecat în Marea Britanie: eu şi valiza, am lăsat toată familia acasă şi am mers la studii acolo în clasa a XI-a.    

Cum a fost?

Total diferit de experienţa din România. Profesoara mea de pian era cu nouă ani mai mare decât mine, mi-a transmis un suflu tineresc. Şcoala a fost extraordinară, am avut acces la pian tot timpul, în bibliotecă găseai orice partitură sau carte, tot ce voiai se putea comanda pentru tine. În România este greu, pentru că toate partiturile sunt fotocopiate. Când am ajuns în Marea Britanie, aveam partiturile trase la xerox şi mi s-a spus că e ilegal. Trebuia să lucrez cu originalele. Apoi, m-am întors în România pentru clasa a XII-a; atunci, în perioada 2002-2003, ţara nu era în Uniunea Europeană şi a trebuit să dau toate diferenţele la şcoală, inclusiv la engleză. Cât am stat în Marea Britanie, am fost la preselecţie la Conservatorul Regal din Manchester. A fost neobişnuită: am cântat pentru şeful de catedră, care m-a întrebat: „Te deranjează dacă mai vine cineva să te asculte?“. A venit o altă profesoară şi, după aceea, a spus: „Te rog să mai cânţi o dată, vine şi decanul nostru“. A ajuns şi el, iar prima lui întrebare a fost: „Ai vrea să studiezi aici?“. Şi le-am zis că da. S-a deschis raiul! Le-am spus şi că România nu este în Uniune, taxele sunt foarte mari – 30.000 de lire pe an –, plus cazare, şi mi-au răspuns că voi primi bursa integrală de patru ani. A fost unul dintre cele mai frumoase momente din viaţa mea. Cei de la Conservator mi-au organizat primul turneu în America, am început să călătoresc în Europa, iar mai târziu, deşi eram în anul III, am obţinut medalia de aur, înmânată de Ducesa de Kent, în urma unui concurs post-universitar.

Şcoala a fost extraordinară în Marea Britanie, am avut acces la pian tot timpul, în bibliotecă găseai orice partitură sau carte, tot ce voiai se putea comanda pentru tine. În România este greu, pentru că toate partiturile sunt fotocopiate. Când am ajuns în Marea Britanie, aveam partiturile trase la xerox şi mi s-a spus că e ilegal. Trebuia să lucrez cu originalele. 

Ai rămas în Marea Britanie după ce ai absolvit Conservatorul Regal?

După Manchester am făcut masteratul la Londra, la Guildhall School of Music and Drama, acolo am început să am alte contacte şi altă viziune. Totul se întâmplă aici, la Londra. În 2013 am avut debutul la Royal Albert Hall. 

Ai timp să şi predai?

Nu predau, sunt pianistă concertistă, iar în fiecare săptămână ajung în alt loc. E şi o responsabilitate mare să te ocupi de viaţa unui copil. 

Pentru că ai adus vorba de copilărie, mi-ar plăcea să-ţi aduci aminte de câteva momente din perioada în

care ai locuit în Iaşi. 

Am avut o copilărie frumoasă datorită mamei mele. Ea fiind în învăţământ, câteva dintre cele mai frumoase amintiri sunt de când mergeam în tabără. Era conducător de grup şi pleca cu mulţi copii, iar eu mă simţeam în largul meu printre ei. Ţin minte şi taberele la munte, cum mama cânta la chitară – şi-a cumpărat-o şi a învăţat singură – şi stăteam în jurul focului. La 10 ani a fost una dintre clipele importante. În fiecare an mergeam la mare şi ai mei erau bucuroşi că în sfârşit aveam vacanţă. Le-am zis că am primul meu concurs internaţional în Italia, la două săptămâni după această vacanţă şi că nu am cum să nu studiez şapte zile. Voiam să rămân acasă cu bunica. Unul dintre părinţi m-a întrebat atunci: „Cum să faci treaba asta? Ai doar 10 ani“. Dar nu m-am dus, am avut ore cu profa, am mers la acest concurs şi am câştigat premiul I. A fost cea mai mare satisfacţie; pianul mi-a deschis o altă lume. Profesoara mea spunea: „Cu cât îi dai mai mult pianului, cu atât primeşti mai mult“. E adevărat, pentru că ai o călătorie spirituală cu muzica: tot timpul încerci să devii mai bun şi asta te face să mergi mai departe pe o scară invizibilă pe care niciodată nu reuşeşti să o urci complet. Apar determinarea şi dorinţa de a-i oferi publicului cât mai mult.

