INTERVIU Adrian Sitaru, regizor: „Prefer să dau chix, decât să fac lucruri verificate, care m-ar plictisi“ VIDEO

Premiera noului film al lui Adrian Sitaru, „Fixeur“, are loc vineri, 27 ianuarie, în cinematografele din toată ţara.

Filmul „Fixeur“ al lui Adrian Sitaru este o radiografie necruţătoare a mediului jurnalistic, şi nu numai. Regizorul a acceptat să vorbească cu noi despre culisele acestei producţii, care a avut deja mare succes în străinătate, la Tokyo şi la Toronto.

Citeşte şi: „Ciocnirea civilizaţiilor“ – cronica la „Fixeur“, noul film al lui Adrian Sitaru

„Weekend Adevărul“: Cum aţi ajuns la povestea din „Fixeur“?
Adrian Sitaru: Aş relua ideea că proiectul filmului „Fixeur“ a fost dezvoltat în mod clasic, spre deosebire de „Ilegitim“, care a fost un experiment. „Fixeur“ este inspirat din fapte reale. Adrian Silişteanu, care a lucrat ca asistent, a întâlnit această situaţie în care a lucrat ca fixeur pentru o echipă de jurnalişti francezi, pe la începutul anilor 2000, şi a rămas cu unele dileme morale. Ce s-a întâmplat acolo? Cum a forţat el lucrurile? Pe mine m-a atras foarte tare subiectul pentru că simt că în meseria mea, uneori cu cele mai bune intenţii: să scoatem adevărul la suprafaţă, să salvăm alte vieţi, călcăm peste cadavre, în cazul meu în numele artei, în numele cinematografului de calitate, deşi abuzăm emoţional oameni, copii, animale. Am avut aceste dileme legate de cât de departe putem merge în profesia noastră şi începând să lucrăm pe scenariu am ajuns să discutăm şi despre abuzul pe care îl facem din dragoste, cu cele mai bune intenţii, cu propriii noştri copii. Pentru că trăim într-o societate capitalistă, concurenţială şi vrem să fie, normal, cei mai buni. Există o zonă destul de gri despre ce poţi face cu copilul tău, ce să-l forţezi şi ce nu. E foarte dificil şi nu cred că are nimeni dreptate şi de aici dilemele noastre. Sigur, am dramatizat un pic situaţia pentru a rămâne un film şi pentru a transmite exact ce ne dorim, mai mult ne doream să transmitem sentimentele, gustul amar pe care l-a avut Adrian Silişteanu şi cu care a rămas mulţi ani după această experienţă. Nefăcând nimic ilegal. Cel mai bine trebuie să se înţeleagă acest lucru văzând filmul. Nu e o chestie pe care se poate scrie „Aşa da, aşa nu“, sunt fapte pe care le facem uneori forţând cu cele mai bune intenţii...

Ce înseamnă „fixeur“?
„Fixeur“ este un termen cunoscut jurnaliştilor, mai ales celor care fac reportaje în afara ţării. Sunt persoane locale, din ţările respective care îi ajută pe jurnalişti cu contacte, să traducă, găsesc relaţii. Le rezolvă pe toate, ca jurnaliştii să-şi poată face treaba. Este plătit foarte bine, inclusiv în România, şi de aici vine problema morală a personajului principal din „Fixeur“.

Apropo de abuzurile regizorilor, vă propun un exerciţiu de imaginaţie: cum aţi fi procedat pentru a turna scena cu Maria Schneider în „Ultimul tango la Paris“, în locul lui Bertolucci?
Nu ştiu cum aş fi filmat scena la care faceţi referire, însă

a abuza de actori emoţional, uneori minţindu-i sau ţipând la ei, doar ca să obţii emoţii adevărate pe faţa lor, mi se pare mai degrabă o neîndemânare a regizorului, o evitare a lucrului cu ei. La adevăr se poate ajunge prin multe metode, fără ca actorul să fie trecut prin acele situaţii. Să zicem că una dintre metode a fost felul în care am încercat să lucrez „Ilegitim“.

Acolo, chiar dacă cele mai multe situaţii erau neaşteptate pentru actori, veneau din modul de lucru pe care îl cunoşteau şi şi l-au asumat, din adevărul personajelor construite, şi nu dintr-o înţelegere pe ascuns între regizor şi unul dintre actori. Dar, oricum, nu ştiu dacă e cel mai bun exemplu cazul Bertolucci, sunt tipuri de abuzuri mult mai mici în cazul profesional sau în cazul relaţiilor cu copiii, care cred că au un efect negativ. Despre acestea am vrut să vorbim în „Fixeur“.

