INTERVIU Actriţa Cosmina Stratan: „Cristian Mungiu e regizorul ideal“

După ce a fost aplaudată în 2012 la Cannes pentru rolul din „După dealuri“, Cosmina Stratan îi recunoaşte regizorului Cristian Mungiu uşurinţa cu care se adaptează felului de a fi al fiecărui actor.

Pe Cosmina Stratan (29 de ani) o ştim din filmul „După dealuri“ al lui Cristian Mungiu, unde a jucat remarcabil rolul unei măicuţe prinse la cumpăna deciziei de a se dedica vieţii monahale sau de a pleca în lume alături de prietena ei din copilărie. În 2012, filmul a fost răsplătit la Cannes pentru cel mai bun scenariu şi pentru cea mai bună interpretare feminină, unde Cosmina a împărţit premiul  cu Cristina Flutur. Actriţa se simte bine când îmbracă pielea unor personaje cât mai diferite de ea însăşi. Drept dovadă, anul trecut a interpretat-o pe Dorina, o lesbiană în căutarea iubirii, din serialul românesc „Rămâi cu mine“, difuzat pe HBO. Cosmina nu are prejudecăţi, nici temeri, preferând să meargă în zone cât mai necunoscute, fiindcă, spune ea, „cu un rol care seamănă prea mult cu mine n-aş şti ce să fac“. În această perioadă, actriţa repetă pentru spectacolul „Livada de vişini“, după opera lui Cehov, în regia lui Gelu Colceag, spectacol care se va juca la Teatrul Foarte Mic.

„Weekend Adevărul“: Cum s-a întâmplat să dai probă şi să joci în „După dealuri“?

Cosmina Stratan: L-am întrebat pe Cristian Mungiu de ce m-a ales pe mine. Mi-a spus că s-a uitat pe nişte poze şi, mai întâi, dacă fizicul unui actor îi spunea ceva, i se părea potrivit pentru personajul respectiv, îl chema să vadă ce poate să facă. După ce s-a uitat la pozele mele, nu i se părea că sunt potrivită pentru rolul Voichiţei. Am avut noroc că directorul de casting Cătălin Dordea a insistat să dea o probă cu mine. 

Ai avut vreo clipă emoţii că lucrezi cu Mungiu? 

Când am aflat că urmează să lucrez cu el, au început şi emoţiile. După care a căzut bariera aceea de la început, iar asta e foarte important. Îţi creează cumva condiţiile să te simţi în largul tău şi să dai ce-i mai bun.

Cum ţi s-a părut stilul lui? 

Faptul că ne doream ca acest film să iasă bine probabil că a transformat totul într-o experienţă în sine. Ce e uimitor la el e că reuşeşte să se adapteze la nevoile fiecărui actor, îşi dă seama care ar fi lipsurile şi nevoile mele şi mă ajută în acea direcţie. Am avut şi zile grele de filmare, în sensul că nu găseam măsura sau justeţea scenei, a situaţiei. El m-a ajutat să mă repliez imediat. Cred că e regizorul ideal. Cristian ştie foarte bine ce vrea şi, în acelaşi timp, e  flexibil. 

S-a pregătit pentru rol la mănăstire

Cum funcţionează chimia dintre regizor şi actor? Crezi în asta?

La casting, bineînţeles că regizorul trebuie să-şi aleagă un actor, dar la fel de bine cred că şi actorul trebuie să-şi dea seama dacă poate să lucreze cu regizorul res-pectiv, pentru că nu suntem maşini. Chiar dacă e un regizor foarte bun, poate că tu nu găseşti calea de mijloc în comunicarea cu el şi atunci e aiurea să te minţi pe tine şi să spui că poţi să lucrezi cu oricine. 

Care a fost momentul în care ai simţit că rolul Voichiţei ţi se potriveşte? 