(Foto: În Elveţia, cu orchestra Zuger Sinfonietta)   

Care a fost una dintre primele piese interpretate la pian când erai elevă?

Un dans de Shostakovich, pe care şi acum pot să-l cânt. 

Câte ore pe zi îţi petreceai cu pianul?

Au fost divese etape, măcar două-trei ore pe zi. A fost şi perioada între 15 şi 20 şi ceva de ani în care studiam şi câte nouă-zece ore. Mă trezeam dimineaţă. La şcoala din Marea Britanie, când am ajuns cu bursa, prima zi a fost amuzantă. Eram obişnuită din România, unde nu erau suficiente săli de studiu şi mă trezeam la 04:00, stăteam până la 08:00 şi apoi mă duceam la ore. Nu am ştiut că în căminul de acolo aveau alarmă, m-am trezit la 04:00 şi am sculat toată şcoala. Până la prânz, a doua zi, eram cunoscută. 

Când a absolvit Conservatorul Regal din Manchester FOTO: Arhiva personală Alexandra Dariescu 

Toate spectacolele,

sold out

În prezent cât timp păstrezi pentru exerciţii?

Între patru şi şase ore pe zi, timp care implică şi sănătatea corpului. Fac yoga, respir, colaborând cu balerina o văd că se întinde, ceea ce e important pentru fiecare muşchi şi tendon. E un stil de viaţă, nu e un job. Nu poţi spune că ai închis pianul şi că ţi-ai terminat treaba. Citeşti cât mai mult, te documentezi, mergi la concerte. Când sunt acasă, dacă am o seară liberă, sunt la un concert, nu neapărat de muzică clasică. Recent, în Sydney, într-o seară în care nu am cântat, am fost la un musical, la Operă. 

Când ai simţit că a fost cel mai dificil moment din cariera ta artistică?

Au fost mai multe, dar, când am plecat la 17 ani cu bursa, mi-a fost dor de casă. În 2002 şi 2003 nu am avut telefon mobil, nu aveam calculator, le trimiteam scrisori părinţilor şi bunicilor. Primeam câte cinci lire bani de buzunar, colegii îşi cumpărau dulciuri, iar eu îi păstram şi îmi luam  cartele de telefon. Cu cinci lire puteam vorbi trei minute la telefon. De-abia aşteptam să sun acasă. 

Ţi-a fost greu să te obişnuieşti cu viaţa din Manchester şi-apoi din Londra?

Nu, a fost mai uşor, pentru că am mers la mai bine. Bineînţeles că profesoarele mele din România au pus fundaţia la ceea ce am clădit după, dar m-am simţit bine în Anglia şi de asta am decis să stau aici. Londra e şi locul cel mai dur; dacă vreau să fiu una dintre cei mai buni, aici se poate, pentru sunt permanent comparată cu ceilalţi. În ultinele două luni şi jumătate am dormit doar două nopţi acasă, dar, la urma urmei, ăsta e visul. Nu pot să spun cât e de obositor, însă mă bucur că toate show-urile sunt sold out şi că, după fiecare spectacol, vorbesc cu publicul. 

„Pe oriunde merg, încerc să împart piesele aşa: 50% să fie ale unor femei compozitoare şi 50% ale bărbaţilor“

Alături de soprana Angela Gheorghiu 

Cum s-a schimbat, în timp, relaţia cu publicul?