Cum aţi ales maniera stilistică în care aţi turnat „Fixeur“?
Eu mi-am dorit o marcă şi pentru acest film. Am folosit zoom-uri care nu se mai prea folosesc în cinemaul clasic, luate din TV, panoramări excesiv de lungi, în general o stilistică apropiată de cea a reportajelor TV de calitate, realizate prin alte ţări mai degrabă.

Camera de cinema am încercat să devină o cameră a unor reporteri, regizor şi operator, ce fac un film despre un reportaj, în aceeaşi manieră, şi astfel să pun privitorul în pielea personajelor, un deziderat încă de la „Pescuit sportiv“.

Într-adevăr, probabil că toate acestea seamănă mai mult cu un film clasic decât cu un experiment.

„Am avut o prejudecată cu Tudor“

Cum aţi făcut castingul? Cum aţi ajuns la Tudor Aaron Istodor?
În cazul lui Tudor am văzut mulţi actori. Ne trebuiau de vârsta lui, în jur de 30 de ani, trebuiau să şi vorbească binişor franceza, pentru că se mai şi improviza, ceea ce a fost destul de dificil de găsit. Cred că am avut şi o prejudecată că Tudor nu se potriveşte, dar când l-am văzut, a fost mult mai bine decât mă aşteptam. Cred că trebuie să aibă în el ceva din principiile de viaţă ce le are şi personajul din film, şi lucrurile s-au îmbinat foarte bine.

Şi la cei doi actori francezi?
Co-producătorul francez al filmului s-a ocupat destul de bine pe partea asta. Directorul de casting, foarte bun, ne-a recomandat o doamnă din Franţa, care – după ce am trimis scenariul – ne-a trimis destul de puţine propuneri. Asta a fost interesant. Eu eram obişnuit ca în România, să primesc o listoacă. Şi am primit cam şase propuneri pentru aceste roluri. Am văzut clipurile, mi-au plăcut, dar iarăşi Mehdi Nebbou, al doilea personaj ca importanţă, francezul, nici nu ştiu dacă mi-a plăcut sau nu, cred că mi-a scăpat din listă. Am ales doi, trei, am zis că mergem la Paris cu Tudor să-i pun faţă-n faţă şi ea mi-a scris un mail: „Pe Mehdi Nebbou, de ce nu? Mie el mi se pare că ar fi cel mai bun“. Cine îi ăsta? M-am mai uitat o dată pe ce mi-a trimis şi mi-a plăcut într-adevăr. Ăsta e talentul unui director de casting. Erau foarte potriviţi toţi cei pe care mi i-a recomandat şi am stat o zi-două la Paris, i-am filmat şi a fost destul de evident că Mehdi s-a detaşat cumva şi prin pasiunea pe care a pus-o în subiect. Cred că am stat la casting cu el cel puţin o oră. Am povestit despre jurnalism, despre problema etică. Are şi el o fetiţă, a fost foarte atras de subiect şi şi-a dorit foarte mult să joace în filmul ăsta, nu pentru bani, nu pentru altceva, ci să facă pur şi simplu rolul. Uneori contează. Celălalt francez se potrivea şi el pe ce îmi doream eu: un personaj mai tăcut care intervine mai puţin, să zic ciudăţel, care îşi face treaba bine. A fost foarte uşor din acest punct de vedere, cred eu, pentru că am avut acest director de casting francez care a înţeles exact nevoile şi ne-a trimis exact ce aveam nevoie. A fost prima dată când am simţit că aşa se lucrează şi merită banii omul acela.

Cum aţi ajuns la Cristina Toma – o excelentă actriţă de teatru, care nu ştiu dacă a mai lucrat până acum film? Şi cum aţi lucrat cu ea?
În general, la fiecare actor caut ceva în el dincolo de talent, care se potriveşte cu personajul. Pur şi simplu am simţit că ea se potriveşte cel mai bine cu un personaj deloc uşor de făcut. Şi am lucrat împreună foarte bine.