Mi-am dorit foarte mult rolul Voichiţei şi asta imediat după ce am citit scenariul. La o primă vedere, personajul Alinei (n.r. – interpretat de Cristina Flutur) se contura mai interesant şi mai provocator ca material de lucru. Alina e o fată curajoasă şi activă, îmi imaginam declanşări mai spectaculoase în cazul ei, dar treptat mi-am dat seama că mi-ar fi mai complicat să lucrez la un personaj care tace, care se exprimă puţin, rar, vag şi fără încredere. A fost primul meu rol de felul ăsta şi m-a provocat mai tare decît oricare altul.

Cum te-ai apropiat de personaj? 

Am fost la o mănăstire, am stat câteva zile încercând să simt cât mai bine aerul, liniştea, urmând rutina de acolo. Nu am citit cartea scrisă de Tatiana Niculescu Bran, „Spovedanie la Tanacu“, după care a fost inspirat scenariul. Cristian mi-a spus că sunt diferenţe multe între scenariu şi carte şi atunci am preferat să mă raportez la o singură poveste. E complicat să încerci să construieşti un personaj având mai multe variante, fiindcă îţi rămân involuntar întipărite detalii legate de cealaltă poveste şi te influenţează. 

Alături de Cristina Flutur, colega Cosminei în filmul „După dealuri“ FOTO Cinemagia

Care au fost cele mai grele scene din „După dealuri“? 

Una dintre ele era când Alina (n.r. – actriţa Cristina Flutur) îmi făcuse deja bagajele ca să plecăm, iar atunci e prima oară când am curajul să-i spun „Stai puţin, că eu nu cred că vreau să mai plec“. Am lucrat foarte mult scena asta în timpul probelor, ne şi plăcea foarte tare amândurora. La final, era atât de lucrată, încât ne-a fost foarte greu să-i recuperăm prospeţimea. Apoi, am mai lucrat-o vreo două zile, pentru că deja intrasem pe pilot automat. La film, spre deosebire de teatru, nu e recomandat să repeţi foarte mult, pentru că intervin nişte automatisme verbale care fac ca scena să nu mai sune firesc. Noi fiind amândouă la primul film, la început am avut un exces de zel care nu prea ne-a avantajat.

E un proces de maturizare pentru Voichiţa (n.r. - personajul Cosminei în „După dealuri“), pentru că, la finalul filmului, e pentru prima oară pe cont propriu, începe să se întrebe care sunt punctele ei de sprijin.

Ce ar trebui să înveţe oamenii de la Voichiţa, personajul tău? 

Cred că orice om poate să preia sau să digereze ceea ce are nevoie. E atât de larg în semnificaţii, încât nu-ţi dă o lecţie de viaţă. Eu l-am văzut tot timpul ca pe un proces de maturizare pentru Voichiţa, pentru că, la finalul filmului, e pentru prima oară pe cont propriu, începe să se întrebe care sunt punctele ei de sprijin. Până în acel moment, era protejata cuiva, fie a Alinei, fie a părintelui şi a maicii stareţe, fie a celorlalte colege. Cred că a fost nevoie de un şoc atât de puternic pentru ea, cum a fost tragedia de la mănăstire, ca să înceapă să trăiască. 

La Berlinală, când a primit trofelul Shooting Stars FOTO Guliver-Getty Images

„Ne dezvăluim pe noi înşine în fiecare rol“

E cel mai important rol al tău de până acum, pentru care ai obţinut două trofee – la Cannes (2012) şi la Berlin (2014). Te-ai obişnuit să fii vedetă,  în lumina reflectoarelor? 

În primul an, în 2012, aproape că nici nu realizasem că am luat premiu. A fost un an agitat, am călătorit foarte mult. Mergeam de la un festival la altul şi discutam despre film, despre personaj, despre Cannes, dar nu prea avusesem timp să stau singură şi să-mi dau seama ce s-a întâmplat. Cel mai mare câştig a fost că am făcut parte din film. Deja era ceva foarte important că am filmat cu Cristian Mungiu, că am terminat acest film. Asta e satisfacţia mea cea mai mare: lucrul la un proiect care să-mi placă. Faptul că, după aceea, vin şi premiile, normal că e o bucurie. Shooting Stars de anul acesta, de la Berlin, a fost un fel de reminder (n.r. – aducere aminte) pentru că protocolul de acolo e foarte asemănător cu cel de la Cannes, numai că eu am fost mult mai relaxată de data asta.