Alexandra Dariescu: În primul rând, vreau să spun că întotdeauna am cântat mai bine în public decât la orele cu profa. Când eram mică, ea mi-a spus că orice s-ar întâmpla în sală, dacă cineva vorbeşte sau se plimbă, nu contează. „Gândeşte-te la Tom şi Jerry, vine Jerry şi dă drumul la o bilă de bowling, cade exact lângă pianul tău şi se face o prăpastie, pe tine nu te interesează“. Relaţia cu publicul s-a schimbat puţin, pentru că cea mai frumoasă atmosferă se creează când simţi că spectatorii sunt cu tine. Cânţi încet şi vezi că nimeni nu îndrăzneşte să respire, să nu te deranjeze. Publicul e diferit: în America se ridică mereu în picioare, în Europa aplaudă mai des şi se ridică numai dacă este ceva extraordinar. În China filmează tot, nu stau locului, oamenii îşi fac selfie-uri.  

Până acum, la concerte, au fost incidente în sală din cauza cărora n-ai putut să te mai concentrezi? 

Am cântat odată cu Orchestra Filarmonicii Regale concertul de pian de Beethoven şi s-a întâmplat ceva, în partea a doua, care e de 15-18 minute, senină şi visătoare. Sala era de 3.000 de locuri, dar erau locuri şi în spatele orchestrei. Cum stăteam la pian, am văzut că cineva s-a ţinut de inimă şi a căzut. A avut un atac de cord. Am văzut şi cum au venit paramedicii, m-am uitat la dirijor, a observat şi el, iar din priviri am stabilit ce facem, dacă mergem mai departe. Am fost nevoiţi, pentru că ceilalţi oameni au plătit bilete. Din fericire, am fost anunţaţi că omul acela şi-a revenit. 

Cu o parte dintre fanii din China 

După spectacole, muzicienii aflaţi la începutul carierei îţi cer sfaturi?

Tot timpul, mă întreabă şi dacă predau. Unii încearcă să meargă exact pe direcţia pe care am fost eu, dar le spun că fiecare are o voce proprie şi cu cât descoperă mai devreme la ce sunt buni şi care sunt limitele lor, cu atât e mai bine. Fiecare are drumul lui. 

Ajungi des în România?

Nu chiar atât de des. Am o relaţie frumoasă cu Festivalul George Enescu şi cu Fundaţia Principesa Margareta, vin o dată pe an şi concertez la unul sau la altul. În martie voi cânta cu Orchestra Radio la Bucureşti şi apoi la Festivalul Enescu, cu Orchestra Naţională a Franţei, la Sala Mare a Palatului. 

Există vreun compozitor ale cărui piese n-ai reuşit să le descâlceşti? Un compozitor care pur şi simplu te-a enervat?

E o întrebare bună! De enervat nu, dar sunt anumiţi compozitori pe care nu-i abordez încă. Mai am nevoie de vreo 20-30 de ani. Nu neapărat că nu îi studiez acasă sau că nu ascult muzica lor, deocamdată nu o cânt în concerte. De exemplu, muzica lui Schubert este foarte spirituală. Nu sunt pregătită să cânt din sonatele pe care le-a scris spre sfârşitul vieţii. Din punct de vedere tehnic aş putea, dar nu am maturitatea necesară. 

Ai şi alte exemple, în afară de Schubert?

Da, Schumann! Nu am spus că sezonul ăsta mă axez pe femei compozitoare. S-a făcut un sondaj recent şi, în toată lumea, piesele scrise de femei, interpretate la concerte, sunt sub 1,6%. Când vorbeşti despre muzică clasică, te gândeşti la Bach, la Mozart, la Ceaikovski. Niciodată la o femeie. Am ajuns la o vârstă la care pot să-mi exprim cu multă convingere acest punct de vedere. În 2012, am comandat un concert de o femeie, l-am înregistrat cu Orchestra Filarmonicii Regale din Liverpool şi a câştigat British Composer Award. Acum, pe oriunde, merg încerc să împart piesele aşa: 50% să fie ale unor femei compozitoare şi 50% ale bărbaţilot. Inclusiv la Festivalul George Enescu şi la Orchestra Radio o să avem concertul Nadiei Boulanger (n. r. – 1887-1979) pentru pian şi orchestră. Luna viitoare cânt un concert de Germaine Tailleferre, membră a grupului Les Six din 1920 de la Paris, dar pentru că a fost singura femeie de-acolo, nimeni nu-i cântă lucrările. Am citit chiar nişte cronici despre ea şi într-una dintre ele era folosit prenumele, nu numele de familie. „Germaine este o femeie înaltă cu părul blond“. Ce legătură are asta cu muzica? Lui Ceaikovski nu i-ar spune nimeni Piotr. 