„Am avut noroc cu Diana“

Dar Diana Spătărescu, senzaţionala interpretă a rolului principal?
Aici a fost cel mai dificil, pentru că noi am încercat cumva să găsim şi o fată care să nu fie minoră, pentru că nu face nimic în film, dar vorbeşte despre nişte situaţii mai sensibile. Însă ne-am dat seama că la 18 ani e ceva ce se pierde şi ne doream ceva din acea imagine între copil şi femeie. Candoarea după 17, 18 ani... Nu cred că poţi să păcăleşti lucrurile astea. A trebuit să mergem spre 14-15 ani, exact ca personajul. Ne-a ajutat Molnar Levente, din „Fiul lui Saul“, a umblat şi prin sătuleţele din zonă. Ne doream ca fata să fie din nordul României, nu ştiam exact care oraş. Până la urmă, am ales Bistriţa şi fata e chiar din Bistriţa. Prima dată am văzut-o pe un video trimis de Levente. A fost dificil, mai ales pentru că, lucrând la acest film şi vorbind despre abuz în meseria noastră, ne-am dat seama că nu va fi uşor să facem acest casting şi acest rol fară să devenim şi noi abuzatori. De aici s-a şi născut ideea scurtmetrajului „Arta“. Nu le-am dat fetelor multe detalii din film, întâi am vrut să vedem dacă au talent. În momentul în care decideam că fetele astea întrunesc condiţiile, contactam părinţii, le dădeam un scenariu şi le spuneam ce trebuie să facă. Părinţii îşi cunosc cel mai bine copilul, ce ştie el despre situaţiile acelea.

În timpul castingului am avut diverse situaţii. O fetiţă era foarte bună, şi chiar mai mare ca vârstă ca Diana Spătărescu. Dar la un moment dat am întrebat-o un lucru pe care-l spunea acolo, sexual, ce înseamnă, şi a spus o chestie din care ne-am dat seama că nu înţelege deloc, de fapt, care e situaţia. Atunci am spus că nu e normal ca fata să afle de la noi ce înseamnă lucrul acela, trebuie să vină cu timpul, şi am exclus-o.

Cu Diana a fost o situaţie norocoasă, chiar noi am vrut să discutăm cu tatăl ei, care este, sau era, poliţist în Bistriţa, şi el ne-a încurajat şi ne-a spus câtă încredere are în fata lui şi că ştie mai multe decât credem noi că ştie, pentru că are o verişoară mai mare cu care discută, la fel şi cu mama ei, bineînţeles. Diana este o fată inteligentă ce îşi depăşeşte vârsta şi am fost norocoşi până la urmă că am găsit-o. Nu găseşti uşor şi pe oriunde talentul la vârsta asta.

Dar nu puteaţi folosi o fată de peste 18 ani, dar care să arate mai mică?
Am experienţa încă de la „Arta“, pentru că am încercat să găsesc peste 18-20 de ani, dar nu funcţionează şi nu o să le crezi. E cel mai corect, sau aşa ni s-a părut nouă, pentru că eu nu cred că poţi să păcăleşti atât de tare un spectator atent. Una e diferenţa între 21 şi 25 de ani şi alta e între 14 şi 18. Într-un film realist se vede.

Care-au fost tehnicile de lucru folosite cu Diana pentru a nu o „abuza“ emoţional şi a obţine, totuşi, această autenticitate teribilă?
Am povestit foarte mult cu ea despre film, despre ce se întâmplă, am încercat să-i înţeleg limitele. La scena dificilă cu Tudor, foarte mult am încercat eu cu Adi Silişteanu şi cu Tudor să-i găsim cheia interpretării, pentru că nu este uşor să ajungi la autentic atunci când nici regizorul, nici scenaristul, nici actorul, nu a trecut prin experienţa respectivă. Am încercat să o menajăm, iar când am ştiut ce ne dorim, i-am spus tot ce vrem să facem, neforţând-o în niciun fel să facă lucruri cu care nu este de acord.