Dacă un rol nu e greu de abordat, nu e semn bun. În momentul în care un personaj seamănă foarte mult cu tine, cred că începi să te panichezi puţin.

Simţi că astfel de roluri te ajută să îi înţelegi mai bine pe ceilalţi?

Da, te ajută, pentru că studiezi acel personaj. Vrei-nu vrei, intri în contact cu lumea aceea. Nu am trecut până acum prin asta, dar mi-ar plăcea să citesc un scenariu şi să nu înţeleg deloc personajul, să mi se pară că se comportă total anapoda. Mi s-a întâmplat la Voichiţa în unele cazuri. Erau unele momente în care nu înţelegeam cum o să mai rămână spectatorul de partea ei din moment ce era atât de evident că ea trebuia să acţioneze şi nu o făcea, tot amâna momentul. Acelea au fost momentele când nu o înţelegeam, fiindcă eu aş fi procedat  altfel. Mi-a plăcut diferenţa. Aici a fost provocarea: de fiecare dată trebuia să găsesc dacă nu alte motive, să le amplific pe cele existente, ca să treacă testul timpului. 

Regizorul Cristian Mungiu, alături de protagonistele fimlului său, „După dealuri“, la Cannes FOTO Reuters

Îţi imaginezi vreun rol pe care ţi-ar fi greu să-l joci? 

Dacă un rol nu e greu de abordat, nu e un semn bun. Cu un rol care seamănă foarte mult cu mine n-aş şti ce să fac. La urma urmei, noi ne dezvăluim pe noi înşine în fiecare rol, dar folosind această trambulină a altui personaj, mai diferit, atunci ai impresia că nu sunt trăirile şi impresiile tale. În momentul în care un personaj seamănă foarte mult cu tine, cred că începi să te panichezi puţin (râde). 

„Caut să merg în zone cât mai diferite“

În serialul „Rămâi cu mine“ ai jucat rolul Dorinei, o tânără lesbiană. Cum te-ai acomodat cu această ipostază? 

Înainte să mă cheme la casting, am aflat de probele de la HBO şi m-am uitat, de curiozitate, pe site-ul lor, unde erau afişate rolurile. Fiecare rol avea o scurtă descriere, nu puteai să-ţi dai seama despre ce fel de personaj e vorba, dar mă gândeam că, dintre toate, mi-ar plăcea să joc Dorina, mi se părea rolul cel mai interesant. La vreo două săptămâni după, m-au chemat la casting pentru Dorina şi pentru Iasmina; am dat mai întâi proba pentru Dorina şi nu m-au mai întrebat de celălalt. 

Cosmina Stratan, în serialul românesc „Rămâi cu mine“, difuzat pe HBO FOTO Cinemagia

Se pare că te atrag mai mult rolurile care sunt cât mai îndepărtate de tine. 

Caut să merg în zone cât mai diferite. Asta cred că are mai mult sens în actorie. Să spui despre tine nişte lucruri, asta poate oricine. Dar să spui despre altcineva aceleaşi lucruri, presupune ceva în plus. Acesta e pasul pe care trebuie să-l faci de fiecare dată. Ne spunea profesorul din primii trei ani, actorul Florin Zamfirescu, că, dacă ai impresia că personajul e foarte apropiat de tine, că îţi seamănă foarte mult, atunci trebuie să-ţi cauţi tu diferenţele, să ţi le fabrici. Altfel, ar suna ca o confesiune, nu e un efort depus, nu e un proces, e o spovedanie.  

„Îmi plăcea mai mult teatrul“

Ai fost jurnalistă înainte de a te apuca de actorie. Ce-ţi plăcea la presă? 