De obicei, alegi piesele unor anumiţi compozitori sau ale unor compozitoare?

Cât sunt în acest turneu, Ceaikovski e cel care îmi acaparează mult timp. Cânt muzică modernă: Beethoven, care,

în timpul lui, era considerat excentric. Şi, în general, am un repertoriu rusesc: Shostakovich, Rachmaninoff şi Ceaikovski.

Despre singurătăţi

Cum te-ai descurcat cu temerile apărute în aceşti ani?

Când e o lucrare nouă, pe care n-ai cântat-o niciodată în public, e testul cel mai mare şi apare teama de a o prezenta publicului. De-a lungul anilor, de când am plecat, pentru că au fost mai multe momente de singurătate, am învăţat diferenţa dintre a fi singură şi a avea singurătate. Am un life coach de 14 ani. Acum nu mă simt singură. Dor de casă este. De casa din Iaşi şi de casa din Londra, dar e doar un dor şi nu o stare de „Aoleu, sunt singură“. 

Ai început să simţi asta după ce te-ai mutat din România?

Da. Inteligenţa emoţională e importantă pentru fiecare artist, e bine să ai persoane cu care poţi vorbi. Mama e prietena mea cea mai bună. Stresul e mare; când urci pe scenă, eşti la fel de bun ca ultimul tău concert şi o presiune mare, mai ales când călătoreşti 30 de ore, nu dormi şi te duci direct să cânţi. Nimănui nu-i pasă dacă eşti extenuat. Pentru că stau mult jos, ori în avion, ori la pian, când ajung într-o altă ţară, chiar dacă sunt obosită, merg măcar trei ore prin oraş. Îl descopăr şi asta îmi dă energie. 

Cu pianistul Radu Lupu  FOTO: Arhiva personală

Nu aşezi, deci, viaţa personală şi viaţa profesională în sertare diferite.

N-am cum, e un stil de viaţă. Sunt momente de relaxare, în care îmi propun să nu mă gândesc la pian sau la concerte, sau cel puţin încerc. Vacanţe nu am prea multe, de obicei cinci sau şase zile pe an, dar când plec, telefonul stă încuiat, îl verific numai seara, să văd dacă a fost ceva urgent. Calculatorul nu-l iau. În acele zile prefer să fiu cu cei apropiaţi, undeva la mare. Îmi mai place să fac prăjituri, iar prietenii şi familia mă apreciază. Eu şi soţul meu mergem cu bicicleta des, avem un tandem şi chiar am participat la o cursă de caritate de opt ore, când s-au strâns bani pentru British Heart Foundation.

CV

Numele: Alexandra Dariescu 

Data şi locul naşterii: 16 august 1985, Iaşi 

Studiile şi cariera: În 2004, a absolvit Colegiul Naţional de Artă „Octav Băncilă“ din Iaşi. A studiat, în clasa a XI-a, şi la Pocklington School din Marea Britanie.

Ulterior, a fost studentă patru ani la Conservatorul Regal din Manchester (Royal Northern College of Music) şi a terminat un masterat la Guildhall School of Music & Drama din Londra. 

În 2008, a obţinut Premiul „Maurice Ravel“ la Academia Internaţională din Franţa, iar în 2013, la categoria Artă şi Cultură, premiul Women of the Future (n.r. – Femeile viitorului) oferit de comunitatea engleză omonimă femeilor din Marea Britanie cu o activitate remarcabilă. 

De-a lungul anilor, a interpretat piese muzicale alături de Orchestra Filarmonicii din Londra, Orchestra Filarmonică Regală, Orchestra Filarmonică din Liverpool şi Orchestra Uniunii Europene.  

Locuieşte în: Londra