Tudor Aaron Istodor şi Diana Spătărescu, în filmul „Fixeur“

„Filmul meu arată ca un film din afară“

Ce ecouri a avut filmul până acum?
Premiera a fost la Toronto, apoi am fost la Tokyo. În ambele oraşe, deşi atât de diferite ca spaţii, a avut o primire bună, şi acest lucru îl simţi de obicei când vezi că lumea rămâne la final, întrebările curg, a trebuit să ne oprească. Erau foarte interesaţi de ce am vrut să spunem, pentru că nu e vorba de prostituţie şi despre România, ci e vorba despre această temă a abuzului. Am încercat ca personajul principal să fie caracterizat în lumea profesională, dar şi printr-un subplot în viaţa personală, unde are o problemă cu fiul iubitei lui. La Tokyo a fost o sală mare şi cei aproximativ 600 de oameni care au rămas au stat nemişcaţi şi au rămas la discuţii. A fost mult mai bine decât ne aşteptam. Acolo a rămas acest obicei de a se da autografe după şi cred că am stat 45 de minute, lumii chiar i-a plăcut şi ne mai opreau să ne mai întrebe sau să mai dăm o semnătură. Am mai fost cu Tudor în Angers, în Franţa, unde am avut emoţii cum o să fie perceput, pentru că totuşi eram nişte români care vorbeau despre nişte francezi. Am sperat tot timpul că în relaţia dintre personaje nu o să creadă că e vorba de aroganţa lor şi cred că în general nu a fost percepută aşa, ci ca un comportament corect de la o autoritate la un subaltern. A fost foarte bine şi în Franţa.

Este un film de public sau de critică?
Fiecare film eu sper să fie de public, dar nu ştiu dacă va fi de public. La noi contează uneori şi contextul, cum e vremea în weekend, ce s-a întâmplat politic prin ţară. Eu sper să funcţioneze bine, arată ca un film din afară, jumătate este vorbit în franceză. Sper să fie un film de public, dar nu m-aş hazarda să pariez pe chestia asta, pentru că e foarte impredictibil publicul de film din România, mai ales cel de film românesc.

„Pregătesc un film despre credinţă“

Încă de la primul film, „Pescuit sportiv“, aţi ales o manieră neconvenţională de a nara, un experiment narativ. Vocaţia aceasta a experimentului aţi dovedit-o, cu mai mult sau mai puţin succes, şi în filmele următoare. Deşi un cineast cu teme predominant sociale, v-au interesat permanent şi chestiunile de limbaj. Cum v-aţi explica această propensiune?
Nu mi-o explic. Probabil pentru că prefer să dau chix, decât să fac lucruri verificate, cu care mergi la sigur, care m-ar plictisi.

Aţi fost un fel de lider al valului secund douămiist, mai ales prin scurtmetrajul „Valuri“. Cât de aproape vă simţiţi de colegii dumneavoastră de generaţie şi ce vă desparte de aceştia?
Mi-e greu din interior să văd asta, nici nu-mi pun aceste probleme. Cred că timpul şi criticii trebuie să dea aceste răspunsuri. Iar eu chiar nu-mi dau seama ce relevanţă au.

Aveţi modele printre regizorii, autorii de film, clasici ori contemporani? V-aţi dori un actor străin cu care să lucraţi la un moment dat, în măsura posibilului?
Modele sunt, probabil, cei care experimentează şi mă uimesc prin ceea ce fac, chiar dacă filmele uneori sunt mai nereuşite. Şi, de fapt, asta este în orice domeniu, artistic sau ştiinţific. Îmi doresc să lucrez cu actori străini, dar nu cu cineva anume.

Ce pregătiţi mai departe?
Nu ştiu nici eu ce mă aşteaptă în general.

Ce îmi doresc foarte mult este un film după aceleaşi metode după care am lucrat „Ilegitim“. Se conturează ca tema vagă credinţa, o dilema a mea personală pe care nu am pus-o încă în filme. N-aş spune mai multe, pentru că nu ştiu nici eu.

Neavând un scenariu, nu ştii spre ce curge, cum merg lucrurile şi ce descopăr lucrând cu actorii.

Premiat cu Gopo pentru „Valuri“, în 2008     FOTO: Mediafax

CV

Are deja cinci lung-metraje

Numele: Adrian Sitaru

Data şi locul naşterii: 4 noiembrie 1971, Deva

Studiile şi cariera:

Autor de scurt-metraje şi filme pentru televiziune, dintre care cel mai cunoscut, „Valuri” (2007) a fost răsplătit cu multiple premii.

Printre altele, a fost colaborator al lui Costa Gavras la realizarea filmului Amen. (2002). Primul sau lung-metraj, „Pescuit sportiv”, pentru care semnează scenariul şi regia, a fost lansat în 2008, şi selecţionat la festivalele din Toronto, Palm Springs, Estoril şi în competiţia oficială a festivalului „Premiers Plans” din Angers (Franţa), ediţia 2009.

În 2010, scurt-metrajul "Colivia" a fost decernat cu premiul serviciului german de schimburi academice (DAAD) în cadrul celei de-a şaizecea ediţii a Festivalului Internaţional de Film de la Berlin (Berlinale).

Locuieşte în: Bucureşti