Cel mai mult îmi plăcea să scriu, dar mi-am dat seama că e o pasiune de moment, nu mă ţinea trează noaptea.

Şi te-ai îndreptat spre actorie. 

Da, deşi nu mai aveam 18 ani, mă gândeam: „Ce fac, încep acum altă facultate? O s-o termin la 30“. Până la urmă am zis să încerc o dată. Am intrat din prima. Am fost norocoasă, fiindcă altfel nu aş mai fi încercat. Am avut colegi care au aşteptat şi patru ani să intre, eu nu aş fi făcut asta. Am jucat prima dată la Odeon, într-un spectacol al unei regizoare care era colegă de an cu mine, la Regie. Am jucat acolo o stagiune. Îmi plăcea mai mult teatrul şi mă gândeam că e mult mai greu să faci film, fiindcă ţine foarte mult de potrivire. 

Spune-mi despre începuturile tale în teatru. Aveai şi atunci emoţii? 

Întotdeauna am emoţii. Doar că la început sunt mai mari, la o premieră, de exemplu. După aceea, când se rodează spectacolul, poţi să te bucuri mai mult de el. Dar la început e complicat, pentru că nu ştii niciodată dacă nu puteai să faci mai bine, ai tot felul de întrebări – dacă ai lucrat suficient, dacă ai repetat suficient. Toate aceste lucruri îţi vin deodată în minte înainte să înceapă spectacolul şi e greu. Cum procesul de construcţie a personajului nu se termină niciodată, pentru că tot mai ai o şansă să-i aduci câte o mică îmbunătăţire de fiecare dată când îl joci, nu eşti niciodată convins că aşa trebuie să rămână, că aşa e bine. 

„Am făcut echitaţie“ 

În teatru ai şansa asta, să-ţi perfecţionezi rolul. În film cum e?  

În film trebuie să te mobilizezi mult mai repede, fiindcă nu mai ai altă ocazie. E ziua de astăzi şi atât, mâine se filmează altceva. Au fost şi scene care au durat două zile, e adevărat, dar, chiar şi aşa, nu sunt două luni. E cu atât mai rău dacă nu ai reuşit în prima zi; presiunea e şi mai mare în a doua. 

Povesteşte-mi despre copilăria ta. Profesorii din Iaşi te-au lăudat că luai note foarte bune. 

Cred că am fost un copil mediu, totuşi, adică învăţam bine, îmi plăceau anumite materii, mai ales matematica şi chimia, dar în rest nu prea îmi dădeam interesul. Eram cam de 8, 9. În afară de asta, făceam mult sport şi cred că are foarte multă legătură cu disciplina de actor, sunt foarte asemănătoare. 

Ce sport făceai?

Am făcut echitaţie foarte mult timp şi voiam să fac asta până la capăt. În ultimii ani de liceu, ai mei au aflat că e ceva în neregulă, că urma bacalaureatul, iar eu nu prea stăteam pe-acasă să învăţ. M-au luat deoparte şi mi-au spus că ar trebui să dau, totuşi, la o facultate care să mă intereseze. M-am uitat pe broşura cu toate facultăţile din oraş – şi de la stat, şi de la privat – şi le-am luat prin eliminare: asta nu, că e prea grea, asta nu, că nu-mi place... (râde) La urmă, Jurnalismul nu l-am tăiat de pe listă pentru că n-am avut niciun motiv să-l tai, dar nu pentru că mi-ar fi plăcut. Era mulţumitor. Am început de foarte devreme să lucrez, dacă nu chiar din anul I, la revista „Opinia studenţească“. Probabil că m-aş fi plictisit să stau la cursuri. Părerea mea e că, în jurnalism, trebuie să intri imediat în pâine şi să lucrezi ca să-ţi dai seama despre ce e vorba. Îmi plăcea să scriu, dar mi-am dat seama că nu aveam libertate foarte mare. Scriam despre lucruri care nu mă interesau.